Crescătorul de porumbei

M-am mutat de curând la țară, într-un sat unde timpul încetinește în dreptul semnului de intrare în localitate și al aceluia de reducere a vitezei la 50 de kilometri pe oră și se scurge domol printre văile line și casele curate până în dreptul bisericii evanghelice unde se cufundă în pământ într-o spirală ce se strânge continuu, ca telul de bătut bezeaua, până la 1280, rămânând acolo o vreme, de-ai zice că s-a isprăvit, pentru a ieși în cele din urmă prin celălalt capăt al cimitirului, din spatele bisericii, unde a stat la sfadă cu dușii, a o lua de-a dreptul peste pajiște spre pădure și a se pierde dincolo de munți. Seara, după ce-și termină trebile, oamenii privesc uneori lung după el, fără a-l pofti îndărăt, doar mulțumiți cu ce-a lăsat în urmă și cu tihna în care s-a topit. Sătenii vorbesc puțin, cel mai adesea pentru a-și da binețe unul altuia și păsărilor, își văd de-ale lor cu privirea înainte și mâinile prinse în mersul lucrurilor ca o pereche de andrele în jerseul de lână. 

Din când în când se aude câte o mașină care vine dinspre oraș, tulbură liniștea locului, și dispare după cotitura unde-i așezată Casa Maria, pentru a se pierde apoi fără urmă, așa cum se pierd mărăcinarii printre frunzele nucului.  

Plouă mult, pământul e negru și iarba e grasă. Norii se-aduna de pe crestele Făgărașilor, sau de dincoace, dinspre Cindrel, sau poate mai de sus dinspre Trascău, înfășurându-se ca vata de zahăr din pufi răzleți și adunându-se ghem rotund, întâi mai mic, apoi mai mare, și mai mare, pe urmă altul lângă primul, și altul, se adună tot mai mulți ca o turmă de oi, la început albe, apoi cenușii, apoi negre, pornind transhumanța peste dealuri în jos înspre șes, unde-și descarcă sămânța de apă, așa cum luleaua turcului își scuipă sămânța de carne cât mai departe ca să-și aștearnă urmașii. 

Spre deosebire de casele întinse de-a lungul drumului, ca boabele în teaca de fasole, adunând anii în poală ca o bunică vrednica legumele de trebuința ciorbei, cele de sus de pe culme sunt case noi, moderne, construite în ultimii ani, lucind oarecum nevrednic așezării cuminți a lucrurilor dimprejur. 

S-au strâns fix două săptămâni de când scrâșnetele orașului au rămas departe și au fost înlocuite cu liniștea ierbii. Îmi place totul aici, casa, grădina, cerul, pământul, ploaia, pâinea. Dar îmi place mai ales liniștea. E liniște pe-o bucată mare de drum și de suflet. Casele sunt puține, pajiștea de-un verde-greu e deasă și voinică, păsările zglobii, iar nimicul pare să te împresoare ca o ceață deasă gata să te înghită în orice clipă. Chiar în capul străzii șade Moldoveanul, părând a-ți fi aproape dar nu-i chiar, cu piscurile sale semețe și cușma de nea de care nu s-a lepădat nici acum la jumătatea lui mai, când mai sunt doar două săptămâni pân’ la Înălțare.  

În stânga noii mele case e o parcelă neconstruită, crește necumpătată iarba cum cresc firele-n barba moșului și-n tihna ei se ascund greieri și cosași și vrăbii și pițigoi și cărăbuși și libelule și fluturi. În cealaltă parte e o construcție modernă, cubistă, o casă cu ferestre mari, pătrate, zăvorâte de perdele groase. În curtea din spate, am observat chiar din prima zi, are pe două laturi, înșirate precum camerele de schimb pe marginea ștrandului, căsuțe de porumbei, mici de zici că-s pentru pitici și multe, vreo cincisprezece, de spui că-s stupi aduși să adune dulceața florilor. N-am văzut niciodată așa ceva. Sunt ca niște cuburi de-un metru, pe-un metru, pe-un metru, unul lângă altul. Sus au câte un balcon unde hulubii ies să ia aer, iar mai jos e o tăviță pentru grăunțe de unde se hrănesc. Nu mi-e clar deloc scopul acestor căsuțe pentru porumbei, pentru că la prima vedere ei nu pleacă niciodată de acolo. I-am urmărit, dar se pare că la fiecare dintre căsuțe există o intrare și nicio ieșire. Casa cea mare nu-mi pare să fie locuită. De când am venit am văzut doar de câteva ori un bărbat îmbrăcat cu haine de muncă și având pe cap un fes cu alb și cu albastru care trece dinspre partea din față a curții înspre cea din spate, desface unul dintre butoaiele aliniate lângă căsuțe și cu o farfurie de tablă împarte grăunțe chiriașilor înaripați. Apoi așază farfuria de tablă jos lângă butoi, îl închide pe cel desfăcut și dispare așa cum a apărut. Nimic altceva, nicio mașină, niciun alt om, nicio mișcare, niciun zgomot...  

