sâmbătă, 14 mai 2011

A cincea dimensiune

Cercul lui e pătrat! De fapt n-a verificat niciodată că este pătrat dar ştie că păstrează o anumită simetrie, că există nişte unghiuri egale si constante şi că anumite idei îşi păstrează paralelismul acela care duce cu atât mai pregnant către infinit cu cât încerci să le încovoi mai amarnic.
O vreme a construit cercuri. Nu, n-a construit cercuri! A aşezat doar unul lângă altul atingeri egal depărtate de o idee centrală atât de simplă şi de concisă încât ar fi putut fi lesne confundă cu un punct.
N-a ajuns niciodată să închidă un cerc, pe el Cercul, dar asta nu l-a dezamăgit, ci dimpotrivă l-a ajutat să continue căci nu cercul în sine e scopul ci rotunjirea dejurîmprejurului. Cu cât se apropia mai mult însă de forma completă cu atât marginile sale deveneau mai rigide şi mai drepte. N-a ştiut niciodată ce contur capătă punctele. Abia la urmă au început să-i încolţească temeri că va fi un poligon oarecare, sau mai rău o linie frântă. Cu câteva muchii prea ascuţite pentru gustul său şi cu o mulţime de vârfuri ameninţătoare de-a dreptul.

Doarme din ce în ce mai puţin şi mai greu.Dimineţile îi sunt uscate ca o momeală lăsată peste noapte în cârligul ruginit al viselor. Nu se prinde niciodată nimic. O durere de stomac neaşteptată şi chinuitoare îi macină înlăuntrul. Ştie că acolo ajung ca într-un fel de clepsidră în care firele de nisip sunt înlocuite cu şoapte, gândurile, gândurile ne-curate precum sufletele alungate din grădina Edenului. Pe jumătatea de sus a clepsidrei scrie cu litere argintii strălucitoare “Răbdare”, iar pe cea de jos “Nimic”, chiar aşa N-I-M-I-C, deşi toată lumea ştie că opusul răbdării ar fi nerăbdarea. Şi-atunci se întreabă: “De ce?”. Aceeaşi întrebare revenind obsesiv “De ce?, De ce?, De ce?...” ca un ecou rostogolindu-se scâncit printre munţii impasibili şi drepţi. Ştie că nu va afla un răspuns niciodată. Iar dacă munţii se vor învoi să-i întoarcă cuvintele ştie că răspunsul lor va fi “Uite d-aia!”. Da, da, chiar aşa, “Uite d-aia, uite d-aia, uite d-aia!”.

De la o vreme îl interesează ferestrele şi uşile. Pivniţtele cu chepenguri ascunse şi tavanele false. Ciocăne cu o privire ascuţită zidurile. Unde pare a suna a gol scarmănă cu insistenţă în căutarea înlăuntrurilor nedezghiocate. Îl fascinează umbrele, proiecţia trupurilor pe un fundal de cuvinte, de gesturi, de zvâcniri necontrolate. Face colecţie de ferestre. Pereţi nu are, numai ferestre, ferestre lungi întinzându-se pe pământ şi rotindu-se şerpuitor ca nişte periscoape care îşi deschid ochiul înfometat aici, pentru a înşfăca imaginea de dincolo, din locuri de nimeni ştiute, din depărtări nemărginite, poate chiar inexistente.

