Luluţ Leotrec – viaţa şi opera

Luluţ Leotrec a fost predestinat să ardă pe altarul artei. De mic i-a plăcut să mânuiască pensula şi creionul. Mai ales când îl îndemna maică-sa. Când nu-l îndemna prefera să le aşeze cuminţi înapoi în trusa de desen şi să se joace cu cutiile de chibrituri pe post de maşini de curse, alergându-le cu osârdă pe chenarul negru al covorului din sufragerie şi scrâşnind din dinţi la fiecare obstacol ce se interpunea traseului oficial de concurs, fie el picior de scaun, ghiveci cu flori sau papuc. Primele lecţii de desen le-a luat chiar de la mama sa pe când avea numai doi ani. La fiecare ceaşcă de lapte, dar absolut la fiecare, micul Luluţ introducea degetul său grăsuţ în vasul cu licoare pentru ca apoi să îl întindă peste tot ce-i cădea la îndemână: faţă de masă, servet de şters pe mâini, vitrina cu cristaluri, cuvertura recamierului, milieul de sub televizor, ce mai, tot ce-i cădea la îndemână. Cu trecerea timpului şi cu diversificarea meniului micului Leotrec, simpla ceaşcă cu lapte s-a transformat în cacao cu lapte, iar mai târziu în tocăniţă cu sos de roşii, ceea ce a dat o nouă dimensiune talentului nativ al micului pictor. Dacă în prima fază desenele sale erau atât de fine încât puteau fi abiabănuite, odată cu noile instrumente şi tehnici ultilizate, urmele lucrărilor sale s-au înfipt şi mai adânc în materie, au devenit tot mai vizibile, tot mai evidente, tot mai remarcabile. Cel mai bine le remarca bunica Lisaveta care trebuia să spele în fiecare săptămână mormane de haine, milieuri, cuverturi, feţe de masă, dar şi cei ai casei care constatau că manşeta cămăşii, sau poalele rochiei capătă în timp nuanţe maronii greu explicabile. O nouă etapă în evoluţia artistică a micului talent a fost descoperirea trusei de machiaj a doamnei Luluţ. Căci îndrăgostit de rujul înghiocat ce se ascundea în căsuţa-i de plastic ca un melc atins uşor peste corniţele transparente, dar şi de prafurile multicolore din micuţa cutie magică cu oglinjoară, Leotrec cel mărunţel a început într-adevăr să-şi dezvolte personalitatea.
- Nu-i aşa că e o minunăţie?! – apărea doamna Luluţ îmbujorată toată în uşa sufrageriei ţinând în mână perna domnului din dormitorul conjugal mânjită în toate direcţiile cu rujul dumneaei cel stacojiu. E o capodoperă, uitaţi-vă numai câtă fermitate, câtă concizie, câtă fantezie. Şi perna era pe dată desfăşată, iar capodopera micului Leotrec pusă la păstrare în lada de zestre a coanei Lisaveta.
Poate ar trebui spus aici că pe micul Leotrec nu l-a chemat întotdeauna astfel, numele familiei fiind, de la căsătoria stră-stră-bunicii din partea tatălui cu stră-stră-bunicul tot din partea tatălui, Petrescu-Gherghinel. A fost o ambiţie nemărginită a doamnei ca micul artist să primească un nume pe măsura talentului său. Aşa că doamna a întocmit un dosar cu acte arse de vreme cu fierul de călcat pe masa de pal melaminat din bucătăria familiei de la etajul întâi din blocul OD7, pe care l-a înaintat la sfatu popular în rânduri nenumărate şi paralele pentru a demonstra că strămoşi mai vechi ai familiei au purtat acest nume, şi că nu se doreşte deci decât repararea unei regretabile erori şi nicidecum satisfacerea unei toane de moment. Iar insistenţele doamnei au căpătat în cele din urmă contur, când, osteniţi de atâta travaliu, funcţionarii statului au cedat epuizaţi, iar micul Petrescu-Gherghinel Luluţ a primit la împlinirea celor paisprezece anişori un buletin frumos ca o icoană pe care stătea scris mare cu litere negre şi mână tremurândă “Leotrec Lulut – sex masculin”.
Apoi, în timp ce anii au început a se prăbuşi unii peste alţii ca-ntr-un joc de domino nestăpânit, viaţa tânărului Leotrec a început să se deşire din ce în ce mai repede şi mai năvalnic, întocmai ca ghemul de lână smotocit de motanul Tuluz pe sub dormeza din sufragerie.
