Mitică

Mitică a sosit la firmă ultimul. L-a introdus Lenuş. Lenuş era secretara. S-au întâlnit într-o dimineaţă la buticul lui Anghel de peste drum. Chiar aşa îi spune prăvăliei “Buticul lui Anghel”, scris mare cu litere roşii pe o pancardă albastră agăţată chiar deasupra intrării. N-avea cine ştie ce fantezie Anghel patronul. Deloc n-avea. Lenuş cumpăra de la el în fiecare dimineaţă un croissant cu ciocolată şi un iaurt activia cu bifidus efensis. În joia aceea Mitică stătea nehotărât în uşă oscilând între a intra cu tupeu sau a o lăsa pe altă dată. Ar cam fi intrat dar nu se avea în relaţii prea bune cu patronul. Până la urmă, de milă, Lenuş i-a luat şi lui un croissant cu ciocolată şi lui Mitica tare i-a mai plăcut. Mai ales ciocolata. Şi nu era orice ciocolată, ci cremă finetti. Aşa de mult i-a plăcut lui Mitică croissantul, sau cine mai ştie poate că i-a plăcut chiar Lenuş, că s-a ţinut după fată până la intrarea în clădire şi apoi mai departe până la etajul doi acolo unde lucra, ba chiar a intrat după ea în birou ca un hoţ de inimi ce era. Lenuş nici nu băgase de seamă. Abia când şi-a lăsat geanta lângă birou şi a dat să pornească calculatorul l-a văzut. A încrenenit. La început s-a speriat, tare s-a speriat, apoi a pufnit-o râsul. Mitică se întinsese la picioarele ei, cu botul pe labe şi o privea candid ca un copil. O vreme Mitică a stat ziua sub biroul lui Lenuş şi noaptea ascuns în debaraua cu mături. Nimeni nu mai ştia de el în afară de Lenuş. Asta până într-o dimineaţă când lu’ Tanti Vasilica i-a scăpat vasul de la făcătorul de cafea pe jos şi praf s-a făcut. A dat fuga la debara să ia spălătorul, a deschis uşa, l-a luat repede şi…. a rămas cu el în mână ca o statuie. A stat aşa în mijlocul drumului până a apărut într-o fugă Lenuş. Mitică dormea agăţat de spălător exact ca o prună într-un pom.
- Şşşşt… a pâsâit Lenuş repede - nu mai zi la nimeni te roooog…
După câteva momente de încremenire în uimire şi după ce şi-a dat seama că pata neagră de pe spălător nu era altceva decât o pisică făcută covrig în jurul băţului, Tanti Vasilica a început să râdă în hohote.
- Ia uite la el ce drăgălaş e. Ptiu, ptiu, ptiu, să nu-i fie de deochi că dulce mai e – a stupchit vecina de birou a lui Lenuş înspre patruped. Ia uitaţi ce am găsit aici – continuă ea pe un ton triumfător, privind spre ghemotocul negru tăciune cu două puncte galbene ca doi bănuţi de aur în loc de ochi, ce începuse să se deşire şi să se întindă ca un melc ieşit din cochilie. Tu l-ai adus? – întrebă ea spre Lenuş.
- Eu. Da să nu mă spui lu şefu te rog. Te rog, te rog, te rog… După masă îl duc înapoi dacă e nevoie…
Mitică a fost îndrăgit din prima clipă de tot biroul. De fapt la început nimeni nu-i spunea Mitică, ci îl chema pur şi simplu Pisoi.
- Pisoiiii, pisi, pisi, pisi – îl chema Lenuş dimineaţa când îi dădea să mănânce într-o cutie de brânză de vaci de plastic sub biroul ei, parizer sau cremvuşti luate de la prăvălia lui Anghel de peste drum cu douăj dă lei kilogramu.
Mitică l-a botezat Emil într-o dimineaţă când citea în gazetă despre scandalurile din fotbal
- Bă, Mitică de la ligă e mai negru în ceru gurii decât tine – i-a explicat Emil prinzându-l de bărbie şi scuturându-l uşurel ca pe un ghemotoc de lână. Iar tu eşti mai Mitică decât el – completă Emil văzând că nimic nu-l zdruncină pe pisoiul care continua să clatine din cap în ritmul iniţiat de Emil chiar şi după ce acesta se reapucă de citit.
