Gara de la capătul șinelor

Intră cu pași fermi și înaintează până în mijlocul sălii. Caută din priviri, rotindu-și ochii peste pereți și descoperă imediat ceasul. Mai sunt treizeci și două de minute până să vină. Oftează ușurată și abia acum lasă jos valiza. E o valiză foarte veche, bej deschis, o imitație ieftină de piele de crocodil. Crocodil bej! O găsise printre lucrurile părinților lui Jakub și o păstrase tocmai pentru că era atât de veche și atât de departe de ceea ce ar fi vrut să imite. Se gândise atunci și râsese, cuvântul acela care a devenit atât de la modă, fake, nu i se putea atribui nicicum. Nu fusese niciodată în gară, deși locuiau acolo de zece ani. Jakub o dusese mereu cu mașina. Era un șofer iscusit și aveau un automobil scump, cu care el se mândrește de fiecare dată când i se ivește o ocazie. 

Cercetează atentă clădirea gării. E mult mai mică decât se aștepta și foarte veche. Zidurile sunt crăpate și zugrăveala se desprinde ici colo lăsând cărămizile roșii să scoată botul din zid ca vidrele din apă. Nu este mai mare decât o clasă din școala gimnazială, în față ieșirea spre peron, sus ceasul în mijlocul peretelui și un afiș mare cu mersul trenurilor într-o parte. Pe peretele din dreapta două băncuțe, ușa spre toalete și un automat de bilete, singurul obiect modern din gară. În stânga, două ghișee cu ferestre mari protejate cu zăbrele. Prima este închisă, nu are nici un semn și nu se poate vedea înăuntru prin perdeaua albă de diftină. A doua este deschisă și funcționează ca birou de informații și casă de bilete. Pe peretele din spate este doar ușa dublă pe care intrase și două ferestre largi care dau înspre drum. Câteva corpuri lungi de tablă cu tuburi de neon spânzură din tavan, ca niște schelete de hatzegopteryx în muzeul de științe ale naturii.   

Ar fi putut intra din curiozitate, dar n-a împins-o nimic înspre gară în cei zece ani de când se mutaseră. Jakub voise să se stabilească în localitatea aceea mică, ascunsă între munți, înconjurată de o priveliște care îți topea privirea de încântare, dar atât de departe de orașele mari care ei îi plăceau mult. Grădina lor era o pajiște uriașă, prin spatele curții curgea un pârâu, iar de pe partea cealaltă a pârâului începea pădurea. Îi plăcuse și ei și crezuse că schimbând totul ar fi putut întinde o pagină albă și ar fi putut s-o ia de la capăt. Dar nu se întâmplase așa. Acum înțelege că nici nu s-ar fi putut întâmpla vreodată. 

Își ridică valiza și iese pe peron. O bancă în dreapta ușii și două în stânga, trei felinare negre cu măciulii albe ca niște lumânări triste, un coș de gunoi și o singură persoană, un bărbat în vârstă adâncit în gânduri pe băncuța din dreapta. Se așază în stânga, vrea să fie singură cu gândurile ei și mai ales vrea să fie pregătită pentru momentul când avea să se apropie trenul.   

Înnoadă firul gândurilor și își amintește cum Jakub a convins-o să renunțe la job la ceva vreme după ce s-au mutat. De când își deschisese propriul birou de avocatură îi mergea foarte bine. Nici înainte nu suferiseră financiar, dar după ce el și-a deschis propria afacere a început pur și simplu să plouă cu bani. De aici a apărut și fisura, de la bani, prea mulți bani. „Ce rost are să te mai chinui cu serviciul, câștig eu destul pentru amândoi”, i-a spus, iar ea, nesăbuită, l-a ascultat. Și apoi au început să curgă necazurile. În prima zi când a rămas singură acasă s-a așezat pe canapeaua din piele ocru, cu picioarele și brațele din lemn de mahon, si-a pus mâinile în poală și a așteptat. Nici ea nu știa ce așteaptă. Nu s-a întâmplat nimic toată ziua, nimeni n-a ciocănit la ușă, n-a sunat telefonul, n-a trebuit să intre în bucătărie pentru că o femeie venea la fiecare două-trei zile să facă mâncare și curățenie, nimeni n-a avut nevoie de ea. A rămas așa, cu mâinile în poală, toată ziua. El a venit târziu, atât de târziu încât ea nu l-a mai așteptat și s-a dus să se culce. Dimineață, când s-a trezit, el plecase deja fără să mănânce nimic. 

