Şoarecele A

(după un impuls al Tapirului şi o sămânţă a lui I. D. Sârbu)

Una din cele mai neobişnuite întâmplări petrecute în perioada de început a carierei mele didactice a fost fără nicio îndoială cea legată de şoarecii bunului meu prieten şi coleg D.
Vestea privind experimentele profesorului D a explodat în oraş dintr-o dată. Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc şi să înţeleg prea bine despre ce este vorba, că am şi fost bombardat din toate părţile cu scâncete de mirare, cu oftaturi largi şi adânci, cu ochi înlăcrimaţi rostogolindu-se grei pe sub gene şi cu întrebări nenumarate, cele mai multe retorice şi admirative. Într-un oraş mic vestea unor întâmplări ieşite din comun zboară mai repede chiar decât se poate derula întâmplarea în sine, adesea încheierea evenimentului desfăşurându-se mai întâi pe buzele clevetitorilor şi abia apoi în via realitate.
- Ai auzit domnule de experimentul prietenului dumitale D, zice-se că a învăţat şoarecii să iubească, ba mai mult, se spune că şoarecii dumisale se topesc de iubire – îmi spune doamna T, o distinsă colegă, profesoară de biologie, înghesuindu-mă într-un colţ al cancelariei cu pieptul dumneaei masiv, cu o evidentă invidie în glas gândindu-se pesemne la faptul că în nenumăratele sale disecţii realizate de-a lungul anilor nu a reuşit să descopere niciodată înlăuntrul şoarecilor săi altceva decât maţe şi carne, în timp ce mai tânărul său coleg profesorul D, intrat pe tărâmul dumisale fără să ceară încuviinţare, a localizat cu minim de efort şi fără să folosească penseta şi bisturiul, sâmburele iubirii.
Nu apuc să-i răspund doamnei T decât cu un zâmbet nătâng, căci nu ştiu mare lucru despre experiment şi renunţ fără regret la berea pe care o aveam în plan pentru a mă repezi spre casa amicului meu.
- Păi bine domnule, vuieşte tot satul şi eu trebuie să aflu ultimul?! – îl iau la rost cu nedisimulată amăreală. De ce naiba nu mi-ai spus şi mie despre ce e vorba, trebuie să aflu de la madam T?!
- Ei bine, vrei să ştii de ce nu ţi-am spus?! – îmi replică amicul decis să întâmpine rezistenţă. Chiar vrei să ştii de ce nu ţi-am spus?! Chiar vrei?! Nu ţi-am spus pentru că eram sigur că ai să râzi de mine!
Replica furioasă şi copilăroasă în acelaşi timp a amicului, mă face să explodez în hohote.
- Ei vezi, vezi…. nici nu ţi-am arătat despre ce e vorba şi ai început să râzi - oftează el.
Prietenul D este un tip excepţional dar este excesiv de sensibil şi asta l-a făcut să fie un om retras, cu puţini prieteni, preferând compania unor jivine mai mult sau mai puţin sălbatece sau a copacilor şi florilor decât pe cea a oamenilor. De altfel de aici pare-se că a şi pornit toată tevatura, căci se zvoneşte că amicul D ar fi ieşit val-vârtej din sală în timpul unei ore de literatură cu clasa a douăsprezecea izbind furios cu catalogul de catul uşii.
- Nu sunteţi în stare să iubiţi, să simţiţi iubirea. Nu sunteţi capabili de nici un dram de empatie – zice-se că ar fi grăit el cu voce sugrumată. Şi un şoarece de bucătărie are mai multă simţire decât voi – se pare că ar mai fi adăugat el în barbă ieşind pe coridor şi trecând în grabă şi cu nebăgare de seamă pe lângă profesoara de franceză, o duduie subţirică şi dulce care încerca în zadar de bună bucată de vreme să se-nrămeze între privirile-i rigide şi lemnoase.
