citiți vă rog mai întîi partea I și partea II...
Am plecat de la casa lui Josephine cu teamă în suflet. Eram convins că mă voi întoarce curând, îi voi cere găzduire pentru o noapte și-l voi suna pe Bernard să vină să mă ia. Nu aveam cine știe că lucruri după care să-mi pară rău, cu excepția actelor și a telefonului. Eram complet amețit și debusolat. Ceea ce se întâmplase depășea puterea mea de înțelegere. Pe drumul înapoi am încercat să dau un sens fie el și metaforic întâmplării, dar nu am reușit. Cum să dispară o casă?! Josephine avea dreptate, casele nu dispar așa, nitam-nisam. Dacă aș fi fost singur acolo aș fi putut spune că mi-am pierdut pentru o clipă mințile, că gândurile mele s-au lăsat pradă unui vârtej al vântului. Dar Josephine fusese alături de mine. „Ești amețit, dar o să treacă și lucrurile se vor limpezi” îmi spusese ea fără să pară foarte afectată de cele întâmplate.
Apropiindu-mă am deschis ochii mari pentru a nu trece iar pe lângă locul cu pricina fără să îl bag de seamă. Și dintr-o dată, printre copaci, am văzut-o. Era cabana pe care o știam. Cu bârne groase lemn, cu ferestruici mici și goale, cu hornul sprijinind cerul să nu se prăvale peste acoperiș și cu păsările gard viu. I-am dat roată. Nimic nu arăta că ar fi fost mutată o vreme și apoi adusă la loc. Deci nu era vorba de vreo șotie din partea cuiva! Și atunci ce se întâmplase?!
N-am închis un ochi toată noaptea la gândul că s-ar putea să n-o mai văd pe Josephine niciodată. Dacă în pădurea Pontis se petreceau lucruri atât de miraculoase, cine îmi putea garanta că voi găsi a doua zi casa în care locuia la locul ei?! Dimineață n-am mâncat nimic, am trântit ușa în urmă și am pornit cu pas întins către casa Josephinei. Spre liniștea mea, casa se afla la locul ei. Josephine nu era însă la măsuța albă din grădină. Nici ceștile nu se aflau pe masă. Am ajuns la ușă și am lovit lemnul cu inelul cu cap de leu. N-a răspuns nimeni. Am mers la prima fereastră și am încercat să privesc înăuntru. Nici urmă de Josephine. M-am speriat. Am ciocănit în fereastră. Nimeni! M-am dus apoi la cealaltă fereastră și am ciocănit iar. Nimic!
- Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat, Gérard? – a întrebat Josephine ciufulită din prag.
- Oh, ce bine! Unde erai? Am crezut c-ai dispărut cum a dispărut ieri cabana lui Bernard – am răsuflat eu ușurat.
- Unde să fiu, în pat! Știi cât e ceasul? Josephine a băgat capul înapoi, apoi l-a scos iar. Șapte și jumătate.
- Zău că tare mi-a fost teamă că n-am să te mai văd – am oftat eu.
- Prostuțule – a mieunat Josephine și s-a apropiat pentru a mă strânge în brațe. Nu dispar eu atât de ușor. Iar când o fac, o fac pentru totdeauna, să știi – a zâmbit ea.
Am ajutat-o apoi să pregătească micul dejun și să facă ceaiul.
După ce am terminat de mâncat Josephine a întins degetele peste palma mea, a luat o morgă sobră și mi-a șoptit aproape de ureche.
- Mai sunt două zile. Să nu te răsucești. Tu trebuie să pleci. Trebuie să te întorci – a spus ea cu glas moale, ca o adiere de vânt pe deasupra ierbii.
M-am speriat. Nu-mi aminteam să-i fi povestit vreodată despre frământările mele legate de plecare. Sau poate că totuși îi povestisem și uitasem eu...
- Nu am luat încă nicio decizie, urmea...
- Nu, nu! Tu trebuie să te întorci, ascultă-mă ce-ți spun! E cel mai bun lucru pe care-l poți face.