Își ridică privirea din pământ și privește împrejur. Peronul e pustiu exceptând bărbatul cu barbă albă care stă pe bancă câțiva metri mai încolo. Surprinzător, părul alb îi e bogat și curge până pe umeri. E îmbrăcat modest, cu pantalonii de stofă și haina ce atârnă pe el atât de vechi încât aproape că poți citi în cusăturile și-n peticele lor povestea lumii. Parcă simțind că este privit, întoarce capul înspre ea. Are o față tristă, brăzdată de dealuri și văi adânci. Ochii ghemuiți în orbite ar vrea să se ascundă de lumea potrivnică din afară. Sunt mici și strălucitori. Ea se miră cât de strălucitori sunt ochii bătrânului, două țepușe de lumină sfârtecând aerul și răscolindu-i măruntaiele. Pare că-l cunoaște de undeva, că l-a mai văzut înainte, dar nu-și amintește unde. Bărbatul își pleacă privirea.   

Face socoteala cât de mult s-a schimbat Jakub. Înainte erau o familie, băieții erau mici, banii putini, greutățile multe. Dar au răzbit. Banii l-au schimbat însă. Nu și-a dat seama când au crescut copiii, dar poate să spună cu exactitate în ce zile a câștigat marile sale procese. Acum iese din casă îmbrăcat cu cele mai bune costume, făcute pe comanda, mereu parfumat, mereu îngrijit. Se văd rar, lucrează mult, uneori până seara târziu, întotdeauna și sâmbăta. În ultima vreme pleacă des și în străinătate. „De ce o trebui să plece avocații în străinătate?” s-a întrebat ea cu glas tare înainte să stingă lumina și să tragă pătura peste cap, „congrese, conferințe, trebuie să mă țin la curent cu ce se întâmplă în lume” i-a răspuns el, a stins veioza și a adormit pe dată. E un bărbat chipeș, în general bărbații capătă în jurul vârstei de cincizeci de ani o maturitate care îi face să înflorească, o aură aparte. E a doua lor viață. Sean Connery de exemplu, feblețea ei, e strălucitor. Sau poate altceva îi face să înflorească. Nu a răscolit niciodată prin lucrurile lui, dar simțurile i-au povestit ceea ce cuvintele s-au ferit să o facă. Parfumul de femeie din cămășile sale, urmele de ruj șterse neîndemânatec, vorbele puține chivernisite din lungile deplasări, telefoanele șoptite, orele târzii agățate-n tavan. 

Ridică ochii din pământ și drept în față îi apare fluturele. E mic cât o monedă, bleu și pare atât de fragil. Dă o vreme târcoale băncii, apoi se mută la banca cealaltă unde stă bărbatul cu ochi de lumină, se învârte de câteva ori fără să se oprească și coboară pe șine. Printre traversele de lemn cresc o mulțime de flori. Alege o cicoare și se oprește pe petalele ei. Abia îl mai poate vedea, bleul aripilor amestecându-se cu albastrul petalelor. Nu rămâne mult acolo. Îl vede iar ridicându-se deasupra șinelor. Nu zboară, alunecă pe fâșiile de aer ca un nasture descusut pe rochia de mătase. Apoi se așază pe un meișor, iar ea nu-l mai vede deloc, de parca floarea l-ar fi înghițit. Oare fluturii au amintiri, își aduc aminte de copilăria lor, de părinții lor, de copiii lor, de partenerii lor, se întreabă ea, dar știe că fluturele n-o să-i răspundă. Nimeni n-o să-i răspundă.