Domnişorul Luluţ a picat cu brio examenul de accedere la liceul de artă şi a reuşit cu chiu cu vai să termine cursurile scolii populare, iar asta numai cu sprijinul domnului Petrescu-Gherghinel al cărui dentist avea o un frate care era căsătorit cu fata unuia dintre cei care conduceau destinele judeţului din sânul Comitetului Central. Aşa că, acum deja juniorul Luluţ Leotrec, a primit în cele din urmă diploma de absolvire, cu condiţia însă ca doamna să aducă de unde o şti câteva lucrări mai acătării care să fie semnate de domnişorul şi să poată fi înregistrate în catastif şi apoi închise în fişetul şcolii ca fiind lucrările de diplomă ale absolventului Loetrec, lucru care n-a fost greu de fel căci însăşi coafeza doamnei, domnişoara Margareta, utiliza pentru desfăstarea sufletului în mod extraprofesional pictura şi executa fără prea multă osteneală lucrături de te lăsau cu gura căscată.
Următorii paşi în destinul junelui Leotrec au fost şi mai aspri, căci văduvit de posibilitatea de a urma studiile universitare pe tărâmul pentru care fusese zămislit, viitorul pictor de succes a trebuit să se mulţumească cu o facultate banală şi fadă precum metalurgia. Şi asta nu fiindcă aşa ar fi vrut mama tinerei speranţe a picturii, ci fiindcă facultatea de metalurgie fusese singura unde numărul de candidaţi rămăsese mai mic decat numărul de locuri, ceea ce oferea şanse sporite de accedere tânărului Luluţ, şanse ce au fost în cele din urmă concretizate, din păcate abia în anul următor, spre mândria familiei şi a vecinilor care au participat cu toţii la petrecerea organizată de doamna Luluţ la localul din capu blocului, local drăguţ şi bine garnisit de altfel, mai ales că doamna se înţelesese cu şeful de sală să vină dumneaei cu vinu de acasă şi cu prăjiturile de la mătuşa Nicoleta care lucra ca patiser la Athenee Palace şi mai putea scoate una alta, mde fineţuri rare, pe sub mână.
- Lasă dragă ca e foarte bună şi metalurgia. E domeniu de viitor. La câtă metalurgie are ţara astaaa n-o să mori tu de foame cu aşa meserie. Pot să închid eu ochii liniştită – îl îmbărbătă tremurând din gene doamna Luluţ, sărutându-l părinteşte pe frunte şi arzându-i o palmă la fel de părintească peste fundul care începuse să se curbeze ameninţător în ultimii ani.
N-a fost să fie însă, căci doamna Luluţ n-a apucat să închidă ochii dar a apucat trecerea la cele veşnice a Abuziv Împuşcatului, moment după care lucrurile s-au răsucit la 180 de grade şi din înfloritoarea metalurgie românească n-a mai rămas decât un morman de fier vechi, fier vechi care a fost furat peste noapte şi vândut la samsari pe două beri şi-o sticlă de tărie.
Aşa că încă tânărul Luluţ s-a trezit dintr-o dată şomer. A scos de la naftalină diploma sa de artist şi a încercat în nenumărate rânduri şi coloane să-şi ofere serviciile unor companii de prestigiu, cel mai adesea multinaţionale, care ar fi avut numai de câştigat de pe urma colaborării cu tânărul artist. Din păcate singura ofertă tangentă artistic la talentul nativ al tânărului Leotrec cerută pe piaţa muncii a fost cea de zidar, ceea ce nu l-a descurajat căci după câţiva ani de tatonări succesive şi repetate a acceptat oferta firmei private “Dorel şi asociaţii” de a particpa la zugrăvirea câtorva blocuri răsărite ca din pământ pe tăpşanul de la marginea localităţii. N-a durat însă prea mult, căci după ce a ridicat primul bloc şi a luat banii pentru alte trei, domnul Dorel (cu asociaţii nu se ştie ce s-a întâmplat şi nici măcar dacă au existat) a şters putina cu toţi banii viitorilor proprietari lăsând coarnele de oţel ale fundaţiilor să şuiere amarnic ca trupurile subţiri ale trestiilor în bătaia vântului nemilos.
Scârbit de nedreptăţile vieţii precum şi de vicisitudinile ei nemiloase, de-acum vigurosul bărbat Luluţ Leotrec s-a adâncit pentru o vreme în pictură. Dimineaţa, la amiază, seara, domnul Leotrec visa cu ochii deschişi la cum vor arăta capodoperele sale, la culorile ce aveau să transforme o cârpă banală în aripi prelungi de cocoare, la buzele ce aveau să şoptească de sub goaşele groase “priveşte-mă, admiră-mă, uimeşte-te”. Din păcate cele şapte lucrări expuse ulterior la cantina întreprinderii unde doamna Luluţ încă mai lucra, de foarte curând din poziţia de proaspăt pensionar, n-au întrunit sufragiile audienţei cu excepţia lui Nea Costache care era unchi de-la doilea, adică fratele lu soţul lu sora lu doamna Luluţ şi care a şi cumpărat un tablou cu o sumă frumuşică ce i-a uimit pe privitori şi pe care domnişorul Luluţ i-a returnat-o pe seară la ieşirea din spatele pontatoarelor aşa cum fuseseră înţeleşi.