Stă pe malul râului cu spatele rezemat de-un copac şi picioarele întinse. Soarele ridicat undeva la 45 de grade izbeşte jivina în joacă cu monezi de argint. Ca-ntr-o armură din solzi de oţel e învelit trupul balaurului. Ia o piatră şi o aruncă. Nici cât o pişcătură de viespe n-o simte. Ia alta şi alta şi alta. Bâldâbâc şi dispar, fără să lase vreo urmă, nici măcar un rid rotund mergătoriu. Şi dintr-o dată o simte. O simte cu tot trupul. Nu cu ochii, nu cu urechile, nu cu nările, ci cu trupul o simte. Îşi întoarce privirea peste umăr şi o priveşte. Tresare. Ea nu-l bagă în seamă dar nici nu se sperie de privirea lui încruntată. Se aşează cuminte alături cu picioarele încrucişate sub fund, culege o piatră rotundă şi o aruncă în apă, exact cum făcuse şi el cu câteva clipe mai devreme. La prima vedere pare un copil, are trupul subţire, părul creţ şi bogat, capul rotund, ochii mici şi nestăpâniţi. Priveşte apa cu privirea concentrată ca şi cum ar încerca să construiască între ochiul atent şi punctul unde piatra se pierde un pod. Trupul îi e înmănuşat într-un tricou simplu profilat rotund peste pieptul abia încolţit. Poartă o fustă până la genunchi cu pliuri egale, iar în picioare sandale negre cu beretă subţire încătuşând o pereche de şosete albe trei sferturi. Privind-o mai atent observă că nu e chiar un copil, ci mai degrabă o femeie, o femeie tânără. Fără să se sinchisească de apropierea bărbatului îşi sprijină bărbia în palmă şi cotul pe genunchi şi continuă să privească atent apa jucându-se cu două fire de iarbă. Habar n-are cât au stat aşa unul lângă altul, fiecare ridicând din când în când câte o piatră şi aruncând-o spre monstrul lichid. Pesemne mult căci jivina a adormit. Apoi dintr-o dată dispare. Se topeşte pur şi simplu şi dispare aşa cum a apărut, de niciunde. El îşi roteşte privirea şi o caută speriat. O descoperă undeva înapoi lipită cu spatele de scoarţa unui mesteacăn, c-un picior îndoit spre mijloc ca un cocostârc. Se ridică să o cheme înapoi, s-o aducă alături. Sau să o certe. Sau doar să o iscodească. Dar nu face niciuna. Se aşează pe partea cealaltă a scoarţei şi priveşte cerul. Lasă mâna să alunece încet îndărăt. N-o găseşte dar îi aude respiraţia uşor răscolită. Îl zvârcole sunetul acela şuierat. Întinde mâna s-o prindă dar ea dispare din nou ca o pasăre sfioasă şi reapare chiar în mijlocul unei sălcii plângătoare.
- Cum faci asta?
- N-ai să înţelegi niciodată – îi răspunde ea apăsat.
El tace, ştie că probabil n-are să înţeleagă asta niciodată. Soarele s-a mai înălţat de-un cot, iar balaurul parcă toarce. Trebuie s-o aducă înapoi, s-o atingă, să-i simtă pielea fierbinte.
- Vino te rog.
Ea dispare din inima salciei şi reapare lângă el.
- Hai să ne aşezăm.
Coboară pe pământ unul lângă altul şi privesc râul.
- De unde vii?
- Din a cincea dimensiune.
- Nu există decât patru dimensiuni.
- Ti-am spus că n-ai să înţelegi.
El dă din umeri. Ea ridică un băţ şi scormone nisipul umed.
- Să nu mai pleci, să-mi rămâi împrejur te rog.
- Eu sunt tot timpul aici dar tu nu ai ochi să mă vezi – răspunde ea surâzând pentru prima dată.
Apoi desenează pe nisip două cercuri.
- Dacă am trăi într-o lume cu două dimensiuni asta aş fi eu şi ăsta ai fi tu. Înţelegi?
El confirmă din cap că înţelege. Ea înfige băţul în nisip.
- Băţul ăsta vine dintr-o altă dimensiune. Vezi, cercul nu-l percepe decât ca pe un punct. Şi un cerc şi celălalt. Dacă ridic băţul punctul dispare. Nici el nici ea nu înţeleg cum a dispărut punctul pentru că nu concep a treia dimensiune, înălţimea. Acuma înţelegi?!
El e surprins. Tare surprins. Înţelege ce i-a explicat, dar tot nu pricepe de unde a apărut. Apoi tac amândoi. Ar vrea să o cuprindă în braţe, să-i simtă miresmele trupului şi să-i atingă uşor cu vârful buzelor dupăurechea. Dar îi e teamă ca va dispărea din nou.
El aşează palma perpendicular pe nisip.
- Dacă ai învăţa cercurile acestea cum arată cealaltă dimensiune ele ar putea urca şi coborî vertical de pe palma mea, uite aşa, ca o clătită.
Ea dă din umeri.
- Cum aflu drumul în sus spre a cincea dimensiune?
Ea chicoteşte de-a dreptul, ca un copil. Îi prinde palma în mâna sa mică şi i-o apasă uşurel peste piept.
- E aici!
Apoi dispare din nou.

