Preşedintele

Cu o mână sprijinindu-şi bărbia şi cu cealaltă mângâindu-şi fruntea, bărbatul se cufundă în gânduri… Pe masa din faţa sa erau răspândite o mulţime de hârtii cu scrisul mare şi cu multe cifre… foarte multe cifre… “Trăim într-o lume a cifrelor… aride, reci, bolovănoase” oftă bărbatul. Oricât se străduise nu găsea nici o soluţie. Trebuia mărit bugetul apărării. Era singura soluţie pentru a putea rezolva problema. Dar pentru asta trebuiau mărite taxele. Din nou. Taxe şi taxe şi iar taxe... Era prea mult. Oamenii erau disperaţi. Simţea că deja nu-i mai poate privi în ochi. Când ieşea pe străzi şi îi privea, i se frângea inima. Dar nu putea să lase să se vadă asta. Era Preşedintele. Trebuia să zâmbească, dar zâmbetul era amar. Aşteptaseră de la el o minune iar el nu se ridicase la înălţimea aşteptărilor. “Poate nu sunt omul potrivit pentru asta – murmură bărbatul - poate ar trebui să renunţ”. Era al doilea mandat şi nimic nu părea că se mişcă. Iar problemele curgeau într-una. Parcă mai mari şi mai multe. Iar ultima le pusese capac… Cu bugetul apărării mărit s-ar fi rezolvat însă foarte uşor şi foarte elegant. Unii dintre consilieri ar fi crâcnit dar i-ar fi pus repede cu botul pe labe, pentru ca avea asigurată majoritatea… Trăsese din timp toate sforile pentru a fi sigur de asta… Dar încă nu era convins că mărirea bugetului apărării era cea mai bună soluţie…
Îşi aruncă ochii pe fereastră… Copacii înverziseră, iarba te izbea cu verdele crud iar păsările cântau într-una… Undeva în stânga zbârnâia un elicopter… Privi in jos la baza clădirii… O mulţime de oameni… Îi plăcea mulţimea, parcă erau cu toţii copiii lui.
- Domnule Preşedinte…
O privi cu coada ochiului pe femeia care se apropiase de masa de lucru. Rămăsese în picioare la un metru depărtare. Nu mai era la prima tinereţe. Dar era sobră şi hotărâtă. De aceea o aprecia. De aceea o şi luase. Îl ajutase mult… îl ajutase enorm. Ştia că într-o oarecare măsură îi datorează realegerea. Dar el nu voia să-i arate asta. El era Presedintele, el avea puterea… O merita însă?! Unii îl linguşeau, alţii îl înjurau. Dar rămăsese cu capul pe umeri şi era convins că trebuie să facă ceva cu totul extraordinar pentru ca lumea să întoarcă privirea după el pe stradă şi să spună “da, iată preşedintele de care avem nevoie”… Poate că era momentul. Avea nevoie însă de hotărâre şi de înţelepciune…
- Domnule Preşedinte…
Femeia insista. Mereu era insistentă. Aşa o ştia de când o cunoscuse… Uneori îl deranja insistenţa ei. Alteori îi făcea bine. În muncă îl ajutase întotdeauna. Şi acum ştia că nu are încotro şi că trebuie s-o urmeze… “Viaţa merge înainte” murmură bărbatul şi se ridică de pe scaun. Trebuia să amâne decizia şi asta nu-i plăcea deloc. Dar erau alte treburi importante de făcut ce nu sufereau amânare… Mai aruncă un ochi asupra cifrelor. Nimic… nici măcar nu le mai putea citi. Se simţea complet ameţit, le revăzuse probabil de câteva zeci de ori şi nu întrezărise nici o variantă câştigătoare. Ar fi putut sa apeleze la altcineva. Ar fi putut să iasă pe coridor, să deschidă prima uşă şi să ceară ajutorul… Se gândise şi la această soluţie… Dar nu putea face asta. Era Preşedintele. … Îşi adună cu grijă hârtiile şi puse deasupra stiloul… Stiloul cu peniţa de aur… Zâmbi… era amintire de la preşedintele… Oh, Doamne! Mereu avea să-şi amintească cu plăcere de întâlnirea aceea. Fusese me-mo-ra-bi-lă… Ai lui trebuiseră să vină pe furiş şi să-l ia pe sus cu o maşină camuflată… Absolut fabuloasă…
- Auzi preşedintele lu peşte – izbucni femeia - mă mai rog mult de tine, că se răceşte ciorba?! Că de când te-au ales ăştia iar presedinte de bloc, parcă ai fi preşedintele lu sua aşa stai cu nasu în hârtii toată ziua. Da ştii ce?! Să faci bine să rezolvi problema cu maidanezii ăia din jurul blocului. Că eu nu vreau să mă întâlnesc iar cu Popeasca de la 17 să-mi spună că n-ai făcut nimic şi că din cauza noastră l-a muşcat javra aia dungată pe fiusu. Nu ştiu… mai ceri şi tu niscai bani la întreţinere, îi pui acolo la capitolul apărare contra gângăniilor şi a altor lighioane, iei legătura cu hingherii şi rezolvi. Că eu dacă mai ridică aia vocea la mine, îmi înfig ghearele în părul ei una două şi iese cu scandal – apoi, privind masa plină de hârtii deasupra cărora trona vestitul stilou cu peniţă de aur, continuă - şi ştii ce… să faci bine să-i dai pixul ăla înapoi lu Tudose. Oţi fi voi preşedinţi de bloc amândoi, da eu nu vreau să-şi aducă aminte cum v-aţi îmbătat ca porcii de-a trebuit să vin să te iau cu taxiu şi să spună că tu i-ai furat pixul ăla de zice el că-i cu peniţă de aur… aur pe dracu… că dacă era de aur o lua nevastă-sa să-şi mai îmbrace o măsea. Şi acu hai la masă că s-a răcit deja…
În colţul buzelor Preşedintelui înflori un zâmbet. Soluţia pe care pariase toată dimineaţa era cu siguranţă cea câştigătoare…