Reparații cruci de ferestre, cârlige de cațe, inimi

Iarmarocul se organiza în fiecare an la marginea satului, de obicei la începutul lui aprilie, după ce se topeau zăpezile și glodul se întărea, lăsând căruțele să-și întindă calea și caii să capete încredere sub copită. Era cunoscut în zonă, veneau oameni de peste dealuri care se știau cu cei de-ai locului, schimbând între ei de-a lungul timpului cele d-ale muncii și fete de măritat, dar soseau și necunoscuți care nu călcaseră niciodată pământul locului, sau poate cândva demult, dar gândul ascunsese sub ramuri de timp trecerea aceea, cum se ascunde frunza arsă sub cele abia ruginite. 

Nu-i trebuia mult să se ridice. Deodată vedeai cum se înalță corturile și tarabele, se bat țărușii, se leagă sforile și se aștern ulițele de lemn. Creștea ca Făt-Frumos, într-o zi cât alții în șapte și nu-i lua decât trei pân’ să se gătească și să te primească în măruntaiele sale fierbinți.      

Nu exista lucru pe care să-l cauți și să nu îl găsești la iarmarocul acesta. Oamenii veneau în primul rând să se bucure împreună, să-și vadă fețele și să-și asculte vorbele și necazurile și fericirea și abia apoi să vândă cele ieșite din mâna lor harnică, cele de purtat, cămăși, catrințe, ilice, brâie, opinci, traiste, ițari, cingători, scoarțe, lăicere, ștergare, păretare, poloage, cergi, cojoace, apoi obiectele de meșteșug, oale, străchini și ulcioare din lut, linguri de lemn, velnițe, oloinițe, războaie, roți de olărit, stupi sau animale din cele mai diverse, vaci, cai, capre, oi, câini, găini, gâște, prepelițe, iepuri, hulubi. Erau acolo oameni cu pricepere care îți făceau după voie de noi, sau îți modificau după măsură chei, zăvoare, lacăte, balamale, ivăre, belciuge, clești pentru jar, cruci de ferestre, cuie cu floare, cârlige pentru cațe, clopoței pentru vite, colțari de pus la gâtul câinilor, curse pentru sălbăticiuni, fiare pentru însemnat, foarfeci de tuns oile, pinteni, scări de șa, tălăngi, țesale, zăbale, potcoave, caiele, clești, cuțite și altele. Apoi veneau tarabele cu dulciuri, cu cocoși din zaharicale, mere coapte mirosind a scorțișoară, animale din jeleu colorat, vată de zahăr roz, plăcinte, covrigi, halva, ciubuce, halviță, dar și cele cu mărgele și cercei, cu brățări și inele, cu oglinzi, cu hopa-mitică, cu jucării din lemn, chipuri sculptate, statuete din gips, păpuși de cârpă, desene din paie. 

Printre ele sfârâiau grătarele cu mici și cârnați, pastramă de oaie sau de capră, ceafă de porc, stinse cu răchie, vinuri și mai tari sau mai moi, bere, sifon cu sirop de zmeură sau de mentă, bragă. De lângă grătare nu lipseau lăutarii, care-și băteau cu furie țambalele, dau foc corzilor viorilor și strângeau în brațe burdufurile fudule ale acordeoanelor, în timp ce copiii, dar nu numai ei, se întindeau spre scrâncioabe și spre roata din lemn cu patru băncuțe învârtită de tineri vânjoși sau de iujul cu lanțuri lungi până la cer. Nu lipsea niciodată Zidul Morții construit într-un fel de butoi uriaș, unde un motociclist curajos se învârtea ca un uliu până ajungea să facă cercuri pe cer în jurul spectatorilor parcă plutind. Puteai găsi aici femeia cu barbă, piticul care dansează, zmeul care scoate flăcări pe gură sau bărbatul jumătate om, jumătate oaie, scamatorii și clovnii cu costumele lor colorate. În fine, în spate, pe ultimele rânduri, după corturile pentru trageri cu pușca, sau aruncarea cercului peste gâtul raței din lighean, cele unde îți puteai încerca puterea la lovitul barosului, sau cele unde Mărioara și Vasilache se dădeau în spectacol într-o cutie de lemn de-un metru pătrat, veneau corturile vrăjitoarelor, ale ghicitoarelor în stele, în palmă sau în bobi, ale tămăduitoarelor, ale dezlegătoarelor de farmece și de blesteme. 