Am rămas mirat de vecinii mei din stânga și mai ales intrigat de existența căsuțelor pentru porumbei. Am încercat tot felul de variante pentru a le găsi un scop, dar din păcate ipotezele mele alunecau mereu către o râpa a gândurilor cu pene jumulite și mult sânge, ceea ce mă făcea întotdeauna să-mi întorc privirea și gândul spre propria ogradă cu iarba proaspăt tunsă, cu arbuști fericiți și cu flori. Și poate că lucrurile ar fi rămas așa, casa ar fi continuat să fie un mister neelucidat, omul cu fes alb-albastru ar fi continuat să apară din neant, să dea de mâncare hulubilor și să dispară așa cum a apărut, iar eu aș fi rămas cu privirea mai scurtă și-aș fi uitat în cele din urmă de căsuțele de-un metru cub din curtea vecină, dacă azi-noapte n-aș fi fost trezit de un țipăt ascuțit, un țipăt ca un fier încins care arde pielea cornutelor și lasă în carne urma stăpânului...

M-am trezit speriat. Nici măcar nu eram sigur dacă țipătul acela fusese unul aievea sau scăpase dintr-un vis, scoțând un picior în afara plăpumii. Am închis ochii, i-am ținut câteva secunde lipiți, cufundându-mă pentru o clipă înapoi în lumea lui Onirus, apoi i-am deschis iar. Nu, nu, țipătul fusese unul real, nu mai aveam nicio îndoială. Nu părea să fi fost un țipăt de femeie, deși era ascuțit și fierbinte. Fusese mai degrabă unul de pasăre, de vultur ce se întoarce în cuib și-și găsește puii nenăscuți printre cojile de ou sfârtecate. Și tot fără îndoială știam că țipătul venise din casa de alături. M-au trecut fiorii. M-am dat jos din pat și am privit-o în lumina lunii. Nu părea nici mai amenințătoare, nici mai lugubră sub aripa nopții, era o casă ca oricare alta. Nicio lumină dinăuntru și nicio mișcare, niciun tremur și niciun suspin. Și dacă totuși e vorba de o femeie în pericol? M-am îmbrăcat, am coborât la parter, am ieșit pe stradă și am privit din nou casa deșirându-se-n noapte. Gospodăria nu avea gard, așa că m-am apropiat și mai mult, plecându-mi urechea spre ușă, în încercarea de a descoperi semne sonore dinspre înăuntru. Niciun alt țipăt, doar un fâșâit lung și apăsat, ca o trenă de rochie grea măturând pardoselile. Apăsând și mai mult capul pe gaura cheii am împins fără să vreau ușa cu capul și aceasta s-a crăpat încetișor. Am privit un pic speriat în jur. Nici țipenie. Urma să intru într-o casă străină, iar asta mi se părea dincolo de limita legii. Dar ideea că o femeie poate avea nevoie de ajutor și nu se găsea niciun voinic cu paloș ascuțit pe o rază de zece kilometri în afară de mine, m-a făcut să trec pragul. Razele lunii prefirându-se prin ferestre desprindeau de pe pacea zidurilor umbre care se lățeau căpătând forme tridimensionale, mese, lampadare, comode, rafturi de biblioteci, canapele. Canapele! Privind atent una dintre ele, cea peste care abia trecusem cu privirea, am observat ceea ce părea a fi un bărbat dormind. Era chiar bărbatul pe care-l văzusem și în zilele dinainte. Purta pe cap același fes cu alb și cu albastru și era îmbrăcat cu aceleași haine de lucru. M-am apropiat. Da, fără îndoială, era acel bărbat. Am constatat însă surprins că de piciorul drept avea prins un colier și de colier era agățat un lanț gros care se întindea pe parchet spre unul din colțurile de întuneric. Deci bărbatul era prizonierul oamenilor care locuiau acolo, nu era proprietarul așa cum crezusem eu. Sau poate că el era proprietarul și căzuse pradă unei bande de hoți care-l sechestraseră. Brrr! Casa nu părea locuită, nu existau lucruri lăsate pe mese, pe jos, pe mobilă, nu se vedeau haine, încălțări, plante, veselă în bucătărie. Și nicio urmă de femeia pe care o căutam. Oricum ar fi fost, bine nu-mi părea a fi. Am lăsat ochii să se obișnuiască cu întunericul pentru a mă lamuri mai bine unde sunt. Un antreu, o bucătărie deschisă în dreapta, o ușă, probabil o baie, în stânga, altă ușă, probabil o debara și în față livingul uriaș. Imediat cum intrai în living era canapeaua pe care dormea bărbatul cu fes, apoi înșirate de-a lungul zidurilor diferite piese de mobilier elegante, iar în spate... În spateee... Am apucat cu mâna în ultima clipă colțul unei comode pentru că începusem să mă clatin. Am închis ochii și i-am deschis iar. În fundul livingului, din stânga până-n dreapta și din podea până-n tavan, era o colivie imensă, iar în mijlocul ei, pe o pernă de paie, trona un porumbel uriaș. 

