O toamnă ca o baltă adâncă

 „Dragul meu František

A venit toamna. Deși știam de atâta timp că are să vină, ciocănitul în ușă m-a surprins, așa cum te poate surprinde pe traversarea pentru pietoni trecerea în viteză a unui vehicul mult prea grăbit. Tocmai închideam ușa, una din multele uși pe care le-am închis în urma mea, pentru a deschide altele, când am observat ochii câinelui domnului Kadlec. Îi prinsese lesa de robinetul caloriferului din hol și urcase pesemne până la dânsul. Uitase probabil ceva și urma să se întoarcă. M-au înspăimântat ochii triști ai lui Kar, dragul meu František. I-am privit lung timp de câteva minute, căci nu mă grăbeam, de la un timp nu mă mai grăbesc nicăieri, și am înghețat. Tot împrejurul acela rece, umed, întunecat, înecat în rafale de vânt, parcă s-ar fi adunat în ochii lui Kar. L-am mângâiat pe cap, dar el nici n-a clipit, ca și cum n-ar fi fost conștient de toamna din ochii lui, iar ceea ce vedeam eu acolo nu-l deranja niciun pic. Sau poate că eu am pus și frigul și umezeala și vântul în ochii lui Kar, iar el nu e decât Kar cel pe care-l știm cu toții de când lumea, niciun pic schimbat, nici eu nu mai știu, sunt atât de confuz. Am ieșit pe ușă degrabă în speranța că domnul Kadlec nu va coborî până să apuc eu să descui ușa și să ies, și nu-mi va cere socoteală pentru ceea ce va fi găsit în ochii câinelui său. 

Afară e o altă lume, o lume cu care nu sunt obișnuit. Am crezut că va fi vară mereu, soare, adieri calde de vânt, ciripit de păsări, flori, cer bleu de mătase. Însă orașul arată trist. A păstrat câteva culori risipite de vară, ca o copilă ce-și aruncă în dreapta și-n stânga zâmbetele fără teama că va rămâne vreodată fără ele, pe care le-a adunat în frunzele copacilor, dar în rest cenușiul acoperă totul. Cerul nu se mai vede, între el și pământ a crescut o pajiște de umbrele împerecheate cu aripi răvășite de păsări, ca o pătură groasă de licheni și iarbă, dar chiar dacă s-ar fi văzut nu cred că l-aș fi putut recunoaște. Azi n-am mers nici mai mult, nici mai puțin decât de obicei, dar am simțit că obosesc. Obosesc repede, dragul meu. Mă obosesc mai ales vorbele multe și fără sens, în special cele ascuțite și cele abrazive. Mă obosesc și gândurile, ridicate de vânt din colțurile întunecate și înguste ale înlăuntrului, ca într-un nor greu de frunze uscate. Și deși am mers cu pas vioi, nu am reușit să mă încălzesc deloc. Nu mă mai încălzește nimic, chiar nimic. Cu greu găsesc ceva care să mă înfioare. Tot drumul am strâns haina pe lângă mine încercând să-mi țin aproape de piept tot ceea ce-mi aparține, trecutul, memoria, bucuriile. Necazurile nu, pe ele încerc să le țin departe. De când a venit toamna, necazurile, mai mari sau mai mici, au crescut ca niște balauri. Când ridic ochii din pământ le văd capetele mișcându-se nestăpânit într-o parte și alta. Din când în când deschid gura și lungile șiruri de dinți ascuțiți taie felii subțiri în aerul dens, pe care le mestecă nervos și le scuipă ca pe niște broboane de rouă. În mod neașteptat, nu fac niciun fel de scandal, nu urlă, nu scrâșnesc, doar se mișcă agitați încolo și-ncoace, călcând apăsat, oh, mi-e și teamă să nu prindă pe cineva sub tălpile lor uriașe. 

Cred totuși că cea mai mare schimbare adusă de toamna asta surprinzătoare a fost de fapt nu în împrejur, ci în interiorul meu. Deși până acum eram plin de energie și dornic să încep proiecte noi, de la o vreme nu-mi mai doresc nimic. Și asta clar nu e bine, căci după ce se va termina toamna va începe iarna și atunci va fi cu adevărat greu.   

Of, Doamne, František! Stau și mă uit împrejur și nimic nu mai seamănă cu ceea ce era acum ceva vreme. Nici nu mai recunosc lumea în care am ajuns. Florile doamnei Poborský s-au uscat toate și au dispărut pur și simplu din jardiniere, domnul Vonášek nu mai iese la cumpărături cu bicicleta, zidurile colorate din cartier s-au acoperit cu o pojghiță cenușie de ploaie, domnișoara Poštulka nu-ți mai scoate la plimbare pudelul, vântul a despuiat copacii iar aceștia șed în mijlocul potecii, cuprinși de jenă, acoperindu-și cu ramurile subțiri părțile rușinoase, în timp ce chipul bătrânei doamne Skuhravý nu mai apare deloc în fereastra întredeschisă, mă tem că a și murit între timp singură în casă. Mă simt atât de înstrăinat de lumea din jur. 

