A cincea dimensiune

Cercul lui e pătrat! De fapt n-a verificat niciodată că este pătrat dar ştie că păstrează o anumită simetrie, că există nişte unghiuri egale si constante şi că anumite idei îşi păstrează paralelismul acela care duce cu atât mai pregnant către infinit cu cât încerci să le încovoi mai amarnic.
O vreme a construit cercuri. Nu, n-a construit cercuri! A aşezat doar unul lângă altul atingeri egal depărtate de o idee centrală atât de simplă şi de concisă încât ar fi putut fi lesne confundă cu un punct.
N-a ajuns niciodată să închidă un cerc, pe el Cercul, dar asta nu l-a dezamăgit, ci dimpotrivă l-a ajutat să continue căci nu cercul în sine e scopul ci rotunjirea dejurîmprejurului. Cu cât se apropia mai mult însă de forma completă cu atât marginile sale deveneau mai rigide şi mai drepte. N-a ştiut niciodată ce contur capătă punctele. Abia la urmă au început să-i încolţească temeri că va fi un poligon oarecare, sau mai rău o linie frântă. Cu câteva muchii prea ascuţite pentru gustul său şi cu o mulţime de vârfuri ameninţătoare de-a dreptul.

Doarme din ce în ce mai puţin şi mai greu.Dimineţile îi sunt uscate ca o momeală lăsată peste noapte în cârligul ruginit al viselor. Nu se prinde niciodată nimic. O durere de stomac neaşteptată şi chinuitoare îi macină înlăuntrul. Ştie că acolo ajung ca într-un fel de clepsidră în care firele de nisip sunt înlocuite cu şoapte, gândurile, gândurile ne-curate precum sufletele alungate din grădina Edenului. Pe jumătatea de sus a clepsidrei scrie cu litere argintii strălucitoare “Răbdare”, iar pe cea de jos “Nimic”, chiar aşa N-I-M-I-C, deşi toată lumea ştie că opusul răbdării ar fi nerăbdarea. Şi-atunci se întreabă: “De ce?”. Aceeaşi întrebare revenind obsesiv “De ce?, De ce?, De ce?...” ca un ecou rostogolindu-se scâncit printre munţii impasibili şi drepţi. Ştie că nu va afla un răspuns niciodată. Iar dacă munţii se vor învoi să-i întoarcă cuvintele ştie că răspunsul lor va fi “Uite d-aia!”. Da, da, chiar aşa, “Uite d-aia, uite d-aia, uite d-aia!”.

De la o vreme îl interesează ferestrele şi uşile. Pivniţtele cu chepenguri ascunse şi tavanele false. Ciocăne cu o privire ascuţită zidurile. Unde pare a suna a gol scarmănă cu insistenţă în căutarea înlăuntrurilor nedezghiocate. Îl fascinează umbrele, proiecţia trupurilor pe un fundal de cuvinte, de gesturi, de zvâcniri necontrolate. Face colecţie de ferestre. Pereţi nu are, numai ferestre, ferestre lungi întinzându-se pe pământ şi rotindu-se şerpuitor ca nişte periscoape care îşi deschid ochiul înfometat aici, pentru a înşfăca imaginea de dincolo, din locuri de nimeni ştiute, din depărtări nemărginite, poate chiar inexistente.

