Lapte pentru clătite

M-am dus la Bohuslav să-i cer o cană cu lapte. Suntem prieteni buni de vreme îndelungată și stăm ușă-n ușă, el la 21, eu la 22. Voiam să fac clătite. Ouă aveam, făină aveam, tocmai desfăcusem borcanul cu gem de caise, dar când am clătinat cutia cu lapte mi-am dat seama că nu-mi ajunge pentru douăzeci de clătite. Și doar nu era să murdăresc tigaia și să afum bucătăria pentru mai puține. Știam că mai rămăsese ceva de cu seară, dar pesemne am uitat că o parte i-am pus-o mâței. 

Ușa de la intrarea apartamentului lui Bohuslav era un pic crăpată, ceea ce m-a mirat. Noi nu lăsăm niciodată ușile crăpate. Sunt hoți în cartier. De aceea am și pus interfon. Ușa de la intrarea în bloc stă mereu închisă și doar dacă sună la interfon cineva cunoscut deschidem. Dar chiar și așa, odată cineva a sunat la 14, la domnul Dvořák. Probabil că a sunat la întâmplare. A spus că e postașul. Domnul Dvořák n-a știut că postașul sună întotdeauna de două ori și numai la numărul 1, unde locuiește bătrâna doamnă Procházka cu care are o înțelegere. Așa că a deschis. Dar individul n-a urcat, a furat bicicleta lui Jaroslav lăsată în casa scărilor cu lanțul legat peste roata din spate și dus a fost. Probabil a cărat-o în spinare cu roata din spate blocată cum era. Altă dată cineva a sunat la 34, la doamna Cermak. A spus că e de la gaze. Erau doi, unul a ținut-o de vorbă și celălalt a tâlhărit-o. Până să bage de seamă că i-au dispărut bijuteriile, hoții s-au făcut nevăzuți. După cea de-a doua întâmplare administratorul nostru, domnul Kovar, a decis că e necesară o instruire a tuturor locatarilor cu privire la utilizarea interfonului, a deschiderii ușii și în general a securității apartamentelor în care locuim.   

De aceea faptul că ușa apartamentului lui Bohuslav e puțin crăpată m-a mirat tare. Părea să fie acasă, căci se auzea televizorul. Se uita la fotbal. Nu mi-am dat seama cine cu cine joacă pentru că se auzea destul de prost. Am împins ușa și am intrat. M-am dus direct în sufragerie de unde venea glasul comentatorului și acolo am descoperit grozăvia. Viktoria Plzeň conducea pe Slavia Praha cu doi la zero, iar Bohuslav zăcea prăbușit pe covor. Alunecase de pe canapea ca un sac de cartofi. Lângă pat era desfăcută o sticlă de vin roșu, iar paharul, din care probabil băuse până atunci, căzuse pe covor, se rostogolise, descriind un mic arc de cerc, în timp ce vinul se împrăștiase într-o pată ca o ramură de brad. Pe canapea era o pungă de chipsuri Lay’s desfăcută și goală pe jumătate, precum și o potecă de firimituri ca cele care duc în cimitir din aleea principală până la monumentul funerar. M-am aplecat să-i verific pulsul. N-avea! Am dat fuga la mine, am găsit oglinda mică și m-am întors într-un suflet. I-am pus-o lui Bohuslav la gură așa cum am învățat la cursurile de prim ajutor de la școala sportivă. Oglinda nu s-a aburit deloc. Am mai pus-o o dată și am ținut-o mult, așteptând ca Bohuslav să tușească scurt și să scuture apa oglinzii. N-a făcut-o! L-am privit lung cum zace prăbușit pe covor, ghemuit ca sub plapumă într-o zi friguroasă de iarnă, cu mâinile strânse la piept și genunchii ușor adunați către abdomen. Fața îi era liniștită, de parcă moartea îl trăsese în poză așa cum stătuse el pe canapea, bonom, cu paharul de vin într-o mână, cu punga de chipsuri în cealaltă și cu ochii în televizor. Nici măcar nu știu cu care dintre echipe ținea. O șuviță de păr era lipită de tâmplă, iar fruntea îi era acoperită de broboane mărunte ca atunci când îți trece prin minte în viteză o teamă adâncă și ascuțită ca tăietura unei lame de șiș. Oh, dacă am lăsat apa deschisă în baie și o să-i inund pe vecinii de jos? Sau dacă vine furtuna și îmi trăsnește casa, ia foc, arde până în temelii și ajung pe drumuri? Sau și mai grav, dacă am să fac un infarct și-am să mor fiindcă n-am pe nimeni lângă mine să mă ajute?  