Îi vorbisem mult despre mine, despre trecutul meu, despre bucuriile și spaimele mele, despre împliniri și nemulțumiri, dar deloc despre balanța din sufletul meu de care atârna plecarea de-o parte și rămânerea de cealaltă. Și atunci de unde siguranța din tonul Josephinei, ca și cum ar fi cunoscut atât de bine înlăuntrul meu?!
- Dar... – am început eu cu gândul să-i explic că asta va însemna s-o pierd pentru totdeauna.
A întins un deget și mi l-a lipit de buze.
- Te rog. Fă asta pentru mine, dacă nu vrei s-o faci pentru tine.
Am tăcut îmbufnat. Lucrurile nu erau deloc clare în mintea și în sufletul meu și simțeam că Josephine îmi forțează decizia.
- Să ne vedem de aceste două zile care au rămas ca și cum am mai avea o sută împreună – a spus ea încercând să destindă atmosfera. Vrei să facem împreună o baie în lac?
A fost rândul meu să zâmbesc și Josephine a observat imediat.
- Sigur că vrei, năzdrăvanule! Abia aștepți să mă vezi în costum de baie, nu-i așa?! Ei bine, ai să fii chiar uimit, căci n-am costum dintr-o piesă ca babele, ci am sutien și bikini, ca puștoaicele – a mai adăugat și zâmbetul s-a întins pe fața mea până la ceafă.
A fost o zi minunată. Am dat uitării faptul că aveam să plec în numai două zile. Ne-am bucurat de apă, de soare, de nisipul fin. Josephine era o bună înotătoare și era plină de viață.
- Să nu cumva să mă stropești că mi se duce tot fardul de pe pleoape – m-a amenințat ea și a început să zvârle bulgări de apă înspre mine. Să știi că fug dacă mă mai stropești – a adăugat când a văzut că-i răspund pe măsură, și făcând pluta pe spate a început să bată apa cu picioarele zvârlind-o peste capul meu.
- O să te scufund dacă nu te potolești.
- Ei, asta-i, n-ai niciun pic de curaj. Și apoi nici n-ai să mă prinzi, chiar dacă vrei – a adăugat, aventurându-se-n larg ca o sirenă și lăsându-se prinsă departe de mal.
Am căzut epuizați pe nisip ca doua foci amețite de soare. Aveam buricele degetelor în valuri. N-am spus niciun cuvânt, ne-am întins pe spate și am privit amândoi cerul.
- Îți mulțumesc – i-am spus într-un sfârșit.
- Eu îți mulțumesc – a răspuns Josephine fără să întoarcă capul.
Pe seară am pornit temător înapoi. Dacă era acolo, singurul lucru care-mi venea în minte era că greșisem complet locul întâia dată. Mersesem cu Josephine mult prea departe și ne oprisem în dreptul unui golf asemănător cu al meu. Asta trebuie să fi fost, mi-am spus când în zare am văzut iarăși cabana.
Apoi peste noapte am fost cuprins de gânduri dintre cele mai agitate. De unde știa Josephine atâtea detalii despre ceea ce gândeam? De ce era atât de sigură că are dreptate și se opune atât de vehement rămânerii mele? Să fie oare vorba despre un alt bărbat? Poate pictorul Marcus Giroud care nu apăruse cu barca așa cum îmi spusese în prima zi. Sau poate misteriosul domn Maurice Garnier. Apoi mi s-a părut ciudat că doar atunci când am fost împreună cu Josephine, cabana lui Bernard a dispărut, în timp ce de fiecare dată când fusesem singur o găsisem fără probleme. În capul meu era o învălmășeală de nedescris. Am ațipit abia spre dimineață.
Când am deschis ochii soarele era deja sus. Am privit ceasul, era aproape unsprezece.
- Dragul meu, ceaiul s-a terminat. Poate doar niște firimituri de biscuiți dacă vrei – m-a întâmpinat Josephine zâmbind. Glumesc, dacă dorești mă reped și mai încălzesc un ceainic.
- Nu, nu, e în regulă, am pus ceva în gură când m-am sculat.
- Atunci poate mă ajuți să pregătim împreună prânzul.
