Ploi

“Irinucooo… mai vino mă fată şi tu de-mi ia din povara asta de viaţă că mi-a ostenit sufletu de atâtea nefrumuseţi. Azi uite că iar plouă şi parc-ar picura pe la încheieturile ochilor ăştia ne-nţepeniţi de mi preling stropii ca nişte lacrimi pe firele dureroase ce leagă ochiu cu inima până în stomac şi acolo se dezlipesc unu câte unu uite aşa pic, pic, pic, într-una ca dintr-o lumânare din alea de-un leu înfiptă la “morţi” şi căzută într-o parte de-şi stinge stropii fierbinţi cu răsuflările duşilor. Şi zău aşa că mi-i înlăuntrul un cazan cu smoală încinsă de parcă se mutară dracii cu toţii la mine şi-o puseră de chef. Că nici nu ştiu de unde vine sfârşeala asta, că doar simt aşa cum mă înmoi ca un pui plouat de cuc în cuib de măcăleandru de-mi fuge pământul şi nu mi-i locul oriunde m-aş aşeza, şi mă topesc înlăuntru ca un bulz de caş cu mămăligă de se răceşte pe afară de poţi să-l atingi cu deştu da înăuntru îi fierbinte de nimeni nu ştie cât, şi încep apoi a mă prăvăli peste mine ca o pereche de gomboţi cu prună din care ai mâncat miezu ăla dulce şi n-au pereţii subţiri de pesmet de ce să se mai ţie. Că nori şi pe ceriu şi pe frunţile oamenilor ăstora, şi-al Vasilicăi, şi-al Marioarei, şi-al Ionicăi, şi-al Maricicăi, şi-al lui Telelu, şi-al lui Iorgu, şi-al lui Teleagă… Şi-n ochi, şi-n inimi, zău aşa, de zici că s-o gătat bucuria şi soarele. Da el acolo-i, doar că nu se mai vede de sprâncenele astea streaşină, îngroşate de atâtea încruntări neîntemeiate. Că unele or fi nu zic, da nu se mai văz de ele nici zambilele, nici lalelele, nici brâduşele, nici narcisele. Nici alea galbene clopot, nici alea albe cu inima ca un soare. Că mai deunăzi trecu plâgând pe lângă mine Vetuţa, nepoata popii, aia de sus din deal şi-am întrebat-o “ce-ai tu?” şi ea mi-a zis printre lacrimi că iar şi-a luat coana preoteasă rochie de la oraş şi bicicletă lu ăla micu şi pian lu dracu ştie cine, că ce le-o trebui pian nimeni nu pricepe, iar ei n-au de nici unele că nu-s bani lua-i-ar dracu să-i ia dă bani cu cine i-a făcut, că mai bine lăsa pământu aşa cum era cu meri, cu peri, cu lalele, cu dălii, cu oi, cu vaci…
Irinucoooo…. vino mă fată şi adă de la vre-un doftor, de la care îi ştii tu, ceva de picat în ochi, să-i şteargă de nefrumos ca o sită dintr-alea prin care se duce nisipul şi apa şi rămân grăunţii ăia mici de aur şi să se prelingă pe-ormă pe frânghii de sânge până în suflet şi să-l mai ostoiască săracul că tare se zbate de la o vreme ca un pui de pitulice în hăini de zăbrele. Că nu ştiu ce are, că-i dădui tot ce crezui că îi trebuie, da-i lumea asta amară şi suflă greu şi se sperie când îi dăschid portiţa spre şosea. Sau poa’ să fie şi de picat în ureche, că nu voi dară susuri de izvoare, da de la o vreme nu ştiu ce mi-i, că aud numa tobe, de zdrăngăne ca trenu ăla d-are osia ciobită şi face ţac-ţac, ţac-ţac, ţac-ţac şi nu mai pot nici să adorm darămite să visez. Nici cu ochii închişi, nici cu ei deschişi, că nu ştiu ce-am da se-mpăinjenitără de tot şi văz mai mult nevăzute decât cele văzute. Uite nu mai târziu decât ieri la amiază l-am văzut pe tata. Săpa colo-n grădină. Ridica lopata, îi aşeza vârful în pământ, apăsa, răscolea, apoi iar ridica lopata, îi aşeza vârful în pămănt, apăsa, răscolea. O făcea fără nici o încruntare, fără icnet, de ziceai că-i mama ce-mpunge în pânza subţire sub abajuru de plastic. Doar din când în cand se oprea, îşi lipea lopata de umărul drept, îşi scuipa în palme, privea ceriul, apoi o apuca iar de coadă şi iar incepea, muşcătură lângă muşcătură, egale şi drepte, făcute parcă de şenilele de tractor. Când m-a simţit a întors capu spre mine şi-a zâmbit. O clipă doar, pe urmă a dispărut. Cu totul. Acu iar plouă, şi-i înmuiat şi cenuşiu totul de zici că s-au topit toate gândurile şi curg amestecate prin jgheaburi şi burlane de ceară şi se fac una cu pământul…

Irinucoooo..., mă fată, vii…?!”