duminică, 24 octombrie 2010

Milu

Toatǎ lumea îi spunea Milu. Nimeni nu ştia cu adevǎrat cum îl cheamǎ, Milu şi atât. Era un zdrahon de bǎrbat, cu suflet de copil. Fusese o vreme în legiunea strǎinǎ. Avea câteva fotografii fǎcute în Franţa, pe care le arǎta din când în când cunoscuţilor sau doar celor care îl cinsteau cu câte o votcǎ la local. Era un bǎrbat tare chipeş. Şi tânǎr. Dar îi zburau frunze prin creier. De cele mai multe ori îşi ţinea palma stângǎ în dreptul tâmplei şi capul uşor aplecat într-o parte. “Trebuie sǎ astup gaura pe care o am în creier ca sǎ nu îmi mai intre vântul” le spunea celor ce se uitau la el cu mirare. Unora le arǎta şi gaura. Era de la un glonte calibru mare care îi intrase prin bǎrbie şi îi ieşise prin tâmplǎ unde cǎscase o grotǎ de toatǎ frumuseţea. “Cel mai mult mǎ deranjeazǎ când intrǎ gǎrgǎriţele, cǎ alea sunt mici şi nu mai gǎsesc ieşirea” le spunea el pe un ton uşor nervos scuturând mereu din cap. Mai nou era bodyguard.
Pe ea o zǎrise de cum intraserǎ în local. O fetişcanǎ dulce, cu corp de pǎpuşǎ, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu buclele blonde sǎltând în stânga şi în dreapta asemeni volanelor de la rochia miresei. Alǎturi de ea trei bǎrbaţi. Cefe groase, ghiuluri, lanţuri mari de aur, tot tacâmul. Vorbeau tare şi nepoliticos. Miroseau a sudoare şi a alcool. Milu fusese cu ochii pe ei de la început. Mai ales pe ea. Semǎna perfect cu Michelle. Michelle care îl aştepta întotdeauna în mijlocul patului ei cu aşternuturi de mǎtase veşnic mototolite. Michelle cu desuurile ei roz, cu zâmbetul sincer şi cu buclele blonde arzând ca focurile de artificii. “Mon petit chiot” îi spunea de cum îl vedea, apoi îi sǎrea în braţe sau în cârcǎ şi îl acoperea cu sǎruturi din cap pânǎ în picioare. O iubise nebuneşte. Ca pe un copil. Dar asta şi era. Uneori, îşi culca la el în palmǎ capul, iar capul ei nu era mai mare decât palma lui. Doar zulufii blonzi care se rostogoleau peste aşternuturile foşnitoare ca o mare rozǎ. În fiecare zi o ruga sǎ se cǎsǎtoreascǎ cu el şi în fiecare zi ea îl refuza. “Micul meu labrador, de ce vrei tu sǎ-i pui lesǎ bişonului tǎu drǎgǎlaş?! Vrei sǎ îi toceşti dinţii ascuţiţi, sǎ îi tai unghiile lungi şi sa o transformi într-o caţelusǎ de casǎ? Nu îţi mai place aşa sǎlbatecǎ cum e?” îl întreba ea de fiecare datǎ, ameninţându-l ca o tigroaicǎ cu ghearele şi dezvelindu-şi dinţişorii mǎrunţi şi strǎlucitori. Nu aştepta niciodatǎ rǎspuns, de fiecare datǎ îşi arunca braţele subţiri ca lianele în jurul gâtului sǎu ca un trunchi de copac şi începea sǎ îi ronţǎie urechile.
Milu şi-a pipǎit urechea. Era întreagǎ. Bǎrbaţii însǎ erau la a doua sticlǎ de whisky şi deveniserǎ insuportabil de grosolani. Într- o fracţiune de secundǎ a revǎzut toatǎ povestea despǎrţirii sale de Michelle. Cum îi gǎsise împreunǎ. Cum crezuse iniţial cǎ e un hoţ care a intrat peste ea şi vrea s-o omoare. Apoi cum şi-a dat seama cǎ de fapt fǎceau dragoste. I se înceţoşaserǎ şi privirea şi gândurile. Tot corpul începuse sǎ-i tremure. Nu-şi mai amintea mare lucru despre clipele acelea. Abia la proces aflase cǎ îi omorase pe amândoi şi cǎ încercase sǎ se sinucidǎ. Aflase mai multe la proces dar n-a vrut sǎ creadǎ nimic.Toţi camarazii lui, tot plutonul … în frunte cu comandantul… Dar n-a vrut sǎ creadǎ. În douǎ zile ar fi împlinit zece ani de cǎsnicie dacǎ ea ar fi acceptat prima lui cerere în cǎsǎtorie.
A scuturat din cap ca şi cum ar fi vrut sǎ-şi lepede gândurile. Apoi s-a ridicat brusc, s-a dus la masa lor, a înşfǎcat-o pe fetişcanǎ de braţ şi a tras-o afarǎ din local. “Nu-ţi fǎ griji, te salvez eu puştoaico; pe tine te salvez eu” i-a şoptit la ureche. Primul l-a ajuns din urmǎ bǎrbatul cel tânǎr. I-a prins mâna cu care îl apucase de umǎr, i-a rǎsucit-o cum a învǎţat la cursurile din Franţa şi i-a rupt-o ca pe un bǎţ de chibrit. Pe al doilea, care zbiera ca un descreierat în urma lui, l-a izbit cu pumnul în plex. Bǎrbatul a rǎmas ca paralizat. Apoi s-a rǎsucit pe cǎlcâie şi cu o mişcare perfectǎ l-a lovit cu piciorul în piept. Corpul bǎrbatului a zburat ca un sac de cartofi, s-a izbit cu putere de zid, apoi s-a prelins ca un afiş prost lipit. O dârǎ de sânge ca un superglue roşu s-a întins pe zid de sus şi pânǎ jos. Pe al treilea a apucat târziu sǎ-l izbeascǎ în falcǎ. Încasase deja un pumn în stomac. Fiindcǎ bǎrbatul n-a cǎzut l-a lovit din nou. Şi din nou. Şi din nou. În cele din urmǎ bǎrbatul s-a prǎbuşit din picioare. Milu s-a apropiat de el, l-a privit cum horcǎie, apoi l-a apucat de pǎr şi i-a izbit capul de caldarâm. O datǎ, de douǎ ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori… Bucǎţi de creier se împrǎştiaserǎ peste tot, iar fata ţipa ca din gurǎ de şarpe. Semǎna foarte tare cu Michelle. Cum ţipa ea ca o istericǎ cu sângele ǎluia pe faţǎ şi pe sânii mici ca douǎ mere roşii. Milu s-a apropiat de ea şi i-a prins obrazul în cǎuşul palmei. Fata ţipa şi mai tare. O clipǎ a crezut cǎ din cauza sângelui de pe faţǎ şi şi-a şters cu mâneca largǎ a cǎmǎşii pleoapele grele. Dar nu era din cauza asta. Milu i-a mângâiat obrajii spǎlaţi de lacrimi şi a dezlipit cu vârful inelarului o lacrimǎ prinsǎ între genele ochiului stâng. Abia atunci a observat fardul de pe faţa ei. Avea şi rimel şi fard de obraz şi ruj. Ruj roşu discret. Şi Michelle îşi dǎdea, iar el îi spunea mereu sǎ nu se mai sulemeneascǎ pentru cǎ e fatǎ tânǎrǎ şi frumoasǎ şi îi povestea uneori despre fetele de la el din sat, de acasǎ. Fata nu contenea cu ţipǎtul. Rǎmǎsese încremenitǎ ca o statuie şi urla din toţi rǎrunchii. Cei din local ieşirǎ cu toţii la uşǎ şi îi priveau îngroziţi. “Te salvez eu puştoaico, pe tine te salvez eu” i-a şoptit Milu şi degetele groase i-au alunecat pe gâtul umed al fetei. I-a simţit beregata între degetul mare şi arǎtǎtor. “Nu e mai groasǎ decât a unei gǎini” a gândit. Ţipǎtul fetei a încetat brusc. Amândoi aveau obrajii în lacrimi.