Cu timpul au început să o cuprindă fricile. Singurătatea o sugrumă. Băieții sunt la casele lor, iar pentru el acasă nu-i mai e cuib. Măcar de-ar fi avut nepoți, dar în vremurile astea căsătoria a devenit un lucru incomod, iar copiii un bun de achiziționat cât mai târziu. „Ce vrei, mamă, acum sunt alte timpuri, nu ca pe vremea când erai tu tânără. De ce ne-am grăbi, ce-am avea de câștigat? Dacă cumva treaba nu mai merge, ne despărțim frumos, ne dăm mâna și gata. Fără drumuri prin tribunale, fără bătăi de cap.” Ea a înghițit în sec, le-ar fi spus că dacă și ea ar fi gândit așa ei n-ar mai fi existat, dar a preferat să se închidă în camera ei, să pună capul în pernă și să plângă. Deși, s-a gândit ea mai apoi, poate că au dreptate până la urmă, acum sunt alte timpuri, nu ca pe vremea când era ea tânără. De altfel, lucrurile erau din ce în ce mai evidente, nu mai era nicio îndoială și nu mai poate masca în niciun fel realitatea. Părul rămas în perie se adună în cantități tot mai mari, ridurile din jurul ochilor s-au înmulțit stânjenitor și au început să fugă spre tâmple, pielea s-a uscat deși folosește tot felul de creme și a căpătat o textură hexagonală ca a fagurilor de miere, cu mici șanțuri care le profilează neplăcut, bărbia a început să alunece ca o înghețată care se topește, sânii și fesele nu mai au fermitate. Simte că a ajuns la capătul șinelor. E ca gara asta, pierdută de lume, la capătul unor șine care vin dintr-un trecut îndepărtat și neclar și merg spre niciunde. 

Și dacă n-ar fi fost fricile. Le simte acut, mai ales noaptea. Și dimineața. Unele care ar speria orice ființă, altele ce par croșetate special pentru ea. Nu au o formă concretă, nu o sperie nimic de moarte. Sau poate că undeva sub gândurile negre, adunate ca rufele nespălate în coșul de iută, poate că acolo, pe fund, ca un ciorap purtat prea mult într-un bocanc gri-murdar, stă ghemuită moartea. Simte fricile fizic, iar asta o doboară. Se nasc în creștet, ca o ciorbă, la început limpede, apoi tot mai deasă, până când începe să clocotească și să dea în foc. Atunci simte săgeata fierbinte cum îi traversează tot corpul și se proptește în călcâie, poate că ar vrea să iasă dar n-are pe unde și rămâne acolo ca un pui de vrabie speriat. Și fierbințeala fierturii nelimpede începe să-i umple corpul până când nu mai poate răbda, saltă în picioare și fuge la baie, dar nu poate sta acolo căci înlăuntrul o arde, așa că fuge în sufragerie, apoi în grădină, se ascunde în foișor sperând că acolo n-o va ajunge, dar se înșală. Nu poate sta locului și începe să se miște nervos de colo-colo până încep să o doară picioarele și atunci, probabil, frica simte o fisură în sufletul său și începe să se scurgă în afară, lăsând-o sleită. Abia apoi se întoarce în pat și adoarme. 

Încearcă să le înțeleagă, să le caute miezul, sămânța. Uneori crede că le-a găsit, dar tocmai atunci se îndepărtează de sine și-și spune apăsat „nu, nu sunt eu asta, cum de-am ajuns aici cu gândul acesta, vorbesc despre o altă femeie” și fuge iar în baie, apoi în sufragerie, în grădină, în foișor. Singurătatea, lipsa unei ocupații, ruptura lor ireversibila, plecarea băieților și indiferenta cu care o privesc, uneori se simte ca o oaie bolnavă, așa se vede pe ea însăși în ochii lor strălucitori, o oaie bolnavă cu o culoare mereu identică cu a locului pe care pășește, verde când se plimbă pe iarbă, albă când vine iarna, galbenă când se întinde pe paie, astfel încât doar ochii atenți pot atinge contururile și nimic dinăuntru.       

