Și celor din morminte viață dăruindu-le

Hristooos a înviaaat din morți 

Cu moaaartea pre moaaarte călcââând

Și ceeelor din mormiiinte

Viaaață dăruindu-leee

A trecut demult miezul nopții. Cântecul murmurat de sute de suflete încă îmi răsună în urechi. Soarele se întoarce pe partea cealaltă, trăgând pătura mării peste trupul încins. Noaptea încă ține crucile în brațe. Caut mormântul și îl găsesc repede. Lespedea e dată la o parte. Atât cât să treacă un trup subțirel. Giulgiul însângerat e întins de pe trepte până dincolo de marginile de piatră. Ștergarul e împăturit și așezat deoparte. Mă aplec să-l ating. Zăresc urme de tălpi goale în nisip. N-a plecat demult. Isuuus, strig cu teamă. Isuuus, mai încerc încă o dată, de data asta mai tare. Nu-mi răspunde nimeni. Din împrejur se aud foșnete surde. Arunc ochii și zăresc parcă umbre mișcătoare. Sau poate că sunt doar ramurile copacilor însuflețite de vânt. Caut mai departe de ele. Printre ele. Îmi pare că zăresc contururi de trupuri. Alerg într-acolo. Nimic. Apoi zăresc un bărbat furișându-se pe sub nuc. Mă grăbesc să-l ajung, dar nu e nimeni nici acolo. Sub sălcii îmi pare că doi bătrâni stau de vorba. Mă apropii încet, ating trupul salciei și atât. Nu e nimic altceva împrejur. Și totuși trebuie să mai fie cineva pe aici, căci toate lespezile sunt date la o parte și înlăuntrul e gol. Mă întorc de unde am plecat. Atunci îl vad. Stă drept în mijlocul aleii. Poartă o uniformă militară aranjată impecabil. De aviație. De ce nu mă mir?! În dreptul pieptului are o gaură mare pe care încearcă să o acopere neîndemânatec cu restul întreg al vestonului. Prin gaura din piept se vede luna. Arunc ochii pe cruce. „Aviator Cpt Cornel Batacui, căzut la datorie în Marele Război”. Bună seara, îmi spune politicos. Sau poate ar fi mai corect, bună dimineața. Îi răspund la salut. E un băiat tânăr, cu o figură serioasă, de om cultivat și corect. Au plecat toți, încerc eu să aduc vorba despre misterioasele foșnete care ne înconjoară. Dă din umeri. El însuși era pe picior de plecare când am dat nas în nas. Da, răspunde sec, ca acela ce e prins cu mâța în sac. O vreme se așterne tăcerea. Se mută într-una de pe un picior pe altul. Cred că e nerăbdător să plece și el, dar din politețe așteaptă un moment potrivit. Sau poate că de vină e doar o rana din pulpă făcută de șrapnelul care i-a sfârtecat pieptul și nu poate sta mult în picioare. O taie des cei de aici? De data aceasta întrebarea mea e directă și aștept un răspuns asemenea. Nu, numai azi. Azi se deschid porțile și o parte dintre noi caută un loc unde să se simtă mai bine. Ca dumneata, de exemplu. Și se apleacă peste lespedea de piatră încercând să citească numele. Ca dumneata domnul Banu. Dan Banu. Îngheț. Pentru câteva zeci de secunde îmi dau seama că nu-mi mai simt picioarele. Nici mâinile, nici capul, nici pieptul, nimic! E ca și cum n-aș exista. Ca și cum sufletul meu s-ar fi separat de trup și fiecare a apucat-o pe drumul său. Alerg până lângă cruce și încerc să citesc eu însumi ce scrie. Are dreptate. Dar așa ceva nu e posibil. Acesta e mormântul Lui, nu al meu. Eu n-am murit, mă bâlbâi neputincios. Eu n-am murit niciodată. Eu sunt mai viu ca oricine altcineva. Aviatorul zâmbește ca și cum ar ști ceva ce eu nu știu, ca și cum ar cunoaște unul din marile mistere ale vieții care sunt ascunse muritorilor de rând. Încerc să-l privesc în ochi, să înțeleg pe unde se plimbă gândurile sale. Ochii lui sunt plini de stele. Aștept o explicație. Stau crispat ca un câine de vânătoare care așteaptă comanda „atacă”. E greu de spus în ziua de azi ce este viața și ce este moartea. Și unde e linia care le separă. Cunosc mulți oameni vii care au murit demult. Așa cum cunosc oameni al căror șir