Pare-se că întâmplarea l-a afectat atât de mult încât chiar din acea seară colegul şi prietenul meu D s-a apucat de experiment, încercând să demonstreze că orice vietate e capabilă de iubire dacă îşi deschide baierele sufletului şi dacă e învăţată să iubească, omul fiind singura vietate care se împotriveşte cu încăpăţânare deşi are la îndemână toate instrumentele pentru a o dezveli ca pe o floare şi a o expune lumii. Sigur, apare imediat problema controversată a existenţei sufletului dincolo de graniţele trupului omenesc şi înşurubarea sa în vietăţi ale căror procese afective, raţionale şi voliţionale pot fi temeinic puse sub semnul îndoielii. Dar tocmai asta cred că vrea D să demonstreze, că iubirea este o entitate de sine stătătoare, mai presus chiar decât spiritul, cele două acţionând în paralel şi nefiind dependente neapărat una de alta.
- Vino să-ţi explic – mă apucă de mânecă amicul incitat, târându-mă spre biroul său în mijlocul căruia tronează o cutie de lemn de aproximativ cincizeci pe cincizeci centimetri înaltă de vreo zece şi care e acoperită cu un plastic transparent prin care se poate privi înăuntru ca într-un amfiteatru roman în care urmează să aibă loc periculoasa reprezentaţie. În stânga sunt două cămăruţe mici în care se găseşte câte un şoarece, în dreapta o cutie în cutie, îngustă şi întunecoasă ca o carceră, iar la mijloc un spaţiu gol ca o arenă.
- Aici sunt actorii, Şoarecele A şi Şoarecele B - mi-i prezintă el cu vârful creionului pe incumbenţi. Ai să înţelegi până la final de ce nu le dau nume şi prefer să le spun sec şi impersonal Şoarecele A şi Şoarecele B. Cred că îţi dai seama că este vorba despre un el şi o ea – adaugă el zâmbind pe sub mustăţi.
Şoarecii sunt gri şi micuţi, puţin mai mici decât degetul meu mare. Nu-mi sunt simpatici deloc. Mde, soareci. Nu par a avea nimic special şi în orice caz sunt convins că nu realizează faptul că sunt vedetele extraordinare ale micii urbe dintre munţi. El, mai mic, pare mai liniştit şi stă ghemuit într-un colţ al pătratului alocat. Ea, ceva mai agitată, dă ocol cutiei cu paşi mărunţi, oprindu-se ici-colo şi semeţindu-şi mustăţile întru detectarea unui ceva destul de greu de lămurit. Amicul apucă cu o pensetă câtvea bucăţi mici de caşcaval pe care le aşează lângă peretele despărţitor care are o mulţime de găuri prin care se poate privi dintr-o parte în cealaltă. Jivinele se reped şi înşfacă bucăţile, ocazie cu care conştientizează că sunt vecini. Începe un fel de dans de-o parte şi alta a despărţiturii, ambii alergând practic pe marginea sa de perete de la un capăt la altul şi înapoi, vârându-şi vârful botului prin găurele şi făcând eforturi de a trece dincolo sau măcar de a-şi atinge mustăţile ca şi cum fiecare fir ar fi avut în fiecare vârf câte o pereche de buze nesărutate şi uscate.
- Vezi?! – îmi spune amicul entuziasmat, s-au aflat unul pe celălalt, de acum li s-au aprins beculeţele şi-au început să le sfârâie călcâiele.
Are dreptate. Bărbătuşul care până mai adineauri părea că dormitează sau îşi face siesta, se agită de mama focului înfigându-şi botul prin găurile peretelui ca şi cum ar încerca cu disperare să se strecoare pe acolo. Ea execută aceleaşi mişcări, doar că e ceva mai graţioasă.