- Ooo, mi-ar face mare plăcere să gătim amândoi. Ai ceva în minte pentru prânz?
- Oscilam între somon cu sprout călit în unt și Stroganoff de pui cu mazăre și cartofi dulci.
- Știu precis ce gătim, Stroganofuul. Durează de două ori mai mult ca primul și voi sta mai mult alături de tine împleticindu-ne mâinile printre vase nespălate și legume nefierte.
Josephine a râs din toată inima.
- Stroganoff să fie atunci!
A intrat în casă, cu mine pe urmele sale și a mers glonț către un bufet alb cu margini curbate aurii. A deschis o ușă și o bogată colecție de sticle de vin au băgat imediat capul prin deschizătură ca puii de mâță prin crăpătura cutiei de carton.
- Șiii... ce dorește să bea domnul? – m-a întrebat ridicând o sticlă și îndreptând-o spre soare. Merge foarte bine un Madame Veuve Point - Bourgogne Mercurey, alb, din 2019, sau dacă dorești un vin roșu îți propun un Château Franc-Pourret cu aromă de afine și cireșe amare.
- Oh, m-ai dat gata. Sincer aș rămâne la vinul roșu.
- Încinge sângele și împăienjenește privirile – a chițăit Josephine, apoi a început să se răsucească prin casă scoțând de prin dulapuri și frigidere cuțite, farfurii, cratițe, pieptul de pui, cartofii dulci, ceapa, mazărea congelată, smântâna, cuțitul de legume, mirodeniile.
- Eu zic săăă...
- Eu zic săăă...
Am râs amândoi.
- OK, spune tu.
- Eu zic să mă lași pe mine să prăjesc puiul, în timp ce tu pregătești legumele.
- Așa facem.
Au fost alte două ceasuri minunate, unul pentru pregătirea mâncării și altul pentru savurarea ei. Vinul a fost excepțional, așa că Josephine a trebuit să mai scoată o sticlă. Iar mâncarea, la două mâini, a ieșit de două ori mai bună decât dacă aș fi pregătit-o eu singur. Când am terminat, am sugerat într-o doară.
- Oare n-ar fi bună acum o plimbare prin pădure? Se spune că ajută la digestie.
- De ce nu? – a dat din cap Josephine fără să pară entuziasmată de idee. Și sincer nici eu nu eram. Cu siguranță mai potrivit mi s-ar fi părut un somn după așa o masă, dar gândul meu rămânea la misterioasa dispariție.
Am mers spre casa lui Bernard fără să-i spun lui Josephine nimic despre planul meu. Am înaintat amândoi cu pași mici, tăcând, ca și cum am fi vrut să întindem de timp, să-l lungim, să-l facem să nu se mai termine. Vremea începuse să se schimbe, norii se adunau de pe pisc, iar vântul începea să se întețească. Mi-a fost teamă că Josephine avea să-mi ceară să ne întoarcem înainte de a ajunge. Însă n-a făcut-o! Nici vremea nu a apucat să se strice, astfel încât să-mi dea peste cap planurile. Când ne-am apropiat am făcut ochii mari și am început a cerceta nervos împrejurimile. Cabana nu se vedea. Am ajuns chiar în locul unde ar fi trebuit să fie și el arăta exact ca în urmă cu două zile, nici urmă de pajiște, de cabană, de plajă. Am început să mă învârt ca un nebun încercând să smulg cu privirea un semn cât de mic care să-mi arate că nu trăiesc în două lumi în același timp. Privirea Josephinei arăta că a înțeles spaima mea. Ochii ei exprimau în același timp milă și neputință.
- Nu-mi plac despărțirile. În special cele care implică emoții. Iar mâine pleci. Aș prefera să ne luăm la revedere de azi. Aici! – a rupt ea groaza densă.
Avea glasul gâtuit de emoție, în timp ce eu nu reușeam să-mi găsesc cuvintele. S-a apropiat și m-a strâns în brațe, lipindu-și trupul de al meu de la glezne până la frunte. Apoi m-a sărutat pe obraz.
- Mulțumesc, Gérard!
