Din salonul ei se aude marea

Din salonul ei se aude marea. E singurul salon din spital de unde se aude marea. Ea a trecut prin toate saloanele spitalului și din niciunul n-a mai auzit marea. De aceea a rugat-o pe asistentă să nu mai fie mutată din locul acela. Noaptea, când vocile orașului se sting una câte una și se așterne liniștea, ea aude gemetele bolnavilor din celelalte saloane. Toți se ceartă cu viața și ridică tonul. Ca să-i facă să tacă ea deschide o fereastră și imediat spațiul se umple de tânguirile mării. Atunci pacienții din celelalte saloane tac, probabil că ascultă și ei marea, iar ea adoarme. Singurul care nu geme nici ziua și nici noaptea e băiatul din salonul de vizavi. Uneori, când nu poate adormi, trece peste culoarul care-i desparte, ia scăunelul de fier de lângă perete, se așază lângă patul lui cu brațele întinse pe cearceaf și cu bărbia sprijinită în palme și îi privește chipul. Băiatul din salonul de vizavi arată ca un sfânt, are bărbia prelungă, ochii înguști, nasul mic, iar gura, gura este perfectă, nici mare, nici mică, așezată nici prea sus, nici prea jos, cu buzele nici groase, nici subțiri. Băiatul nu deschide niciodată ochii, fie că e noapte, fie că e zi. Are un tub prin care se hrănește, în rest stă tot timpul în pat și doarme. Ea îl privește ceasuri întregi cum doarme. Ca un sfânt doarme, își spune ea, și fuge dimineața în patul ei ca să n-o prindă zorile. Uneori băiatul din salonul de vizavi visează. Ea știe asta pentru că vârfurile degetelor încep să-i tremure ușor, foarte ușor. Asistentele nu îi văd vârfurile degetelor, doar ea le vede, deși e noapte și în salon licăresc numai luminițele de la aparatele ce-l înconjoară. De cele mai multe ori visele băiatului sunt triste, știe asta pentru că atunci lăcrimează. Colțurile ochilor se umezesc la început puțin, ca mușchiul pădurii după ploaie, apoi o broboană mică cât un vârf de ac începe să crească până când devine rotundă. De cum a devenit rotundă o ia la vale peste obraz și se oprește pe cearceaf. Pe urmă altă broboană începe să se formeze la colțul ochiului, crește la fel ca prima, se rotunjește și o ia la vale peste obraz până pe cearceaf. Umezesc pânza cât de-o palmă, dar până dimineață ea se usucă, așa că nu rămâne nicio urmă din visele băiatului din salonul de vizavi. Ea ar vrea să le afle și să le păstreze, dar nu știe cum. Într-o zi a șterpelit un borcănel gol de medicamente și o seringă mică-mică, nouă. Ar fi vrut o pipetă, dar nu a găsit. În prima noaptea când lacrimile au început să se strângă iar în colțurile ochilor lui, ea a pus borcănelul de plastic la coada lor și le-a strâns acolo. Ce risipă de vise, și-a spus ea adunându-le cu grijă. De-acum când se plictisește deschide sertarul noptierei, scoate borcănelul, trage cu seringa câteva lacrimi și le picură în ochi. Apoi închide ochii. Trăiește și ea toate visele băiatului din salonul de vizavi.