Bypass

Nu a fost de mirare pentru nimeni că Eleuterio Francisco Rubalcaba a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare şi condamnat la moarte prin împuşcare. Mirată a fost însă toată suflarea să afle că îşi făcuse ascunzătoare chiar acolo în sat, sub nasul soldaţilor, într-un beci abandonat într-una din ultimele curţi părăsite şi se întorcea la cuib după fiecare ispravă aşteptând ca lucrurile să se liniştească şi planificând o nouă lovitură. Eleuterio a recunoscut cu bărbăţie toate învinuirile ce i-au fost aduse şi a ascultat sentinţa fără să clipească. Nu i-a fost niciodată frică de moarte. Ştia că are să o sfârşească curând, timpul urmând să stabilească doar unde şi cum. Întotdeauna fusese însă convins că va muri împuşcat într-o luptă nebunească cu trupele trimise să-l captureze. Se văzuse de atâtea ori alergând printre copacii deşi, ascunzându-se după un trunchi gros ca să-şi tragă răsuflarea şi pocnind cu îndemânare pistoalele înroşite înspre urmăritorii săi. N-ar fi bănuit nicicând că va fi vândut şi capturat în somn fără să aibă posibilitatea să se apere. Abia când a fost aruncat după gratii cu povara aşteptării celor trei zile până la execuţie în spinare l-a cuprins frica, o frică uscată, zgrumţuroasă şi rece. “După moarte nu există durere. Dupa moarte există doar un pustiu nesfârşit. Lacrimile morţii, suspinele şi vaietele nu sunt pentru cei duşi ci pentru cei rămaşi, cei ce trăiesc cu durerea despărţirii în suflet”. Pe Eleuterio Francisco Rubalcaba nu avea cine să-l plângă. Sigur, existau nenumăraţi camarazi care ar fi fost grozav de întristaţi aflând că s-a stins, precum şi o mulţime de muieri prin al căror pat acoperit cu aşternuturi de mătase, de satin, sau de bumbac bătucit trecuse cel puţin o dată, care ar fi vărsat cu siguranţă măcar o lacrimă ştiind că s-a dus, dar nimeni nu l-ar fi plâns cu lacrimi dezlipite din cerul înlăuntrului. “Bine că nu mă spânzură” gândi Eleuterio Francisco Rubalcaba. I se punea un nod în gât de fiecare dată când auzea de spânzurătoare, fie că era vorba de propriul gât, de al vreunui camarad, sau chiar de-al unui duşman, nod pe care trebuia întotdeauna să-l înmoaie şi să-l prăvale în jos pe gât până în stomac cu ajutorul unei butelci de chicha golită pe nerăsuflate. Tare ar mai fi tras o duşca… Ba chiar mai multe ar fi tras, până ar fi căzut lat. Îi era frig. Se sprijini cu spatele de zid şi începu să tremure. Moartea îl mângâia pe spinare. Îi simţea mâinile cu degete lungi şi tari ca ramurile copacilor sub care se ascundea ca o pumă, îi auzea răsuflarea şuieratoare, îi simţea limba ascuţită zvârcolindu-i-se în urechi şi pântecele strivindu-l în perete ca o metresă înfierbântată gata să-l devoreze ca pe-un pui de parrillada. Leşină!
Când se trezi era întuneric. “Am murit” fu primul său gând. Apoi un şoarece alergând speriat pe undeva pe lângă pereţi căutând disperat o gaură unde să se ascundă îl convinse de contrariu. Cineva aprinse pe coridor un bec şi încăperea se umplu de o lumină lăptoasă şerpuitoare, ca un vas care se scufundă invadat de învolburări năvalnice. Ar fi preferat să fie mort, aşteptarea îl îngrozea. Ar fi dat orice să le aibă alături pe Conchita şi pe Leticia, să le ţină pe genunchi, să le dezmierde gurile negre şi împuţite care scuipaseră între ochi atâţia bărbaţi. Ele l-ar fi ajutat să treacă cu bine peste toate. Sau ar fi putut încerca să fure un pistol de la unul din soldaţii care îi aduceau de mâncare. Dar îi era milă de ei. Cei mai mulţi erau ţărani desculţi, intraseră în armată din cauza sărăciei. Nişte copii care abia învăţaseră să mânuie o puşcă. L-ar fi condamnat la moarte dacă i-ar fi furat arma. Şi-apoi îşi acceptase soarta. Ştia că totul se sfârşise. Erau ultimele sale zile de viaţă. Nu putea decât să încerce să le facă să treacă mai repede. Sauuuu… să transforme cele două zile pe care le mai avea de trăit într-o nesfârşită rotire. O idee îi încolţi în minte. Cu marginea farfuriei de metal din care mâncase, Eleuterio Francisco Rubalcaba desenă pe zid o linie. Mai încolo puţin o alta. Apoi le uni printr-un semicerc. “Ce-i viaţa? O secundă de învolburare între două încremeniri nesfârşite.” Bărbatul privi atent desenul. Se dădu un pas înapoi. Îşi duse mâna la bărbie şi contemplă cele două linii şi semicercul aşa cum un împătimit al artei ar contempla portretul Mona-Lisei. Se încruntă, murmură ceva doar pentru sine, apoi cu marginea farfuriei desenă un alt arc de cerc din punctul în care semicercul se întâlnea cu a doua linie dreaptă, înapoi, până când acesta întâlni din nou semicercul cam în acelaşi loc de unde plecase. Dacă semicercul ar fi putut face o buclă cât de mică înapoi atunci înaintarea pe lina dreaptă ar fi putut fi curmată sau cel puţin amânată pentru un timp nedefinit. Eleuterio Francisco Rubalcaba acoperi cu palma jumătatea de sus a desenului, realitatea. Dacă sus era realul atunci jos nu putea fi decât imaginarul, irealul, oniricul. Zâmbi mulţumit. Apucă farfuria cu amândoua mâinile şi opintindu-se în zid scrijeli un X mare pe a doua linie ca şi cum ar fi aşezat un parapet de beton pe drumul de fier pe care nu avea să mai treacă vreodată vreun tren. Desenul de pe zidul celulei arăta cam ca cel de mai jos, desigur însă, mult mai rudimentar.