Şeful nu venea des în biroul în care lucra Lenuş, căci avea propriul office peste drum, dar cu toate acestea Matei s-a căznit vreo lună de zile să-l înveţe pe micul scouter să se ascundă sub birou când vede că intră cineva străin pe uşă.
- Auzi mă?! Dacă vezi că se deschide uşa, uite aşa, îi arăta Matei crăpând uşa îndeajuns cât să se facă curent şi să o audă pe doamna Mateescu ţipând din fund de lângă rafturile cu dosare că-i e frig, te târâi pe burtă şi te bagi sub birou oriunde ai fi, îi explica el luându-l de guler şi târându-l peste mocheta maronie până sub cel mai apropiat birou ca să-l înveţe drumul în condiţii de mers târâş. Că dacă nu faci aşa, uite aici ajungi, îi arăta Matei aruncând un cocoloş de hârtie la coşul de gunoi şi pe urmă la ghenă. M-ai înţeles?! – îşi termina el de fiecare dată pledoaria.
Şi deşi nimeni n-ar fi crezut la început minunea, strădania lui Matei a dat roade căci Mitică a învăţat să se ascundă sub biroul lui Lenuş de fiecare dată când se crăpa uşa.
Şi asta n-a fost nimic. Matei, care între timp devenise tatăl adoptiv, s-a săturat ca Mitică să-şi dea drumul de fiecare dată lângă PC-ul lui. Că o dată era să ia şi foc, când Mitică a facut pipi exact printre găurelele de aerisire şi a produs un scurt circuit de mai mare frumuseţea. Noroc că bărbatul a fost pe fază şi a vărsat repede cafeaua din care sorbea peste flacăra albăstruie. Aşa că Matei a decis să-l înveţe să facă la veceu. Ceea ce a fost floare la ureche căci Mitică era un învăţăcel tare ascultător. Doar apa n-o putea trage că era cu chestie d-aia pe care trebuie să apeşi mai cu putere că altfel face fâs fâs, lăcrimează un pic, da nu curge nimica.
Marea lovitură a venit însă cam un an mai târziu, în decembrie 2007. Domnul Georgescu trăia cel mai complicat moment al vieţii sale. Piaţa dădea semne de oboseală, o serie de societăţi de investiţii din vest începuseră să vândă masiv. Înspre est, prin Rusia, Ucraina, deja lichidaseră. Domnul Georgescu ştia că piaţa avea să coboare mult în continuare. Cu cât? Pentru cât timp? Nimeni nu ştia. Se mai încercau manevre disperate dar singura decizie curajoasă ar fi fost totul sau nimic. Domnul Georgescu îşi alesese un pachet periculos de care trebuia să scape şi plasa ordinele pe piaţă. Apoi mai adaugă, mai adaugă… pachetul se facu luuuuung lung. Domnul Georgescu clătină din cap şi se duse să-şi spele mâinile. I se umeziseră teribil. Se întoarse tot nehotărât. Ar fi putut foarte bine să-l întrebe pe şef. Dar astfel de întrebări nu se pun. “Ce trebuie să fac şefu ca să-mi pice în palmă un careu de aşi? Dar o quintă royală?!” În meseria asta e vorba de fler. Ai, eşti mare, n-ai, eşti un oarecare. Domnul Georgescu se aşeză la locul lui, privi absent spre ecranul calculatorului şi rămase înmărmurit. Cât lipsise el, un minut-două, tot contul fusese golit. Totul fusese vândut. Totul, absolut totul. Toate acţiunile firmei. Nu mai rămăsese nici una. Un purcoi de euroi.
- Cine a făcut asta? – a izbucnit domnul Georgescu.
Nimeni nu-i răspunse deşi vreo două capete se ridicară agale înspre dânsul.
- Cine a făcut asta? – insistă domnul Gerogescu pe un ton iritat.
- Ce-a făcut, domnu Georgescu?!