- Oh, Doamne, eu îți mulțumesc.
- Nici nu știi cât bine mi-ai făcut.
Mi-am atins cu degetul obrazul. Plouă? - m-am întrebat. Dar nu ploua. Am închis ochii și am coborât capul în pământ. Picura, dar nu dinspre nori. Am tras aer în piept și am ridicat capul. I-am prins mâinile și le-am ținut strâns între ale mele.
- Da, mâine plec, Josephine. Dar cu siguranță ne vom mai vedea. Vreme îndelungată de acum încolo ne vom mai vedea. Mai ales noaptea și-n diminețile friguroase...
A zâmbit. Apoi și-a atins cu un deget obrazul. Într-un loc, apoi în altul și-n altul și-n altul. Ploua. Am luat-o de mână și am pornit în fugă către casă.
- Vai, cum arăți, ca un cățel plouat – a râs Josephine oprindu-se-n prag și scuturându-și hainele și părul de apă. Trebuie neapărat să te schimbi. Îți aduc niște haine de-ale lui Jil. Cred că aveți cam aceleași măsuri.
Hainele lui Jil mi se potriveau perfect, aveam probabil aceeași talie, aceeași înălțime. Iar asemănarea aceasta a prins o lumină în creierul meu. Și în lumina palidă din creier am văzut o lume ca o mână de om, ca orice mână obișnuită de om, întinzându-se încet și întrând într-o mănușă. O mănușă de damă din piele, elegantă, fină, cu o broderie mică de jur împrejur sus pe încheietură. Mânușa a acoperit complet mâna care a dispărut înăuntru ca și cum n-ar fi fost. A rămas doar mânușa, o mânușă ce părea goală, căci nimic nu-ți spunea că înlăuntrul ei se află o mână, o mână ca o lume întreagă.
***
- Ei, cum te-ai simțit în Pontis?
- N-am cuvinte să-ți mulțumesc, Bernard! Sper că am să pot să mă revanșez cândva. Nu doar pentru Pontis, pentru tot!
- N-am făcut absolut nimic, cabana oricum stătea goală. N-ai dus lipsă de nimic, nu-i așa? Ai avut tot ce ți-a trebuit!
- Nu mi-a lipsit nimic, mulțumesc!
- Și mă bucur că ți-ai prelungit șederea. Asta înseamnă că te-ai simțit bine. Mereu am considerat că locul ăsta are ceva aparte, ceva ce n-am găsit niciunde în lume. Dar nu știu să-ți explic ce are, e ceva misterios.
Josephine, părea să fie răspunsul meu, dar oare și al altcuiva? Josephine stătea pe buzele mele încercând să iasă la lumină, dar buzele mele se strângeau ca o menghină, încet la început, apoi mai tare și mai tare.
- De fapt am mai rămas două săptămâni pentru că mi s-a întâmplat ceva extraordinar – m-am trezit țipând.
Bernard a lăsat jos valiza pe care tocmai o înhățase, s-a oprit lângă hayonul deschis al mașinii și m-a privit zâmbind.
- Doar nu te-ai întâlnit cu Josephine?
Am rămas înțepenit.
- Cum, știi de Josephine?
A fost rândul lui să rămână mirat. A încruntat sprâncenele și m-a privit lung.
- Josephine e văduva lui Julien Duras, un pictor destul de cunoscut. Au trăit amândoi o vreme într-o căsuță la vreo oră de mers înspre vest, mai spre miezul pădurii. Duras s-a sinucis acum vreooo... douăzeci-treizeci de ani. Avea Parkinson și nu mai putea picta. Josephine a fost distrusă, dar a decis să rămână aici deși provenea dintr-o familie nobilă, este o stră-stră-nepoată a lui Vincent-Marie de Vaublanc. Nu avea nicio rudă apropiată și o ducea din ce în ce mai greu. Acum vreo zece ani a avut noroc cu o nepoată care a găsit-o și a ajutat-o. A închiriat o casă la marginea Parisului și a angajat personal care să aibă grijă de ea. Costurile n-au contat, Josephine a rămas cu o avere uriașă de pe urma familiei ei și a soțului.