A citit într-o carte cum el o studiază pe ea și îi vede tremurul abia perceptibil al ochiului sau al buzelor, îi simte reacțiile care se învolburează în sufletul ei fără să iasă în afara, îi citește înlăuntrul cuvintelor ca într-un ghioc de cypraea cu aspect de porțelan. Se întreabă dacă ei i-a descusut vreodată cineva tremurul buzelor sau al pleoapelor, dacă i-a citit cineva sufletul fără să-l desfacă ca pe o carte și să-l răsfoiască filă cu filă, dacă a cules înțelesul cuvintelor nu din sunetele cu care erau înfășate, ci din miezul lor nedesfăcut, ca o nimfă de fluture în coconul ei de mătase. Nu trebuie să întrebe pe nimeni și nici nu așteaptă un răspuns, căci îl cunoaște deja. Nu, nimeni nu se apropiase atât de mult de ea încât să descopere semnele acelea, nici măcar ei, copiii. Nici măcar ei! Lumea care avea să rămână în urmă, avea s-o știe doar ca pe o soție devotată, o mamă responsabilă, un economist profesionist. Și atât! Aparențe și niciun pic de substanță. 

Simte o gâdilitură la deget. Privește înspre el fără să-l miște. O furnică a urcat de pe o stinghie a băncii pe degetul mare și s-a oprit nedumerită. Face câțiva pași mărunți, mai mult rotindu-se în loc. Nu pleacă, dar parcă nici n-ar rămâne. Ea așteaptă ca furnica să se hotărască. Și insecta coboară în cele din urmă pe stinghia de lemn, merge până la capătul ei și dispare. Zâmbește, toată viața ei a fost populată de furnici, tot trecutul pe care l-a păstrat în suflet e format din mici detalii, aparent neînsemnate, fără legătură unul cu altul, incapabile de a forma un întreg. Se ridică, se întoarce în gară și privește ceasul. Mai sunt doar șase minute. Lasă valiza lângă bancă și pornește pe peron în direcția de unde trebuie să sosească trenul. Vrea parcă să-l întâmpine. Trece pe lângă bătrânul cu ochi de lumină fără să-i arunce vreo privire, apoi, ajunsă la capătul peronului, face o săritură sprintenă și coboară în iarbă. Merge alături de șine o bucată de vreme, până când șinele încep să cotească. Atunci întoarce capul. Gara încă se vede. Imaginea gării ivită dintre tufișurile pline de inflorescențe roz, cerul senin, albastru deschis și florile sălbatice multicolore risipite în iarbă îi par desprinse dintr-o acuarelă de Constable. I-ar fi plăcut să picteze, căutase informații despre pictură și chiar era pe punctul de a alege între acrilic, acuarele sau guașă. Acuarela îi părea mai feminina, acrilicul îl considera artificial, în timp ce guașa, da, acolo ar fi vrut să pătrundă, în tușele groase de guașă, să le întindă apăsat ca și cum și-ar fi lăsat carnea pe pânză. Se vedea ținând în mână paleta, strivind tuburile de vopsea din care ies șerpișori colorați, alegând o pensulă medie din borcanul cu zeci de pensule mânjite și amestecând cu inteligență culorile pentru a le aplica apoi în vârtejuri stranii pe pânză. Întotdeauna s-a gândit să se apuce de pictură după ce pleacă băieții, dar mereu a intervenit câte ceva. Sau poate că Jakub a avut întotdeauna dreptate când i-a repetat de atâtea ori „tu nu ai voință, tu nu știi ce vrei și nu ai voință să duci la capăt ceea ce vrei”. Ar fi putut să se întoarcă chiar atunci. Să se întoarcă în gară, să treacă pe lângă bătrânul cu ochi strălucitori și pe lângă valiza bej imitând jalnic pielea de crocodil și pe lângă automatul de bilete, să cheme un taxi, să-și adune toate cele de trebuință, să iasă în grădină și să se apuce de pictat. Dar șinele, șinele merg paralel înspre gară, nu se abat niciun pic înspre stânga sau spre dreapta. Iar ea simte în sfârșit că are voință. 