- Stai să vezi acum – îmi spune amicul dându-mi un cot şi tot cu penseta lasă printr-o gaură rotundă în tavanul de plastic o bucăţică de caşcaval în holul mare unde cei doi şoricei nu au încă acces. Manevrând o pârghie simplă deschide portiţele camerelor şi ambii năvălesc în spaţiul public. Văzând bucata de caşcaval se reped spre ea devorând-o împreună. Caşcavalul se termină repede şi cei doi rămân bot în bot ca îmbrăţişaţi. Apoi încep să se încolăcească unul peste celălalt, unduindu-se, zvârcolindu-se, alunecând unul peste altul ca un ghem mişcător.
- Vezi?! Vezi cum se iubesc?!
Zâmbesc! Amicul are dreptate. Nu prea mă pricep la animăluţe, nu mi-e prea clar cum se manifestă iubirea la şoareci, dar cel puţin la prima vedere are dreptate.
- I-am învăţat să facă asta timp de mai multe săptămâni. De fiecare dată am făcut ceea ce ţi-am arătat azi. Aşa au învăţat să se iubească.
“Iubire de caşcaval” îmi spun în gând şi încerc să-mi dau seama dacă amicul trişează, dacă e doar un dresaj, sau pur şi simplu nu face altceva decât să scoată la lumină ceea ce e îngropat într-adevăr în boţul acela cenuşiu de carne.
- Ştiu la ce te gândeşti. Ştiu ce te frământă. Bucata de caşcaval. Dacă nu ar fi fost bucata de caşcaval totul ar fi fost mai simplu şi mai clar, nu-i aşa?!
- Mdaaa… nu ştiu ce să spun. Cred că ai dreptate.
- Aici nu vorbim despre câinele lui Pavlov, nu e vorba despre reflex ci despre dezvelirea interiorului. Fii atent.
Şi amicul desface capacul, îi ia de guler pe incumbenţi şi îi plasează la locul lor în apartamentele individuale. Şoarecii nu mai au stare. Parcă au turbat. Sar, se agită, se dau cu capul de pereţi. Uşile se deschid iar şi cei doi ies ca din puşcă. Se reped spre locul unde fusese caşcavalul, se ating, şi se fac iar ghem viermuit rostogolindu-se ca o jucărie cu cheiţă de jur împrejurul cutiei.
D mă priveşte încântat. Văd cum îi tremură privirea de emoţie, cum îi vibrează sufletul.
- Şi acuuuummm…. tam tam… o să vezi ce n-ai mai văzut.
Amicul desface iar cutia, îl ia de guler pe Şoarecele A şi-l vâră la carceră. Ceea ce numesc plastic carceră e de fapt o cutie mică, închisă, cam de zece pe zece, care are doar două găurele în pereţi prin care se poate privi înăuntru şi prin care intră un dram de lumină şi de aer. Îmi face semn să-mi arunc un ochi. Vietatea e paralizată. Nu mişcă.
- Nu va suporta să fie departe de ea. Ai să vezi cum se închide în sine, cum se face tot mai mic, cum se topeşte din iubire. Vrei să-ţi fac un ceai între timp?
Îi mulţumesc politicos prietenului D şi accept cu plăcere, în timp ce din când în când mai arunc o privire să-l monitorizez pe incumbent. Nu pare să mişte. Stă într-un colţ înţepenit. Şi da, parcă a devenit un pic mai mic. Sau poate că doar mi se pare. Ceaiul amicului D e extraordinar. E un împătimit al ceaiului.
- E de guava cu aromă de grapefruit – îmi explică el sesizându-mi încântarea. E din Africa de Sud. Bun pentru sistemul imunitar. Şi pentru inimă. Pentru sănătatea inimii, nu pentru înlăuntrul său - zâmbeste amicul.
- E excepţional – îi răspund cu adevărat încântat de arome şi mai arunc un ochi la incumbent. Nu se mai vede. Chiar nu se mai vede. Amicul îşi face loc şi priveşte şi el.