“Vis, vis, vis” murmură Eleuterio Francisco Rubalcaba încercând să croşeteze din amintiri o imagine anume. Şi ca un copil căruia i se cântă un cantec de leagăn adormi murmurând “vis, vis, vis”. N-a ştiut niciodată cât de lung i-a fost somnul. S-a trezit brusc şi a sărit în picioare. “Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro…- strigă el disperat - în ce zi suntem astăzi?” “În opt februarie domnule” – îi răspunse din mers unul dintre soldaţii tineri venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Îl găsi pe Eleuterio Francisco Rubalcaba şezând pe vine dincolo de zăbrelele îndărătul cărora fusese închis şi privind ca un extraterestru proaspăt aterizat pe Pământ zidurile solide şi reci ale temniţei sale. “Cum… cum… cum ai iesit de-acolo?” – murmură soldatul înţepenit de groază alertându-şi camarazii. Bărbatul îşi duse însă un deget la buze, îi făcu semn să se liniştească şi ca să-l împace se strecură ca un abur printre barele groase înapoi în celulă. Se aşeză pe pat şi zâmbi. Închise ochii la loc.
“Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro…- strigă bărbatul deschizând ochii cu zâmbetul pe buze ca şi cum ar fi fost pe malul însorit al lacului în zilele frumoase din copilărie - În ce zi suntem azi?”. “În opt februarie domnule” – îi răspunse unul dintre băieţii care vegheau în permanenţă la uşa sa. “Şi câte zile mai sunt până la execuţia mea?” – întrebă el privind şiret cum băiatul începe să se piardă cu firea şi să se bâlbâie. “Două cred domnule…”. “Dar câte au trecut de când am sosit aici?” – mai întrebă Eleuterio Francisco Rubalcaba şi constată cum ochii băiatului sunt aproape să izbucnească în lacrimi. “Nu ştiu domnule, zece, cinşpe, nici eu nu mai ştiu… Va rog nu mă mai zăpăciţi, de zece zile mă tot întrebaţi asta. “Vezi tu Hose, dacă am găsi o buclă aşa ca o scurtătură – spuse bărbatul întinzând mâna spre desenul scrijelit cu farfuria de tablă pe zidul celulei – care să ne întoarcă înapoi în trecut de fiecare dată când apăsăm un buton al timpului, am putea trăi veşnic. Pe aici înapoi nu ne mai putem întoarce - îi explică el, arătând un semispaţiu delimitat de cele două linii în sus – căci aici e realitatea. Dar asta se poate face foarte uşor aici – mai adăugă el arătând spre semispatiul delimitat de cele două linii în jos - căci aici este visul.” Apoi fără să fie băgat de seamă de Hose se făcu fir subţire de mătase şi ieşi prin ferestruica spânzurată undeva aproape de tavan ca o amintire a ceea ce ar fi putut fi şi se grăbi spre taverna lui Santiago Carlito Bermejo să golească o ladă cu sticle de rom şi să strângă în brate câteva târfe focoase.