- Poți să aprinzi lumina dacă vrei, pe mine nu mă deranjează – am auzit un glas plăcut ca al unui spicher de televiziune. 

Am pipăit cu privirea zidurile și în muchia celui dintâi am găsit întrerupătorul. Am apăsat butonul și grozăvia mi s-a înfățișat în toată măreția ei. Locul era exact așa cum mi-l imaginasem prin perdeaua de negură. O casă ultramodernă, cu mobile alese cu gust, probabil scumpe, cu câteva piese de artă așezate prin colturi și fără nicio urmă care să arate că este locuită, cu excepția coliviei, a păsării și a mormanului de paie pe care ședea cocoțată. Era un porumbel ca toți porumbeii, cu pene cenușii, unele cu tentă de bleu, altele de albastru, cu guler alb, cu cioc mic și ochi mărunți și rotunzi ca două mărgele. Doar că era mult mai mare decât unul obișnuit. Mult, mult mai mare, de aproape două ori mai înalt decât mine și desigur foarte lung. Colivia era la rându-i doar o piesă de mobilier, pentru că zăbrele existau doar pe partea dinspre pereți, în stânga, în dreapta și îndărăt, în față fiind deschisă. Înăuntru, în afara patului de paie, se mai afla un balansoar, de fapt o bară subțire agățată cu două lănțucuri de tavan și o farfurie ce părea de aur unde se găseau câteva grăunțe și câteva oase subțiri. Am aruncat speriat un ochi spre canapea. Bărbatul se trezise. Cu o mână își ștergea ochii și cu cealaltă adunase lanțul pentru a-și putea pregăti pașii. 

- Îmi pare grozav de rău dacă te-am trezit. Eu am țipat. În somn. Am uneori coșmaruri. O să fac tot ce pot să nu se mai întâmple – a vorbit iar porumbelul uriaș. 

Am rămas cu mâna rezemată de comodă căci senzația de amețeală nu dispăruse, așa cum nu dispăruse nici impresia că nu mă trezisem încă, nu mă dădusem jos din pat, nu-mi lipisem urechea de ușa casei vecine, cea cu porumbeii și nu pătrunsesem înăuntru ca un infractor. Îmi doream din tot sufletul să fi fost de fapt în patul meu și să fi visat în tot timpul acesta. 

- Știu la ce te gândești. Nu, nu e niciun vis. Aceasta e realitatea. Clar este un șoc pentru tine, n-ai văzut niciodată păsări atât de mari. Nici măcar nu ți-ai imaginat că există. Ai crezut tot timpul că trupul păsărilor trebuie să fie suficient cât să-i prindă aripile aproape transparente de o margine de carne. Sincer să fiu nici eu nu mi-am imaginat. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat și am ajuns aici – a oftat el. 