Domnul Georgesccu îi privi cu coada ochiului atent pe fiecare dintre ei. Niciodată nu se făcuseră glume proaste în birou. Iar aceasta ar fi fost una extraordinar de urâtă. Domnul Georgescu îşi cuprinse capul în palme. Numai el ar fi putut să o facă. Era atât de stresat încât probabil nici nu-şi dăduse seama. Simţea că se sufocă. Se ridică de pe scaun în viteză lăsându-l să se prăbuşească în urma-i, alergă la geam, deschise ferestrele şi începu să respire viguros. Jos, maşinile mişunau ca furnicile. “Şi eu sunt tot o furnică” filozofă domnul Georgescu. “Ce poate fi strivită oricând cu un băţ de chibrit doar”. Se aplecă în jos peste pervaz. Bătea vântul rece.
- Drace…se auzi glasul lui Matei, cineva a vândut tot. Absolut tot.
Ceilalţi verificară şi ei şi rămaseră blocaţi. Fiecare făcu aceleaşi manevre şi confirmară ceea ce bănuiau. Domnul Georgescu era cel care vânduse tot. Îl priveau îngroziţi. De ce o făcuse? Era o sinucidere curată. Unii îl priveau cu milă, alţii cu teamă, dar toţi îşi spuneau în gând că domnul Georgescu a înnebunit. Nu-i dăduse nimeni aprobarea pentru o tranzactie de asemenea anvergură. Erau acolo toţi banii firmei.
- Cine a făcut astaaaaa…..? – a ţipat domnul Georgescu sfâşietor de s-ar fi auzit până la şefu în birou dacă n-ar fi fost plecat.
- Mitică, domnule Georgescu - se auzi dintr-o dată un glas subţire iţit din tăcerea de gheaţă. Era al lui Lenuş, care speriată de moarte încerca să bâiguie ceva. Ştiţi…. Cât aţi fost la baie…. Mitică s-a aşezat la calculatorul dumneavoastră şi a apăsat nişte taste pe acolo… nu ştiu exact ce a apăsat.
Dacă n-ar fi fost extraordinar de grav toţi ar fi izbucnit în râs. Dar era… Şi totuşi toate analizele detaliate făcute până la sfârşitul zilei au arătat că Lenuş avea dreptate. Cel mai probabil era că Mitică făcuse tranzacţia apăsând din întâmplare doar două taste din cele multe pe care le avea tastatura pentru a răspunde cu YES la două întrebări capitale “sell all?” şi “confirm?”.
A fost o noapte de chin pentru toată lumea. Domnul Georgescu n-a mai dormit acasă ci la Matei de teamă să nu facă vreo prostie şi în plus toţi i-au spus să stea acasă urmănd ca unul din ei să-i dea vestea cea neagră şefului.
Şi exact aşa, discutând despre cine şi cum să-i dea vestea şefului i-a surprins acesta când a intrat dimineaţă ca o furtună în birou, la o oră mult mai matinală decât de obicei.
- Aţi văzut?! – a aruncat el în fugă şi a deschis televizorul pe canalul de business. A căzut bursa azi noapte în America. E la pământ. În Asia a fost prăpăd. Azi se prăbuşeşte şi la noi. Cine a vândut tot ieri a fost inspirat. A fost un geniu. Dacă o fi existat vreunul...
Toţi rămaseră cu gura căscată. Nu puteau crede aşa ceva.
- Vindeţi ce mai puteţi. Emil tu…. – începu şeful să împartă sarcinile în dreapta şi în stânga şi nimeni nu-l opri. Abia la urmă, când omul se lăsă sfârşit pe un scaun, Matei îşi luă inima în dinţi şi îi şopti:
- Am vândut ieri…
- Aţi apucat să vindeţi ceva ieri? – se lumină şeful şi pentru o clipă simţi cum energia începe să îi şerpuie prin trup şi să îi gâdile buricele degetelor. Extraordinar. Ce aţi vândut?
- Tot! - şopti Matei
- Tot?! - se încruntă şeful ca după o glumă proastă. Cum adică tot?!
- Tot, tot! – insistă Matei.
Şeful dădu buzna la primul calculator, îl împinse pe domnul Cepeleagă şi deschise screenul cu sumarul tranzacţiilor. Într-adevăr, fusese vândut tot. Nici nu ştia ce să facă, să sară în sus de bucurie sau să cadă moale ca o cârpă pe speteaza scaunului. Zâmbi uşor.
- Cine dracu a făcut-o? A salvat compania. Din câte îmi dau eu seama cred că o să intre în consiliul de administraţie, o să primească o felie mare din acţiunile companiei şi un fotoliu de piele la ultimul etaj cu vedere spre Splai.