16 comentarii:

luna spunea...

printre multele intelesuri ale povestii,
azi o sa o scot la iveala, "emotiva", pe cea a greselilor omenesti. :)
de ce mosu, de ce nu suntem copii, de ce nu suntem inocenti, puri, lipsiti de vanitate, rautate, lupta continua pentru a castiga un anumit loc
(fiecare in aceea parte a vietii care i-a fost "harazita" sa o priceapa pana in miezurile cele mai adanci si tot nu reuseste sau doar pe bucati sacadate, piezise, imprastiate)?

stii ce cred?...
ca daca as reusi sa fiu copilul curat, senin asa cum tanjeste Cineva sa fiu as intalni-o si eu pe Ea
(sau ar fi un El in cazul meu), asa ca tine, pe cea (cel) din povestea ta si nu ar fi doar in vis...
ci tot timpul!

luna spunea...

si astfel mi as gasi pacea si linistea!

Cleo spunea...

ei, bine!
Cred ca cercurile ar putea urca in miscari spiralate.

Cred ca piatra trebuie aruncata in monstru cu o miscare din incheietura, pentru a putea propaga acele cercuri care se formeaza, se inmultesc si se maresc, in spatiu si timp :))

Cunosterea incepe de la inima. Iubirea e starea obligatorie de trecere...in a cincea dimensiune!

La cate suplicii ne (mai) supui?!:)

Cleo spunea...

cand am sa ma obisnuiesc, am sa ma sempnez asa, cu numele meu, Cleo.

Suntem prea multe sphie, se creaza confuzie, chiar eu am cazut in una si trebuie sa ma diferentiez, desi SOPHIE imi placea atat de mult :(

mosu spunea...

gandesti frumos luna si curat; dar lumea nu este facuta asa, pur si simplu nu e! suntem oameni si avem defecte, mai mari, mai mici… omul perfect nu exista, oricat ai cauta! perfectiunea este risipita in ceea ce ne inconjoara, e diluata; iti pot da o multime de exemple de perfectiune in dejurimprejur, dar un intreg perfect nu exista… asa cum nu exista si nu poate fi construit nici cercul din poveste….
nici apropierea de “perfectiune” nu ne ajuta caci ne departeaza talpile de pamant si ne lasa spanzurati intre tarana si cer, nici oameni nici ingeri… iar calitatile ne devin slabiciuni si slabicuinile defecte…
nu ne ramane decat sa intelegem realitatea asa cum e ea; daca o intelegem o vom putea accepta, daca o putem accepta ne vom putea integra si vom gasi echilibrul, caci da, dupa asta tanjim; iar cand cele patru dimensiuni nu ne mai ajung pentru a ne intinde ancorele, o vom descoperi pe a cincea, propriul inlauntru…

mosu spunea...

ba mie-mi place cleo! serios!
da, cercurile nu pot urca decat in spirala; de aceea nici cel mai perfect cerc care exista nu poate fi inchis niciodata, aici in lumea noastra, asta cu patru dimensiuni (nu in cele fantasmagorice despre care vorbesc eu); asta pentru ca incepe azi si se termina maine in cu totul alt punct, chiar daca x, y si z raman aceleasi…
povestea mea nu e deloc despre iubire ci despre noi insine; despre refugiul pe care il gasim in propiul inlauntru atunci cand lumea de afara se deformeaza, cand dimensiunile ei externe se stalcesc…; asta ne ajuta sa atingem locuri altfel de neatins, sa realizam lucruri pe care altfel nu le-am fi putut realiza, ne ajuta sa ne pastram echilibrul…

Cleo spunea...