Nu era niciun semn evident care să indice cauza morții lui Bohuslav. Corpul său era întreg, nu sângera, nu avea urme de lovituri și nici de otrăvire. Nu erau în jur obiecte care să indice o posibilă sinucidere, cuțite, foarfeci, pilule, pahare cu urme de substanțe suspecte. Chipul său nu indica niciun zbucium, cu excepția sudorii care-i acoperea fruntea și care-mi spunea că înainte de a pleca omul avusese o tresărire ascuțită și fierbinte ca un cui încins.       

M-am aplecat din nou asupra trupului prăbușit ca să-i închid ochii și atunci am văzut-o. Era o dungă de jur împrejurul țestei care îmi scăpase până atunci, ca o bentiță subțire care ține plasa pentru păr. Privind mai atent mi-am dat seama că nu era chiar o dungă în piele, ci pielea era desfăcută, craniul îi era crăpat de jur împrejur, exact așa cum fusese ușa de la intrare. Am căutat în buzunarul pantalonului și am găsit o monedă de cincizeci de coroane. Am introdus-o în crăpătura din țeasta lui Bohuslav, am răsucit un pic într-o parte și spre surpriza mea țeasta s-a desfăcut în doua jumătăți precum cutiuțele de plastic în care sunt puse surprizele din ouăle Kinder. Mi-am aruncat ochii înăuntru. Era o învălmășeală de nedescris. Exact ca în cămara lui Bohuslav. Claie peste grămadă amintiri de-o viață, din cele mai vechi, de pe vremea lui Husák, până la cele mai noi, ultimele cu niște ouă bătute, brânză, roșii și carnați afumați. Erau acolo împliniri și deziluzii, bucurii și bocete, momente de mândrie dar și de rușine, câteva aventuri galante, nu multe, dar de ajuns, vreo jumătate de duzină de joburi mulțumitoare, prietenii puține și cam palide, a mea era deasupra și asta m-a bucurat, și multe altele ca într-un coș de gunoi dintr-un birou corporatist, unde găsești și pagini de documente mototolite și din cele doar îndoite și aruncate, sau chiar din cele transformate în avioane simple sau în broscuțe. Ce mai, era acolo ce vrei și ce nu vrei, tot ce se poate strânge într-o viață de om. Am zâmbit amar. Apoi brusc am avut o tresărire, am aruncat iar ochii scrutător înăuntru, fără însă să dau peste ceea ce căutam. Am scos pixul din buzunarul de la piept al cămășii și am început sa scormon. Am dat la o parte câteva dureri recente, de articulații, lombare, de măsele, câteva plimbări lungi prin parc, câteva drumuri târșâite până la magazinul din colț și am răscolit adânc. Oricât am căutat, și am căutat nu glumă, n-am găsit nicio dorință. În mintea lui Bohuslav nu exista absolut nicio dorință! Niciuna, cât de mică.      

Și atunci am înțeles ce s-a întâmplat. Am înțeles de ce bietul Bohuslav s-a stins. Am pus pixul înapoi în buzunar, am apăsat capul la loc până a făcut clic, așa cum trebuia să facă și ușa de la intrare, am sunat la 112 și am raportat decesul.  

Notă:

Gustav Husák – politician cehoslovac care a fost prim secretar al Partidului Comunist din 1969 până în 1987 și președinte al Cehoslovaciei din 1975 până în 1989.