Când un porumbel uriaș, de două ori mai mare decât tine, îți spune „Știu la ce te gândești. Nu, nu e niciun vis. Aceasta e realitatea” nu poți cu niciun chip să-ți imaginezi că aceasta este realitatea, ba dimpotrivă, asta nu îți poate aduce decât îngrijorare, ceea ce am simțit și eu, ca un om sănătos ce mă găsesc. Însă după câteva încercări nereușite de a mă trezi, nu am putut decât să-i dau dreptate, să accept că sunt deja treaz, că aceasta este realitatea și că sunt față în față cu, probabil, regele porumbeilor.  

- Și ce anume s-a întâmplat de s-a ajuns aici? – am îndrăznit eu, dacă tot pășisem cu totul pe tărâmul magiei. 

Regele porumbeilor a râs scurt, un râs ușor nervos mi s-a părut. A stat o vreme nemișcat, fără să spună nimic, apoi a glăsuit moale. 

- E o poveste lungă și complicată. Șiii... prea puțin credibilă, așa că mai bine să rămânem unde suntem. Și așa te-am bulversat destul. 

- Ba, deloc – am mințit eu. Dacă tot am ajuns în punctul acesta cred că e binevenită o explicație mai largă. 

Regele porumbeilor a tăcut iar părând a-și aduna gândurile. 

- Totul a început acum vreo doi ani... Sau trei... De fapt și mai demult. Când te-ai apucat să crești porumbei? – s-a răstit el la omul cu fes. 

- De vreo șase ani – a mormăit acesta. 

- Deci de vreo șase ani! Bărbatul ăsta a început atunci să crească porumbei. Întâi o cușcă, pe urmă alta, pe urmă încă una, până la urmă a umplut curtea cu cuști pentru porumbei. Acum doi ani am ajuns și eu unul din ei. 

- Stai, stai... Și pentru ce-i creștea? Cabanele ca pentru pitici le-am văzut și eu, dar n-am văzut niciodată porumbei zburând de acolo. N-am înțeles pentru ce sunt crescuți. 

- Ia spune, mă! – s-a răstit iar regele porumbeilor la omul cu fes. Pentru ce îi crești?

- Pentru carne. Îi îngraș o vreme, apoi le răsucesc gâtul și îi vând la restaurante. Luam bani buni și nu trebuie muncă mai deloc. Pun grăunțe și intră singuri înăuntru, sunt niște zăbrele care nu se deschid decât într-o direcție, simplu de tot. La două săptămâni îi pipăi p-ăia grași și le iau gâtul...

- Gata, ajunge, că nu te-a pus nimeni să-ți povestești viața – l-a repezit regele porumbeilor. Cum spuneam, eu la rândul meu am fost unul din ei. Am stat închis vreo săptămână. Probabil că am o problemă hormonală, semințele alea tratate și-au făcut și ele efectul, pentru ca în timpul ăsta m-am îngrășat teribil. Văzându-mă așa de rotunjit, omul m-a scos, m-a adus înăuntru și a început să-mi ofere o atenție specială. Primeam mâncarea cea mai bună, aveam culcuș aici în sufragerie, am început să mă uit la televizor, să beau câte un păhărel la masa de prânz. El și-a frecat mâinile, a crezut că a dat lovitura, că o să-i îngrașe pe toți așa, că o să aibă porumbei cât vacile. Dar s-a înșelat, dintre toți numai eu continuam să mă îngraș, Îmi era tot timpul foame, indiferent de câte grăunțe mâncam, La un moment dat, lui i-a venit ideea să-mi dea și carne și mi-a dat din porumbeii pe care-i vindea la restaurante. Mi-a plăcut. Și am înfulecat tot mai mulți. Ei, ce faci moaca asta? Ce, voi oamenii nu vă mâncați unul pe altul? Nu vă mâncați ficații, rinichii, nu vă scoateți ochii, nu vă dați la gioale fără milă? 

Am vrut să spun ceva dar mi-am înghițit cuvintele. În mare avea dreptate, doar că era vorba despre lucruri diferite. 