As demonta putin gandirea mea, pentru ca nu e vorba de iubire in ceea ce am vrut sa spun, ci iubirea ca instrument.
Deci, eu ce am simtit tine de starea mea, in primul rand. Pentru mine a cincea dimensiune, este dimensiunea de dincolo de minte, starea de non-minte, este locul unde ma duce meditatia.
Dar, acolo nu pot ajunge daca nu am credinta. Credinta in Univers, in Creatie, in Creator, in fara limite, infinitate. Iar ca sa ai credinta asta, trebuie sa-ti activezi inima, intuitia, cele mai subtile senzatii...
Stii ca sunt niste cercetari recente care sunt de parere ca de la inima incepe totul? Cunoasterea chiar mai subtila decat cunosterea intuitiva, incepe de la inima. Este greau de explicat stiintific, de aceea nici recunoasterea teoriei nu e larga.
Eu cand ma refer la iubire, nu ma refer la iubirea frivola...fac mentiunea asta pentru ca simt asa, o mica urticarie la tine pentru acest cuvant :))))

nemo spunea...

e perfecta. modelata pe sufletul meu. perfecta...

mosu spunea...

mda… cam asa gandesc si eu
ai dreptate
mmm… nu sunt eu la curent cu nuantele acestea legate de cunoastere, dar cunoasterea inimii nu e cumva chiar cea intuitiva, cea opusa ratiunii?!

cat despre iubireee… :)) ai fost simpatica cu urticaria… mda, asa e… am eu ceva mostenit de la caine; rudele mele maimute se pare ca au avut candva o incrucisare “impotriva naturii” cu un caine si de la el mi-a ramas asa o gena spanzurata, de-mi vine sa ingrop mereu, sa ascund, lucrurile care imi plac, care cred ca inseamna ceva pentru mine…
si asta din cauza ca le simt cum se banalizeaza, cum se tocesc pana la subtiere ca o marmura mangaiata prea des, daca le las asa dezvelite…

pana la urma tot ceea ce conteaza cu adevarat e legat intr-un fel de altul de iubire (cum spune kitty atat de frumos totul de fapt e iubirea dar sentimentul asta trebuie “macinat”, “rumegat” pentru a-i prinde savoarea…

nici aceleia nu i-as spune frivola, ci mai degraba “pamanteana”, ceastalalta fiind cum spui tu “din afara spatiului”…

mosu spunea...

@ nemo
pestisorule auriu, abia acuma uitandu-ma la text imi dau seama ca si seamana cu insemnarile tale...
ma bucur ca-ti place! :))

Animari Stoica spunea...

Eu cred ca traim in trei dimensiuni: in ceea ce numim, in mod conventional, realitate, cea in care ne incadram si ne limitam unor conventii de timp, spatiu, legi si reguli;
cea in care calatorim in visele din timpul somnului;
cea in care ne proiectam visele cu ochii deschisi, sperantele, dorintele, nazuintele si aspiratiile noastre, imaginatia si fanteziile.
Citeam candva, pe un blog ce mi-a fost foarte drag, ca in momentul in care proiectam imaginatia noastra, proiectia noastra prinde viata intr-o alta realitate. Acum nu stiu daca scriitorul asta a vrut sa transmita, dar eu asta am inteles. Stii care este nebunia? Ca ma simt frustrata de propria mea proiectie :) Sunt geloasa si invidioasa pe propria-mi existenta paralele :). Adica, in realitatea conventionala ca si in visele de noapte, rareori, extrem de rar, a fost cum am vrut eu, cum mi-am dorit, cum am sperat, cum mi-am imaginat. Daca doua din trei nu sunt ale mele, ma tem ca cea de-a treia, proiectia aceea idilica nu exista si de aceea ori mor incercand s-o transpun in realitatea realitate, ori renunt definitiv la ea. O sterg ca pe o tabla, cu buretele si ramane doar gol. Nimic. Insa, mos drag, in zadar mor eu, daca ….
Stii ceva? Ea este intotdeauna aici acolo, tu esti cel ce tot dispari. Si mai stii ceva? Lasitatea este cel mai urat pacat.