Mai merge o bucată și întoarce iar capul. Acum gara nu se mai vede. Și-a făcut socotelile în cel mai mic amănunt. În gară n-a mai intrat niciodată, dar șinele le-a bătut de zeci de ori. Șinele acelea cotind înspre dreapta și venind din tufișurile de rododendron și mai de departe din pădurea de pini, ba chiar și mai de departe, de peste munți și de peste văi, dintr-o lume căreia ea i-a aparținut cândva, dar căreia nu-i mai aparține cu nicio frântură. A ales cu grijă punctul în care trebuie să se așeze, suficient de departe de gară astfel încât trenul să nu înceapă să încetinească, ci să vină cu maximă viteză și în curbă, astfel încât conductorul să nu aibă timp să o vadă și să se sperie, să tragă de hățuri, iar trenul să cabreze din toate articulațiile, ca un pursânge arab speriat de vipera aflată-n potecă. Pentru ea șinele se opreau acolo, în gara cătunului dintre munți, deși altora poate că li s-ar fi părut că fiarele se preling mai departe ca doi șerpi parșivi, către așezări de piatră, către cărări de asfalt și cetăți semețe din sticlă.      

Privește în direcția opusă a gării. Trebuie să ajungă dintr-o secundă în alta. Și asta a repetat de atâtea ori. Ar fi putut să se întindă pe șine, așa cum văzuse în filme, dar știe sigur că vibrația fierului avea să o sperie. Inima i-ar fi sărit din piept, s-ar fi ridicat cu siguranță în picioare, s-ar fi tras speriată într-o parte și ar fi compromis întreaga poveste. Așa că se hotărăște să se așeze între șine și să se întoarcă cu spatele. Deja simte vibrația pământului. Lighioana cu fălci de otel e aproape, îi simte respirația, îi aude gâfâitul greu. Închide ochii. Vede pe partea cealaltă a lor gara cu ieșirea spre peron, ceasul din mijlocul peretelui și afișul cel mare cu mersul trenurilor, apoi cele două băncuțe, ușa spre toalete și automatul modern de bilete pe peretele din dreapta, iar în stânga cele două ghișee cu ferestre mari protejate cu zăbrele, prima închisă și ascunsă sub perdeaua albă de diftină, iar a doua cu o lumină palidă aprinsă în interior. În fine, pe peretele din spate zărește cele două ferestre care dau spre drum și clanța ușii duble pe care mâna ei tremurândă o apucă pentru a o deschide și a ieși...

- E neobișnuit de cald pentru o zi de aprilie – șoptește o voce lângă urechea ei, în timp ce o mână fermă îi prinde încheietura și o trage spre cărarea de lângă linii. Trenul acesta o să aibă întârziere – mai adaugă vocea și ea se uită speriată peste umăr. Într-adevăr trenul nu se vede. I se pare foarte ciudat căci îl simțise tropăind, pământul se cutremurase, aerul se înfoiase ca un curcan, zgomotul de fier greu îi umpluse auzul. Și totuși trenul nu se arăta. Abia după ce se convinge că cel pe care-l așteaptă n-are să vină, îl privește pe bărbatul de alături. E bătrânul din gară. Aceleași haine ponosite, aceiași ochi cufundați în propriul trup, strălucind ca doi sori, dar cu o mână atât de fermă cum nu s-ar fi așteptat.   

- Haidem să bem o cafea și să-mi povestești despre gara de la capătul șinelor – mai adaugă bărbatul cu vorbe moi și atent plămădite, de parcă ar fi fost un părinte ce macină între buzele sale mâncarea pentru a se asigura că nu e fierbinte și e ușor de înghițit, înainte de a o întinde copilului.

Abia atunci îl recunoaște!