Însă în tot cenușiul acesta ce mă înconjoară, am găsit astăzi ceva sclipitor. Când am ieșit să mă plimb, am descoperit în imediata apropiere a vilei o baltă. Probabil îți amintești că în stânga vilei în care locuiesc este un teren viran, unde ar fi trebuit probabil să fie construită o altă clădire, dar pe care cresc acum ierburi sălbatice. Ei bine, acolo s-a adunat apă de la ultimele ploi și s-a format o baltă. M-am uitat înăuntrul ei și m-a mirat că, deși nu poate fi prea adâncă, nu i se vede fundul. Și nici chipul meu nu se reflectă în oglinda de apă. Asta mă miră grozav și am de gând să cercetez mai departe în zilele ce vin.

Închei aici cu speranța că lucrurile se vor vedea mai bine în perioada următoare și îți urez numai bine. 

Al tău mereu,

Franky” 

„Bunul meu prieten

Înțeleg de bună seamă ce spui. Din păcate ăsta e mersul vremurilor, știi foarte bine și tu asta. Nu putem decât să ne obișnuim cu schimbările. Trebuie să ne urcăm în trenul ce trece și să ne găsim un loc într-unul dintre compartimente, indiferent de-l simțim confortabil sau nu, dacă vrem să mergem până la capăt. Nu putem nici să privim trenul de la distanță cum trece și nici să plecăm aiurea pe jos.  

Dacă aș avea o oaie ți-aș trimite-o ca să stați împreună de vorbă în după-amiezile ploioase. Cum însă nu am, nu pot decât să-ți trimit un desen cu o oaie. Cea din desen nu va scoate nicio vorbă toată ziua, dar cu siguranță îți va da niște sfaturi utile peste noapte dacă o lași să șadă pe noptieră.

De asemenea, te sfătuiesc să-ți cumperi și tu o umbrelă. Umbrela ta se va împleti cu umbrelele celelalte și cu aripile păsărilor răvășite de vânt, iar lumea ta se va înălța cu o treaptă. 

Al tău dintotdeauna,

František”

 

„Dragul meu František

Trebuie neapărat să-ți vorbesc despre întâmplarea asta extraordinară. Este vorba despre balta de care ți-am povestit în ultima scrisoare. După ce am timbrat plicul și l-am pus la poștă, am fost din nou acolo. Am aruncat un ochi înăuntru și l-am văzut pe Tomáš. Cred că ți-l mai amintești pe Tomáš Bittengel, colegul de bancă dintr-a opta. Era acolo sub ochii mei, deși nu l-am mai văzut probabil de cincizeci de ani. Stătea pe fundul bălții și scria ceva într-un caiet cu linii paralele orizontale. Își înmuia creionul între buze și scria apăsat în caiet fără să arunce vreun ochi în jurul său. Nu părea deloc afectat de apa care-l înconjura și îi intra în ochi, în urechi și în gură. Fundul bălții tot nu se vedea, dar un mănunchi de dungi verzi, ca pletele lungi de fată, se unduiau prin apă ca într-un dans lent. Am căutat să-mi văd propriul chip reflectat, însă tot n-am reușit. Iar asta mă intrigă mai mult decât prezența lui Tomáš. Nu înțeleg de ce pot vedea pe altcineva, dar propriul chip nu pot să mi-l văd, ca și cum eu n-aș exista.

Azi am fost din nou la baltă! E incredibil, František! În afară de Tomáš, care era tot acolo scriind cu creionul lui chimic în caietul liniat pe care-l ținea în poală, l-am zărit și pe plăvanul de Pavel Mikloško. El m-a salvat când era cât pe ce să mâncăm o bătaie soră cu moartea de la cei din cartierul Zizkov. Treaba fusese cât se poate urâtă, unii aduseseră și cuțite și erau extrem de mânioși. Pavel stătea la o masă soioasă a unei terase ieftine din fundul bălții și sorbea cu sete dintr-o halbă cu bere. După ce a băut toată berea și și-a șters buzele umede cu mâneca cămășii, a scos pachetul de Dalila și a tras dintr-o țigară cu atâta poftă că era cât pe ce să-i ajungă jarul până la degete. Pavel nu s-a schimbat aproape deloc în toți anii ăștia. Sigur, s-a maturizat, dar are tot un aer de plăvan cu capul în nori, nori care-i intră în țeastă printr-o ureche, i-o umple, și ceea ce rămâne îi iese pe partea cealaltă. E subțire și lung ca un chișcar pus la uscat cu sare, iar hainele stau pe el ca pe sperietoarea de grauri. I-am tot făcut cu mâna, dar Pavel nu m-a văzut. Am băgat și mâna în apă, însă nu am reușit să îl ajung. Ba chiar m-am așezat și în genunchi, mi-am suflecat mânecile și mi-am întrodus brațul până la umăr, dar fără folos. Chiar așa m-a surprins domnul Kadlec, vecinul de deasupra, nici nu știu ce-o fi gândit despre mine.   