Cand am implinit 18 ani, am primit in dar de la prietenii mei de atunci, o clepsidra. Ani de zile am pastrat-o cu drag. Acum patru ani, insa, am spart-o. Pur si simplu. Stii de ce? Pentru ca am vrut sa scap din crunta si cruda realitate in care suntem inchisi si din care, ori ca stai in cap, ori ca stai in picioare, nu intelegi nimic, nu-i vezi rostul si sensul. Crezi ca am scapat? Crezi ca am rezolvat ceva cu asta? Nu, pentru ca ceilalti isi iubesc captivitatea...

pandhora spunea...

uff...mereu dispare...si urmele raman doar in amintire...

mosu spunea...

@ani
ai dreptate in ceea ce spui; si eu cred in cele trei dimensiuni ale eului, cele de care vorbesti tu….
siii….. nu ma mira nici ideea ca proiectia poate deveni mai placuta decat realitatea…
cred insa ca putem sa ne influentm si sa modelam toate cele trei dimensiuni! de noi depinde in cea mai mare masura!

mosu spunea...

@pandhora
asa se intampla cu toate lucrurile frumoase; dispar, se topesc in amintiri; frumusetea este sa putem sa le inviem, sa ne rascolim inlauntrul pentru a le aduce la suprafata si a “le vedea” ca si vii atunci cand ne lipsesc….

Animari Stoica spunea...

Ma temeam ca te-am suparat cu al meu comentariu:)
Recunosc ca am fost cam artagoasa, dar asta numai pentru ca povestea ta mi-a rascolit niste amintiri nu tocmai placute. Pe de-o parte. Pe de alta parte, sunt cam dese potrivirile intre “textele” publicate pe blogurile pe care le citesc, astfel incat sa am momente in care sa-mi pierd increderea in existenta “coincidentelor”, si a empatiei :) . In astfel de situatii (luand ca exemplu blogul tau si tinand cont ca ai negat faptul ca ne-am cunoaste :)), mai pic in plasa indoielii, ocazie cand ma ia cu asalt gandul rau ca as avea de-a face cu sfanta ipocrizie {~@#} (emoticon in care rosesc) :)

Unul dintre filmele mele de suflet este “Profetiile de la Celestine”, un film pe care l-am vazut acum aproape patru ani, intr-o perioada cand am impresia ca cele trei realitati ale mele, despre care am vorbit aici, s-au unit in una. In vremea aceea, orice carte as fi deschis, orice film as fi vazut, orice muzica as fi ascultat, orice blog as fi citit, erau toate despre mine. Reclamele, afisele publicitare, vorbele trecatorilor de pe strada sau din mijloacele de transport, vorbeau toate despre mine, despre gandurile mele. Exact asa cum spunea Hathi, intrebandu-se si intrebandu-ma daca nu cumva este nebun, ca se recunoaste in “Soarecele A” al tau, in Armatorul meu, in comentariile Elzei.
Era ca si cum se inventase masina de citit ganduri si vise si, un Jucaus (sau poate Jucator) le-a citit si le-a proiectat de jurimprejur. Momentul acela a tinut vreo trei ani. Inca mai am astfel de momente. Iti marturisesc ca daca ma lasam pe mana doctorilor, probabil ca as fi fost o leguma sau eram deja moarta. Dar probabil ca inocenta nativa m-a salvat, indemnandu-ma sa vad partea buna a “fenomenului” si sa imbratisez ideea ca suntem parti ale aceluiasi intreg si ca traim clipa cand intregul acesta se transforma, scuturandu-se de “punctele minus” si adunandu-si la un loc, “punctele plus”, despre care povesteam in una din insemnarile mele. Si sa scriu :)

O zi frumoasa, mos! :)

mosu spunea...

eiii… de ce sa ma supar?! nici vorba…
legat de povestea ta, eu am acelasi comentariu, fie ca e vorba despre realitatea palpabila, fir ca e vorba de “realitatea ireala” noi insine ne desenam decorurile (chiar daca papusile le aduc altii si sforile tot ei le trag…)
dar macar noi asezam decorurile… chiar daca avem uneori impresia ca altcineva scrie scenariul… si asta e important daca stim sa o facem, si daca suntem constienti de aceasta putere
acum depinde a abilitatile fiecaruia de a ne pastra echilibrul…. caci pana la urma despre asta e vorba nu?! despre echilibru!