16 comentarii:

Cleo spunea...

Ma-ntreb daca este o poveste despre cum prea putin devine prea mult, iar prea mult-ul strica definitiv, devine o boala...Ma-ntreb daca mereu trebuie sa ne coste mult ca sa aflam unde este limita si sa primim in schim prea putin...Ma-ntreb daca mai conteaza pentru cineva unde si cand s-a instalat boala...si de ce? Ma intreb daca e boala sau limita intrecuta cea care transforma o intentie buna intr-una devastatoare.

mosu spunea...

cred ca e doar o poveste trista, un balans pe sarma intre ce e si ce ar fi putut sa fie…

Cleo spunea...

Foarte trista.
Insa ma intreb daca povestile cu "daca" ar fi fost povesti cu final fericit, mai fericit, daca nu intervenea acest "daca". Oare nu tocmai faptul de a nu se fi consumat le scoate din obisnuit?
Stiu ca ai scris o poveste "la extrema" pentru a sublinia ideea, dar exista si cazuri de extrema, iar de aici la patologic doar un pas, mic.

mosu spunea...

Interesant ce spui. De multe ori m-am gandit si eu la asta. Pentru ca noi analizam mereu faptele, consecintele, pe acestea le receptam. Noi nu analizam inlauntrul pentru a descoperi esentele, pentru a cauta resorturile care conduc la fapte. Nu cautam “potentialele fapte”, cele ce nu s-au materializat inca dar care stau sa explodeze ca o punga cu petrol care tot creste sub pamant. Aproape ca nu mai conteaza faptele atata timp cat am inteles impulsurile ce conduc la ele, faptele devin doar foaia de hartie pe care sunt transcrise gandurile. Din nefericire oameni sunt evaluati folosind acelasi sistem de referinta, dar fiecare om are alt sistem de referinta, propriu, iar unii n-au deloc, sunt un fel de pasari salbatece…

digodana spunea...