Stă pe malul râului cu spatele rezemat de-un copac şi picioarele întinse. Soarele ridicat undeva la 45 de grade izbeşte jivina în joacă cu monezi de argint. Ca-ntr-o armură din solzi de oţel e învelit trupul balaurului. Ia o piatră şi o aruncă. Nici cât o pişcătură de viespe n-o simte. Ia alta şi alta şi alta. Bâldâbâc şi dispar, fără să lase vreo urmă, nici măcar un rid rotund mergătoriu. Şi dintr-o dată o simte. O simte cu tot trupul. Nu cu ochii, nu cu urechile, nu cu nările, ci cu trupul o simte. Îşi întoarce privirea peste umăr şi o priveşte. Tresare. Ea nu-l bagă în seamă dar nici nu se sperie de privirea lui încruntată. Se aşează cuminte alături cu picioarele încrucişate sub fund, culege o piatră rotundă şi o aruncă în apă, exact cum făcuse şi el cu câteva clipe mai devreme. La prima vedere pare un copil, are trupul subţire, părul creţ şi bogat, capul rotund, ochii mici şi nestăpâniţi. Priveşte apa cu privirea concentrată ca şi cum ar încerca să construiască între ochiul atent şi punctul unde piatra se pierde un pod. Trupul îi e înmănuşat într-un tricou simplu profilat rotund peste pieptul abia încolţit. Poartă o fustă până la genunchi cu pliuri egale, iar în picioare sandale negre cu beretă subţire încătuşând o pereche de şosete albe trei sferturi. Privind-o mai atent observă că nu e chiar un copil, ci mai degrabă o femeie, o femeie tânără. Fără să se sinchisească de apropierea bărbatului îşi sprijină bărbia în palmă şi cotul pe genunchi şi continuă să privească atent apa jucându-se cu două fire de iarbă. Habar n-are cât au stat aşa unul lângă altul, fiecare ridicând din când în când câte o piatră şi aruncând-o spre monstrul lichid. Pesemne mult căci jivina a adormit. Apoi dintr-o dată dispare. Se topeşte pur şi simplu şi dispare aşa cum a apărut, de niciunde. El îşi roteşte privirea şi o caută speriat. O descoperă undeva înapoi lipită cu spatele de scoarţa unui mesteacăn, c-un picior îndoit spre mijloc ca un cocostârc. Se ridică să o cheme înapoi, s-o aducă alături. Sau să o certe. Sau doar să o iscodească. Dar nu face niciuna. Se aşează pe partea cealaltă a scoarţei şi priveşte cerul. Lasă mâna să alunece încet îndărăt. N-o găseşte dar îi aude respiraţia uşor răscolită. Îl zvârcole sunetul acela şuierat. Întinde mâna s-o prindă dar ea dispare din nou ca o pasăre sfioasă şi reapare chiar în mijlocul unei sălcii plângătoare.
- Cum faci asta?
- N-ai să înţelegi niciodată – îi răspunde ea apăsat.
El tace, ştie că probabil n-are să înţeleagă asta niciodată. Soarele s-a mai înălţat de-un cot, iar balaurul parcă toarce. Trebuie s-o aducă înapoi, s-o atingă, să-i simtă pielea fierbinte.
- Vino te rog.
Ea dispare din inima salciei şi reapare lângă el.
- Hai să ne aşezăm.
Coboară pe pământ unul lângă altul şi privesc râul.
- De unde vii?
- Din a cincea dimensiune.
- Nu există decât patru dimensiuni.
- Ti-am spus că n-ai să înţelegi.
El dă din umeri. Ea ridică un băţ şi scormone nisipul umed.
- Să nu mai pleci, să-mi rămâi împrejur te rog.
- Eu sunt tot timpul aici dar tu nu ai ochi să mă vezi – răspunde ea surâzând pentru prima dată.
Apoi desenează pe nisip două cercuri.
- Dacă am trăi într-o lume cu două dimensiuni asta aş fi eu şi ăsta ai fi tu. Înţelegi?
El confirmă din cap că înţelege. Ea înfige băţul în nisip.
- Băţul ăsta vine dintr-o altă dimensiune. Vezi, cercul nu-l percepe decât ca pe un punct. Şi un cerc şi celălalt. Dacă ridic băţul punctul dispare. Nici el nici ea nu înţeleg cum a dispărut punctul pentru că nu concep a treia dimensiune, înălţimea. Acuma înţelegi?!
El e surprins. Tare surprins. Înţelege ce i-a explicat, dar tot nu pricepe de unde a apărut. Apoi tac amândoi. Ar vrea să o cuprindă în braţe, să-i simtă miresmele trupului şi să-i atingă uşor cu vârful buzelor dupăurechea. Dar îi e teamă ca va dispărea din nou.
El aşează palma perpendicular pe nisip.
- Dacă ai învăţa cercurile acestea cum arată cealaltă dimensiune ele ar putea urca şi coborî vertical de pe palma mea, uite aşa, ca o clătită.
Ea dă din umeri.
- Cum aflu drumul în sus spre a cincea dimensiune?
Ea chicoteşte de-a dreptul, ca un copil. Îi prinde palma în mâna sa mică şi i-o apasă uşurel peste piept.
- E aici!
Apoi dispare din nou.