- Vezi?! A dispărut… s-a topit de durere…
Dacă ceea ce am văzut până acum mi se pare de înţeles, aşa ceva n-o să înghit. Amicul dă la o parte capacul de plastic, desface tavanul carcerei şi…. surpriză. Înăuntru nu mai e nimic. Doar un punct negru ca o mărgică rotundă. Eiii… asta e culmea. Nu m-am mişcat de lângă cutie, n-ar fi avut unde să fugă. Iar amicul nu avea cum să facă nicio şmecherie căci nu rămăsese singur alături de cutie nici măcar o secundă. Şoarecele chiar dispăruse. Topit de durere sau nu, dispăruse.
- E fantastic! – îi spun scărpinându-mă nedumerit după ceafă.
Mai dau ocol cutiei, mai scormon cu privirea înăuntru… Nu găsesc nicio explicaţie logică.
- E teribil. Elevii tăi trebuie să fie încântaţi. Merg mai bine orele de literatură de când cu experimentele astea?
D mă priveşte sfios ca o fecioară care-şi dezveleşte rotundul sânului.
- Da… mult mai bine. Nimeni nu vrea să ofere mai puţină iubire decât un amărât de şoarece. Nu cred că-ţi poţi imagina dar toţi cei cu care intru în contact de la o vreme sunt plini de iubire. Pliniplini de li se varsă pe buze, şi din priviri, din gânduri.
Am văzut experimentul cu şoareci cred că de vreo zece ori. La el acasă, în şcoală, la casa de cultură unde a avut mai multe reprezentaţii întru promovarea iubirii… Era fantastic ceea ce se întâmpla. Darrrr… tot nu puteam să accept că un şoarece amărât, mic şi gri ca orice şoarece, se poate topi din iubire. Deosebirea esenţială însă între mine şi prietenul meu D era că în timp ce el preda literatura, eu predam matematica, o ştiinţă mult mai exactă.
Aşa că am recurs la un şiretlic şi în baza prieteniei care ne lega am reuşit să rămân singur cu cutia zece minute. Atât, dar mi-a fost de ajuns. Am descoperit cu ceva chin că încăperea micuăţ şi întunecoasă în care şoarecele era închis ca într-o carceră avea un fund dublu, iar podeaua bascula atunci când şoarecele se aşeza într-o anumită poziţie aruncându-l pe acesta într-un locşor îngust în care se bloca imediat ce podeaua bascula înapoi trasă de un arc banal de pix. Un blocaj simplu cu un cui subţire imobiliza complet podeaua atunci când amicul înceta reprezentaţia.
Eram mulţumit de spiritul meu iscoditor. Totul se baza pe un truc ieftin. Şoarecele A nu se topea din iubire. Iubirea nu era un ghem de afectivitate îngropată în trup lângă suflet, acţionând independent de acesta şi aşteptând doar pe cineva care să o scoată la lumină…. Sau poateeee… poate că amicul şi colegul meu D avea dreptate. Da, da… amicul meu avea perfectă dreptate. Doar că Elementul A nu era un şoarece, ci fiecare dintre noi, amicul meu încercase să demonstreze nu că iubirea poate fi scoasă la iveala dintr-un trup de şoarece, acesta fusese doar un instrument, ci încercase să demonstreze că iubirea poate fi scoasă la iveala cu inteligenţă din oameni… Şi-i reuşise pe deplin!

Cand am plecat din urbe liceul la care predasem dăduse deja şcolii româneşti mai mulţi olimpici la literatură despre care am citit mult mai târziu prin ziare cu plăcere, căci deveniseră literaţi serioşi. Şcoala însăşi devenise una din cele mai bune din ţară fiind foarte căutată de elevi şi părinţi deopotrivă. Doar despre amicul D nu am mai auzit nimic. Umbla vorba că cineva îl acuzase de impostură şi că se retrăsese speriat încet încet în sine, devenise din ce in ce mai mic, până când dispăruse cu totul...