- Dragule, cred că ar trebui să faci altă facultate, una ca lumea. Ca artist e greu să trăieşti în ziua de azi, oamenii nu mai consumă artă, consumă bani, aureturi, mobile, maşini, case, acareturi… Iar metalurgia ta numa la topit fier vechi mai poţi s-o folosesti…
Aşa că domnul Luluţ Leotrec s-a apucat sârguincios din nou de studii şi nu orice studii, ci de “Management imobiliar”.
- Nu vezi mamă că asta se cere?! Toată ziua se vor vinde şi se vor cumpăra case. Pute piaţa, se contruieşte într-una, e cu siguranţă o meserie din care n-o să mori de foame după ce închid eu ochii – i-a spus doamna tristă şi i-a plătit şi studiile din salariul obţinut la întreprindere, căci pensia o folosea să se întreţină dumneaei, căci fiul dumisale nu a reuşit din păcate să intre pe locurile fără plată, alunecând la mustaţă pe primul loc de sub linie. Şi singurul de altfel…
Studenţia reîncărcată a domnului Luluţ Leotrec nu a fost una deloc neplăcută, ambiţiosul student învăţând destul de multe de la profesorii care treceau în grabă pe la facultate şi mai ales de la tinerii săi colegi care îl cooptasera în tot felul de grupuri si găşti cu activităţi extracuriculare din cele mai diverse, de la house şi swing la ierburi aromatice şi intravenoase…
Doamna Luluţ n-a înţeles chiar toate transformările care s-au petrecut în trupul şi în sufletul fiului său dar cele câteva pe care le-a desluşit şi pe care le-a reţinut au fost de ajuns să-i zdrelească inima şi aşa obosită şi să o facă să închidă ochii pentru totdeauna.
A fost tristeţe mare. Plânsete, bocete, jelanii… Domnul Luluţ a plâns sincer cu lacrimi de crocodil şi cu sughiţuri de se auzeau de la intrarea în cimitir unde pomanagii se strânseseră deja pentru împărţirea pachetelor.
- Cui m-ai lăsat mamăăăăă… cui m-ai lăsat…? Ce mă fac eu fără tine mamăăăăă…… ce mă fac? – s-a jelit domnul Leotrec când trupul neînsufleţit al femeii ce-i însufleţise viaţa a coborât încet în criptă.
A fost de altfel şi momentul în care viaţa domnului Leotrec a luat o turnură cu totul nouă. Întărit de durerea pierderii părintelui său cel mai iubit, căci celălalt, cel neiubit fugise demult cu o frizeriţă tânără şi zbangie ce-i furase întâi inima, apoi sufletul, apoi maşina şi banii din cont şi nu mai ştia nimic de el, domnul Leotrec s-a dedicat trup şi suflet noii sale meserii, asta şi ca un omagiu adus bunei sale mame care ar fi dorit atât de mult să-l vadă om la casa lui, serios şi cu o meserie adevărată în braţe.
A alergat cu maşina în lung şi în lat, a văzut case, a dus cumpărători, i-a adus, a evaluat, a apreciat, a vândut, a cumpărat… Totul mergea excelent, iar domnul Luluţ primea constant aprecierile şefilor. Asta până când…. până când… cine ar fi crezut… până când criza a pus la pământ şi domeniul imobiliarelor cum moartea lui Nea Nicu pusese la pământ metalurgia, iar în oraşul natal al domnului Luluţ Loetrec nu s-a mai vândut pentru doi ani (şi nu se vinde nici acum) absolut nici o casă, nici un apartament, nici o gasornieră, nici măcar un petec de pământ.
Timpul a trecut necruţător peste domnul Leotrec. A albit, s-a îngrăşat, i-au apărut cearcăne… Şi riduri… Dar pasiunea sa pentru artă n-a pierit. Aşa că în sfârşit, spre apusul vieţii, domnul Leotrec a găsit un loc de muncă care să se suprapună aproape perfect cu aspiraţiile sale, cu dorinţele mamei Dumnezeu s-o odihnească, şi mai ales cu talentul său nemărginit, un loc de muncă care să-i ofere posibilitatea să se desfăşoare, să-şi demonstreze abilităţile în întiderea culorilor, în alegerea paletelor, în exprimarea trăirilor interioare. Astfel, domnul Luluţ Leotrec a ajuns în sfârşit vopsior în hală la P.D.T.T.H.M.I. Dotat cu o mască de gaze şi cu un pistol cu aer sub presiune domnul Leotrec acoperă cu un strat subţire de vopsea piesele atârnând pe o sârmă umblătoare însufleţindu-le…
Şi totul capătă dintr-o dată culoare…