Şi fiindcă nimeni nu îi răspunse insistă.
- Cine a făcut-o? – apoi se încruntă iar căci toată lumea stătea cu ochii în pământ ferindu-şi privirile.
Până la urmă Lenuş îşi dădu genunchii într-o parte şi arătând spre ghemotocul de blană neagră care tremura la picioarele ei murmură:
- Mitică!
Nu vă mai povestesc toată tărăşenia până la capăt. Cert este că Mitică a fost declarat erou şi în timp scurt viaţa sa s-a schimbat complet. A căpătat propriul lui fotoliu de bambus cu pernă de lână pus chiar sub fereastra din stânga lângă filodendron, a încetat să mai mănânce parizer şi cremvuşti de la Anghel, ci doar tacâmuri de pui de la Avicola Călăraşi şi boabe Royal Canin de la Carrefour şi se plimba ca un belfer pe toate birourile fără ca nimeni să-i ceară socoteală. Doar când auzea uşa dădea fuga şi se pitula sub biroul lui Lenuş aşteptând acolo cu inima cât un purice ca vizitatorul nepoftit să plece, pentru a-şi relua apoi plimbările printre computerele înţesate de cifre şi socoteli.
De altfel tranzactia uriaşă derulată la începutul lui decembrie nu a fost ultimul pas în materie de investiţii finaciare la care Mitică a participat, căci de fiecare dată când se ajungea într-un impas se găsea cineva care să zică mai în glumă mai în serios “da’ ia să vedem Mitică ce zice”. Şi alegerile lui Mitică au fost întotdeauna fericite, rezultatele deciziilor sale fiind cu mult peste media unui broker obişnuit. Până şi seful l-a chemat de vreo două ori când busra s-a aflat la cotitură. “Da’ Mitica ce părere o avea?” a zis el foarte serios şi Mitică a fost adus în birou la şefu într-un coş de rafie pe care Lenuş îl adusese de acasă ca să îl transporte până jos la aer curat si înapoi.
Vremurile au fost însă din ce în ce mai grele pentru companie, bursa a continuat să scadă brutal şi deşi banii fuseseră salvaţi nu era încă momentul pentru investiţii, piaţa fiind practic paralizată. Mai mulţi colegi au trebuit să plece, activitatea restrângându-se destul de mult. Şeful a renunţat la biroul lui şi s-a mutat cu ei în biroul cel mare unde era destul loc. Doar Mitică se simţea înfloritor şi cotinua să-şi fluture coada neagră printre computere sau să toarcă ca o felină ce era sub biroul lui Lenuş.
Asta până într-o zi de septembrie, doi ani mai târziu, când Matei care îl coborăse în coşul de rafie până la uşa clădirii ca să îşi ia gura de aer, s-a întors după o jumătate de oră cu coşul gol.
- Nu-i! – a ridicat el din umeri deznădăjduit. L-am căutat peste tot. A dispărut pur şi simplu. L-a mâncat pământul.
Lenuş însă a zâmbit dulce aşa cum numai ea ştia să zâmbească de fiecare dată când cineva întreba de domnul director şi ridicându-se în picioare murmura printre buzele unse proaspăt cu ruj cărămiziu.
- Cred că ştiu unde e!
Şi aruncând o privire peste grădinile din spatele clădirii îl ochi într-o curte cu crizanteme movulii lângă o roşcată durdulie şi plină de vino-ncoa.
Mitică s-a întors după vreo două zile şi a mai participat la vreo trei-patru tranzacţii mari, căci piaţa începuse să crească uşurel. Nu mult, dar constant. După încă o lună însă a dispărut definitiv. Şi roşcata din grădina cu crizanteme la fel. Acuma unii zic că ar fi fugit în lume cu roşcata, alţii ar fi fost gata să jure că ar fi văzut cum l-a călcat 361 în apropiere de fântână, iar alţii mai optimişti spun că l-ar fi momit americanii şi că ar fi ajuns specialist la bursa de la New York. Nimeni nu poate să bage mâna în foc pentru ce s-a întâmplat cu adevărat, dar toată lumea e unanimă în a recunoaşte că Mitică a fost cel mai bun lucru care li s-a putut întâmpla vreodată, în viaţa lor anostă din biroul 37 de la etajul doi.