Într-un singur loc mulțimea se strânsese ghem, ca albinele ce-și schimbă cuibul, iar oamenii căscau gura vrăjiți. Era un cort mic și simplu, din pânză tare, cenușie, roasă pe alocuri de ierni, iar rânduiala se desfășura în fața lui, la o masă de lemn nu mai mare decât un butoi de cinșpe vedre. Pe masă era o colivie cu păsări galbene, păreau peruși, dar erau mult mai mici decât perușii, niciunul mai lung decât degetul mare, o solniță obișnuită și un teanc de pungi de hârtie. Nimic altceva. „Inimi. Reparații” scria cu vopsea roșie, scorojită de vreme, pe coroana verde de tablă prinsă în două bețe deasupra mesei. În spatele ei stătea o persoană îmbrăcată într-un veșmânt monahal cenușiu închis, având o glugă ce-i acoperea fața. Veșmântul era prins la brâu c-o sfoară din cea mai comună, iar de aceasta era agățat un inel cu o sumedenie de chei, de la cea mai mică, ce abia se vedea, până la cea mai mare, cât un polonic să învârți în ceaunul cel înalt. La început am fost convins că e un bărbat, apoi mi-am dat seama că sub veșmânt se ascunde de fapt o femeie. Când am ajuns eu o persoană din mulțime tocmai făcuse doi pași înainte. Femeia i-a dezvelit pieptul și i-a pipăit pielea cu degetele subțiri și uscate. A ridicat apoi de la brâu inelul cu chei și a căutat printre ele. Când a găsit ceea ce căuta, a scos o cheie din rând, a vârât-o în pieptul bărbatului și a deschis o ușiță. A scos inima și a pus-o într-o pungă de hârtie ca măcelarul pulpa de vită. A deschis apoi colivia, a scos o pasăre și a presărat din solniță un praf argintiu care nu era nici sare, nici piper, ci aducea mai degrabă cu pulberea de stele. Pasărea a încremenit de-ai fi spus că-i de sticlă. Femeia a vârât pasărea în locul inimii, a încuiat ușița și i-a întins bărbatului inima din pungă. A ridicat apoi privirea și a întrebat cu glas puternic „Cine mai vrea? Poate dumneata de acolo?” și a arătat cu degetul înspre mine. „Dar eu... inima mea...” am bâiguit eu. Femeia a dat din umeri. „Cum vrei, dar inima ta...”. Nu eu am făcut pasul în față. Altcineva mi-a mutat picioarele, iar eu nu m-am putut împotrivi. Femeia a zâmbit, nu credeam că femeia aceea poate zâmbi vreodată, mi-a dezvelit pieptul, l-a pipăit, apoi a căutat o cheie potrivită pe inelul de chei. A găsit-o. A deschis ușița, a scos inima și a pus în loc pasărea galbenă pudrată cu pulberi de stele. A închis ușița la loc și mi-a pus inima învelită într-o pungă de hârtie în palmă. 

Nu știu cum am ajuns acasă. M-am speriat un pic când m-am trezit în camera mea cu inima în mână. Am dus palma la piept și am pipăit cu degetele. Marginile ușiței se simțeau foarte clar. Citisem în ziare că organele se conservă cel mai bine în gheață, așa că am pus inima în frigider, în speranța că voi putea repara cândva ceea ce am stricat. Eram mult prea amețit de ceea ce mi se întâmplase și picioarele abia mă mai sprijineau, așa că m-am întins pe canapea și am ațipit imediat. M-am trezit cu sentimentul ciudat ca aș fi părăsit planeta, c-aș fi călătorit prin spațiu, aș fi întâlnit civilizații necunoscute și în cele din urmă m-aș fi întors înapoi pe Pământ. Mi-am amintit apoi de iarmaroc, de femeia care repara inimi. Am dus mâna la piept să găsesc ușița, dar nu era nicio crăpătură în piele. Am luat oglinda cea mare, m-am privit în ea, dar pielea era netedă și fără urme. Am alergat la frigider să-mi caut inima, am scos punga pe care o pusesem acolo cu o seară în urmă și am desfăcut-o. Inima nu era acolo. Doar un praf argintiu ca o pulbere de stele. În schimb de atunci, dimineața, aud uneori un ciripit subțire în adâncul urechii.