al zilelor s-a sfârșit, dar ei continuă să trăiască. Nu văd ce legătură asta cu mine și mai ales nu văd cum ceea ce-mi spune poate fi adevărat. Ce vrei să spui? Cuvintele tale nu au niciun sens. Oh, si încă cum. Viața nu e un automatism, viața înseamnă emoție, bucurie, plutire, liniște, îmbibare în dejurimprejur. Puțini oameni au înțeles asta. Așa cum mulți dintre duși dăinuie încă în sufletele celor ce i-au cunoscut, în urmele tălpilor lăsate în nisip. Are sens ce spune. Cu toate astea nu înțeleg ce caut eu între oamenii ăștia. Ei sunt pierduți. Pentru totdeauna. Eu n-am trecut pragul. Eu sunt aici, ei dincolo. Mă ating pe braț și simt atingerea. Bat din picior și îmi simt talpa lovind pământul. Îmi las obrazul în adierea vântului și îi simt mângâierea. Eu și aviatorul Cornel Batacui trăim în lumi diferite. Și totuși ceva ne leagă. Încerc să înțeleg ce, dar nu reușesc să mă concentrez deloc. Aud în continuare foșnete, vad mai departe umbre care se furișează dincolo de limitele privirii. Undeva în zare soarele împinge cu degetul ușa întunericului. Aviatorul a schimbat iarăși piciorul și privește des peste umăr. Nu pot însă să-l las să plece până nu lămurim ce ne leagă. Unde te duci de aici? Zâmbește iar și ezita să-mi răspundă. Nu știu încă. Spre o altă viață. Răspunsul lui e vag ca și conturul care-l învăluie. Aștept să mai spună ceva, dar nu o face. Și eu? Eu unde să mă duc? Mă privește uluit. Sau așa îmi pare. Îmi răspunde totuși mult mai repede și mai hotărât decât m-aș fi așteptat. Spre o altă viață. Nu mă așteptam la asta deși ar fi trebuit. Aviatorul are o figură serioasă, de om cultivat și corect, de student care a terminat cu lauri Academia Militară și s-a dovedit disciplinat și curajos în război. Deci nu-mi vinde gogoși. Cum îți spuneam, puțini oameni au învățat să trăiască, majoritatea se prefac, sau sunt prinși într-un carusel care nu le lasă alternative, sau doar sunt născuți defecți și nu au pur și simplu interiorul care să le permită să înțeleagă lumea în care se învârt. Cu toate acestea orice individ are dreptul și ocazia să prindă viața adevărată de un colț. Iar noaptea asta e acea ocazie care se ivește doar o dată pe an. Sau o dată la zece ani, sau doar o dată în viață. Cred că încep să înțeleg. De aceea sunt aici, nu?! De aceea, îmi răspunde el sigur pe sine. Și e posibil să nu fi murit niciodată, nu-i așa?! Zâmbește iar, dar de data asta îmi răspunde rapid. Numai dumneata știi asta. Simți că-ți trăiești viața? E rândul meu să ezit. Gândurile mi se învolburează, aud iar foșnete, văd umbre ale căror contururi se mistuie printre copaci. Nu sunt oameni. Sunt iele și inorogi și sânziene și solomonari și ursitoare. A început să se lumineze. Acum se văd cărările risipite printre dreptunghiurile de pământ. „Puțini oameni au învățat să trăiască, majoritatea se prefac, sau sunt prinși într-un carusel care nu le lasă alternative, sau doar sunt născut defecți și nu au pur și simplu interiorul care să le permită să înțeleagă lumea în care se învârt. Cu toate acestea orice individ are dreptul și ocazia să prindă viața de un colț. Simți că-ți trăiești viața?” Acum știu de ce și eu și aviatorul suntem aici, deși aparținem unor lumi diferite. Am primit, ca și el, o șansă. El trăiește prin cei ce-l jelesc, eu am o șansă să o iau de la capăt. De la un capăt...

Aviatorul a plecat. Eu am rămas singur în mijlocul aleii. Umbrele și foșnetele au dispărut. Poiana e plină de cărări și n-am nicio idee încotro s-o apuc. Cu un ochi râd, cu altul plâng. Privesc împrejur. Isuuus, șoptesc ușor. Isuuus, mai încerc o dată, de data asta mai tare. Am primit colțul de viață, dar nicio cărare. De acum încotro, mă întreb în gând și îl aud pe aviatorul care a dispărut, râzând...