“Hei, tu de colo – strigă sergentul lovind cu puşca în zăbrele – trezeşte-te, a sosit ceasul”. Apoi scoase de la brâu inelul cu chei şi desfăcu gratiile. Înaintă câţiva paşi, îl apucă de umăr pe deţinut şi-l zgâlţâi sănătos. “Hei… tâlharule, ţi-a sosit ceasul”. Corpul bărbatului se prăvăli însă pe podea ca un mănunchi de caracoli retezat cu maceta. Sergentul tresări. Speriat duse două degete la beregata bărbatului şi aşteptă câteva secunde. Apoi privi înlemnit. Faţa bărbatului era acoperită de un rânjet înţepenit, întinzându-se larg de la o ureche până la cealaltă. Nu era nicio îndoială, deţinutul Eleuterio Francisco Rubalcaba murise. Şi ceea ce era şi mai grav, murise fericit.

***

- Doctore, te rog să ne spui cauza morţii şi momentul decesului. E foarte important ca să înţelegem ce s-a întâmplat şi a cui este vina. Am fost păcăliţi doctore şi asta nu-mi place. Nu-mi place deloc. Cred că răgazul de două săptămâni pe care mi l-ai cerut a fost mai mult decât suficient pentru un răspuns edificator – spuse colonelul în timp ce cu o mână îşi mângâia barbişonul iar cu cealaltă îi făcea semn oaspetelui său să ia loc la impozantul birou.
Doctorul Garcia Rodrigez Silva, vechi colaborator al colonelului se aşeză şi fără nici o clipă de răgaz începu să desfăşoare firul explicaţiilor.
- Mă tem colonele că veştile pe care am să ţi le dau sunt cât se poate de proaste. Cauza morţii pare a fi naturală. Nu am descoperit la autopsie absolut nimic neobişnuit, deşi am desfăcut bucăţi corpul decedatului. Ştiu, o să spui că era un bărbat de nici patruzeci de ani, cum se poate să moară din cauze naturale. Nu pot să-ţi dau nicio explicaţie, dar aceasta este concluzia definitivă. Dar ceea ce este şi mai ciudat abia acum urmează, căci decesul se pare că ar fi survenit cu douăzeci de zile înainte de a fi descoperit cadavrul, adică cu şaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat. Ştiu colonele, e absurd, dar astea sunt semnele. Şi fiindcă mi s-a părut şi mie cât se poate de neobişnuit l-am rugat să refacă toate analizele pe distinsul meu coleg de la universitatea din Caracas, doctorul Santos. Nici el nu avut nicio explicaţie, dar a confirmat toate rezultatele mele, deţinutul Eleuterio Francisco Rubalcaba a murit acum douăzeci de zile – încheie doctorul jenat cu privirea în pământ…