E trist si nu e trist... depinde de perspectiva..
Cum poti scrie asa, mosule? Ce o fi in sufletul tau?

earthwalker spunea...

"soareci si oameni" in varianta moderna?
ai facut-o intentionat sau ti-a ramas in subconstient de zeci de ani ?
e la fel de frumoasa :)

valeria spunea...

si imi revine in minte pivnita umeda...si calea gasita de gargarite de a evada.

mosu spunea...

@dana
ce sa fie, tristete si netristete, nu?!... :)
ma bucur ca ai impartit povestea asta in doua jumatati egale, caci eu as spune mai degraba ca este o poveste de iubire; si nici macar una tragica; dar asa cum spuneam mai devreme daca judecam oamenii dupa propriul nostru sistem de referinta si nu-i judecam dupa sistemul de referinta in care se misca ei, rezultatele analizei nu pot fi decat false… catastrofal incorecte!
si pana la urma ce ai vrut sa spui cu “asa”? “asa” cum?

mosu spunea...

@earthwalker
offf… trebuie sa recunosc cu rusine ca n-am citit “oameni si soareci”; de steinbeck n-am citit decat “frunctele maniei” si desi mi s-a parut un scriitor interesant si cartea si stilul mi s-au parut prea apasatoare
uneori chiar ma intreb in barba cand imi vine cate o idee “o fi a mea, sau a ramas pe talpi o frunza de pe unde am trecut?!”…
ca-s mos si tare mai uit! :)

mosu spunea...

@valeria
mmm… suna trist vorbele tale si tare n-as vrea ca povestea asta sa-ti aduca aminte de ceva neplacut din trecutul tau…

digodana spunea...

Mosu, asa ... deosebit! (rar, frumos, intens, care te pune pe ganduri, special, profund)

mosu spunea...

:) 000... ok...
am crezut ca te-ai referit specific la textul asta si ai vrut sa spui cinic, crud...
iaaar pentruuuu.... daca.... paaai... cummmm....
offf, sa stii ca eu nu ma ocup decat cu tastatul, pentru restul eu nu sunt responsabil cu nimic nimic; muzaaa... :)
multumesc pentru cuvinte!

Cleo spunea...

:) este corect cu sistemul propriu de referinta, nu putem vedea decat prin prisma proprie...si daca mai ai si in viata ta o poveste cu "Daca si cu Parca" atunci stii ca asta te urmareste toata viata, nu o poti incheia, nu o poti explica.Poti sa ii dai o interpretare care sa-ti permita sa traiesti mai departe. De aceea poate fi o poveste trista. De iubire intotdeauna.

Primul gand m-a dus si pe mine la "Oameni si soareci" dar al doilea gand mi-a spus ca e mai mult aici si mi-a mai spus ca aceste cazuri exista in viata reala, ca nici Steinbeck nu le-a inventat...
Apoi, poate fi doar o poveste de iubire in stil rusesc :)...ei sunt cei care iubesc ...pana la capat. Al lor ori a nimanui...zic si eu...

mosu spunea...

ooo… viata e mai tare decat orice carte; din pacate nu poti s-o inchizi cand vrei, sa stingi veioza si sa tragi plapuma peste cap…
(sau poti dar o singura data)

Cleo spunea...

"Din nefericire oameni sunt evaluati folosind acelasi sistem de referinta, dar fiecare om are alt sistem de referinta, propriu, iar unii n-au deloc, sunt un fel de pasari salbatece…."

Eu cred ca aceste "pasari salbatice" incearca sa se adapteze la sistemele altora de valori in mod artificial, iar intre aceste limite nu rezista, pentru ca nu le apartin...si de-aici ruptura/declick-ul.

Mereu am lucrat cu oameni.Cu multi.Si am avut ocazia sa vad destule. Pentru ca nu poti reactiona la fiecare "iesire" a celorlalti incepi sa-i abordezi altfel, incerci/incepi sa le intelegi "iesirile" si incetezi sa-i abordezi ca pe ceilalti. Cand sunt recunoscuti ca identitati diferite dar intregi , raspund pozitiv si ei.
(scuze ca ma tot bag, dar pasiunea mea e omul si tu despre asta scrii)

mosu spunea...

“aceste pasari salbatice incearca sa se adapteze la sistemele altora de valori in mod artificial, iar intre aceste limite nu rezista, pentru ca nu le apartin...si de-aici ruptura/declick-ul”
corect! exact asta am vrut sa spun si cred ca aceasta este si esenta povestii; si nu numai a povestii!; exemple de acest fel sunt pretutindeni in jur, poate nu atat de brutale dar de un tragism nu mai prejos… batrani de 70-80 de ani, amarati si vai de ei, care incearca sa completeze formularul taspe mii la circa financiara pentru ca vandut nus ce oaie sau ce capra si are vezi doamne “venituri suplimentare”…..

cat despre pasarile alea, mai ciuntesc uneori cuvintele intentionat si le asez unele langa altele ca sa-mi incapa in auz asa cum le vad eu ca un intreg; pana la urma si la urma pentru mine, am spus-o, e o joaca; forma “salbatec” este insa recunoscuta si de DEX… cred… :)