Oh, František, n-o să-ți vină să crezi. Azi am fost din nou acolo, știi tu. Era plin de lume înăuntru. Toți oameni cunoscuți pe care i-am pierdut demult din vizor, ba unii credeam c-au și dat ortul popii de când nu i-am văzut. Însă erau acolo, își vedea fiecare de treaba lui învârtindu-se dintr-o parte în alta, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar cel mai grozav e c-am văzut-o pe Eliška. O mai ții minte pe Eliška?! A fost prima mea dragoste. Șiii... dacă stau bine să mă gândesc și ultima. Restul au fost doar tulburări ale înlăuntrului, un amestec de atracție animalică și înfiorare temătoare cu nedeschise petale, ca trandafirii ce dau a înflori în toamna târzie și rece. Eliška era la fel de frumoasă ca atunci când am privit-o pe malul râului. Era la picnic cu prietenele ei, iar mie mi-a fost atât de teamă să mă apropii. Noroc că una dintre fete m-a văzut cum le privesc pe furiș din dosul trunchiului bătrân de castan și i-a șoptit ceva la ureche. Eliška m-a privit atunci ca o ciută sălbatică, a clipit de câteva ori din gene, apoi s-a întors și a chicotit mai departe cu prietenele ei. Tot cu prietenele ei era și acum. Însă nu mai erau niște copilițe, ci niște tinere doamne cu umbreluțe de soare din bambus și pânză colorată, cu rochii diafane și coafuri elegante. Din păcate nu am reușit să o văd foarte bine pentru că, așa cum ți-am spus, era multă lume acolo și abia puteam să deslușesc chipul său printre atâtea. Și oricum, după ce am zărit-o am închis ochii. Nu mi-a făcut bine, František, nu mi-a făcut bine deloc. Tu știi doar că mie nu-mi place să mă uit îndărăt, ci doar înainte. Mi-e teamă de...

Dar poate ar fi mai bine să mă opresc aici. Închei cu speranța că lucrurile se vor vedea mai bine în perioada următoare. 

Al tău mereu

Franky”

„Stimate domnule František Skála

Vă trimit dumneavoastră această misivă pentru că am constatat că sunteți singura persoană cu care prietenul nostru comun a ținut legătura în ultimii ani, de când s-a mutat în Třinec. Numele meu este Miroslav Kadlec și sunt vecinul care locuiește la etajul unu, în timp ce dumnealui locuiește la parter. Având în vedere că František nu a mai dat niciun semn de viață vreme de-o săptămână și că din apartamentul său nu s-a mai auzit niciun zgomot, mi-am permis să anunț poliția și împreună cu ei să intru în apartamentul care arăta de parcă František ar fi locuit acolo până mai ieri. Scrisoarea trimisă de dumneavoastră ședea deschisă pe birou, iar la capătul lui erau așezate teanc o mulțime de alte scrisori, toate având numele dumneavoastră la expeditor. Oricât a fost scotocit apartamentul și împrejurimile, dumnealui a fost de negăsit, de parcă prietenul nostru s-ar fi evaporat odată cu apa ce băltește pe trotuare și s-ar fi ridicat pe nesimțite la ceruri. Poliția l-a dat în urmărire, și eu și ei așteptând un semn de pozitiv de la vreo persoană ageră în priviri care să-l fi văzut de curând prin oraș. 

Totuși, din punctul meu de vedere, speranțele sunt foarte mici. František era abătut în ultima vreme și de vreo zece zile a tot dat târcoale unei bălți care s-a format în stânga vilei în care locuim. Deși balta nu e mai adâncă de-o palmă, tare mi-e teamă, stimate domnule, că prietenul nostru comun s-a înecat în ea, deși n-aș putea să vă explic cum s-ar fi putut întâmpla una ca asta. De altfel, a trecut deja o lună și poliția nu a primit nicio veste. Nimeni nu l-a văzut pe František de când am declarat poliției dispariția sa.

Dacă credeți că vă pot fi de vreun folos în legătură cu această uimitoare poveste în care este implicat prietenul dumneavoastră, vă rog să-mi comunicați și voi face tot ce pot să ajut. 

În încheiere nu mă pot opri în a-mi exprima teribila mirare constatând că atât dumneavoastră, cât și vecinul meu purtați același nume și aveți aceeași adresă de corespondență.  

Cu deosebită stimă și considerație

Miroslav Kadlec 

Třinec, 5 octombrie 1964”