- Ba bine că nu! – a continuat fără să bage de seamă încercarea mea de a interveni. După ce am început să mănânc carne am început să și cresc mult. Iar pe măsură ce am crescut l-am depășit în înălțime și în putere. La un moment dat mi-am dat seama că urma să fiu sacrificat și că am toate armele pentru a întoarce situația în favoarea mea, ceea ce am și făcut. Nu-i mult de explicat, pur și simplu s-au inversat rolurile. Dacă nu aș fi făcut-o, porcul m-ar fi tăiat în câteva zile fără nicio remușcare. 

- Ba nu te-aș fi tăiat, aș fi încercat să-i fac și pe ceilalți să-ți semene, să iau mai mulți bani pe voi și pe cei ce-ar fi urmat.

- Tu să taci, nu te-a întrebat nimeni nimic! – i-a aruncat regele porumbeilor o privire mânioasă. De atunci trăim bine merci împreună, cuștile cu porumbei ne hrănesc pe amândoi, avem loc berechet în casa asta mare, toate sunt în regulă... Nu-i așa, prietene? – a concluzionat regele porumbeilor. 

Bărbatul a clătinat din cap a confirmare. 

- Cel mai puternic răzbate – a mai adăugat regele porumbeilor ca un fel cocardă la costumul de sărbătoare.

Aș fi vrut să-i explic că asta e valabil în lumea animală, că la noi, la oameni, e altfel. Și am încercat să-mi găsesc cuvinte pentru a-i explica cum e la noi, la oameni, dar mi-am dat seama că nu prea am ce-i explica. Până la urmă lucrurile nu se schimbă prea mult nici la noi, mai ales că redevenim tot mai mult animale și rămânem tot mai puțin oameni. Toată inteligența îndesată în lucrurile care ne înconjoară ne lasă creierele tot mai puțin utilizate, tot mai nefolositoare. Bijuterii, mașini impecabile care au rămas înțepenite, peste care se depun păianjenii și rugina, peste care trec furtunile și zăpezile. 

Am rămas năuc. Îmi tot căutam cuvintele, dar ele se învârteau ca porumbeii înnebuniți de spaimă când omul cu fes băga mâna în cușcă să-l prindă pe cel mai gras, fără a le putea înșira într-o frază cu sens. Eram complet bulversat. Nu-mi imaginam că o asemenea poveste poate fi reală, dar mega porumbelul stătea chiar acolo sub ochii mei.

- E de prisos să-ți spun că toată treaba rămâne între noi – a adăugat el ferm, pe un ton care nu suna nici amenințător, nici a rugă, ci mai degrabă amical. 

- O, daaa – am confirmat eu fără nicio ezitare. 

- Și totuși, de ce nu mă mănânci și pe mine, de ce mă lași să plec? Ce-ți garantează că după ce ies de aici nu mă duc direct la poliție? Sunt un om totuși... – am întrebat eu după câteva momente de cumpănire.

- Hu-hu-hu – a râs regele porumbeilor, de data asta din tot pieptul său plin, cu gușa umflându-se și dezumflându-se ca foalele fierarului. 

- O să-ți spun! Și ce-o să-ți spun o să te lămurească, sunt sigur! Pentru că te-am văzut în balcon. Te văd în fiecare zi. Privești cerul, iarba, florile, copacii, păsările. Și sunt convins că iubești mai mult păsările decât oamenii...

Am rămas trăsnit. M-am bâlbâit fără să pot scoate vreun sunet. Am vrut să-i spun că mă surprinde privirea sa ageră, că vorbele îi sunt frumoase, că în mare are dreptate, dar că e vorba despre lucruri diferite, că atunci când vorbim despre oameni nu-i poți pune în cumpănă cu nimic altceva. Am tăcut însă căci în ceea ce ne privea pe noi doi avea suficientă dreptate...

Așa că m-am dus acasă, m-am băgat în pat și m-am culcat. Fără să sun la poliție. Pe omul cu fes îl văd aproape zilnic cum deșurubează capacul la unul dintre butoaiele din capul șirurilor de căsuțe pentru hulubi, scoate cu o farfurie de tablă grăuntele și le împrăștie tuturor înaripatelor. După ce termină treaba, îi ia vreo jumătate de oră totul, înșurubează capacul la loc, așază farfuria de tablă jos lângă butoi și dispare pe poteca dintre gradina din spate și cea din față, la fel cum a apărut. Din cauza ierburilor înalte n-am putut să văd niciodată dacă încă mai are lanțul legat de gleznă sau nu.