- E bolnavă? De ce spui că o ducea greu dacă avea o grămadă de bani?
- Oh, e foarte bătrână acum. Cred că are vreo 95 de ani.
Am înghețat. 95 de ani!
- Dar...
- Să nu-mi spui că tu chiar te-ai întâlnit cu Josephine! – a zâmbit Bernard. Umblă vorba printre oamenii din sat că după moartea lui Duras, Josephine a tânjit după o altă iubire. Desigur, n-a găsit-o locuind în Pontis, pentru asta ar fi trebuit să călătorească prin lume. Dar se spune că sufletul ei a colindat și continuă să colinde întruna pădurea în căutarea sufletului pereche, chiar și acum după ce a trupul ei părăsit-o.
Am simțit că îmi pierd echilibrul.
- Josephine a tânjit după o altă iubire... - am murmurat eu.
Bernard s-a apropiat să mă sprijine. Apoi m-a privit îngrijorat.
- Ai pățit ceva? Ce s-a întâmplat? Pot să te ajut cu ceva? Vrei o cană cu apă?
- Nu, sunt ok. Cred. N-am nevoie de nimic, doar un minut și-mi revin. Doar dacăăă... Aș avea totuși o rugăminte. Am putea merge împreună până la casa în care spui că a locuit Josephine?
- Desigur.
Am pornit cu pas bărbătesc pe drumul pe care-l știam deja pe dinafară.
- Undeva pe aici trebuie să fie – a spus Bernard răsucindu-se în loc.
L-am tras de mânecă câteva zeci de metri spre dreapta și am găsit ceea ce fusese cândva casa lui Josephine. Nu mai rămăsese aproape nimic din ea. Pădurea o înghițise cu totul, tufișuri mici, liane, copaci înalți, iarba crescută peste măsură o acoperiseră aproape de tot. Buștenii de lemn putreziseră, crengile copacilor intraseră înăuntru pe ferestre și pe ușă și ieșiseră prin acoperiș. Doar împreunarea trunchiurilor de brad o ținea să nu cadă...
Am simțit cum mă clatin, apoi n-am mai văzut nimic.
***
- Vai de mine, ce m-ai speriat – a zâmbit Bernard ștergându-mi fața cu roua de pe frunze. Cred că ar trebui să plecăm cât mai repede de aici. Locul ăsta nu ți-a făcut atât de bine cum am sperat.
M-am agățat cu ambele brațe de mâna lui Bernard.
- Adresa? Știi adresa casei unde locuiește?
- Cine?
- Josephine!
- Nu o am, dar o găsim cu siguranță. Personalul medical care o îngrijește este de la unul din spitalele mari din Paris. Cu relațiile mele îi voi găsi garantat.
***
La adresa pe care o primisem de la Bernard era o vilă mică, dar elegantă, cu o grădină uriașă, practic un parc. Un gard înalt cu două porți imense din fier asigura intimitatea proprietarilor. Înăuntru se vedeau câteva mașini parcate, inclusiv una a salvării. Am găsit o sonerie și am sunat.
- Bună ziua! Ce poftiți, vă rog?
- Aș vrea să vorbesc cu Josephine. Josephiiine... Duras. Locuiește aici?
- Numai puțin. Așteptați! – a răspuns vocea și aparatul s-a închis.
- Îmi puteți spune cine sunteți? – s-a auzit o altă voce, de data aceasta feminină.
- Mă numesc Gérard Durand, sunt un prieten al lui Josephine.
- Așteptați puțin, va veni cineva să vorbească cu dumneavoastră.
În câteva minute pe aleea pietruită care lega vila de poartă a apărut o femeie tânără care s-a apropiat de poartă.
- Domnul Durand bănuiesc. Sunt Marion Seigner, nepoata lui Josephine. Înțeleg că ați cunoscut-o de aproape. Îmi pare rău să vă anunț, dar Josephine a murit azi noapte. Regret, dar nu vă pot invita înăuntru. Este o reuniune privată la care participă numai familia.
Am simțit din nou cum mi se taie picioarele. A trebuit să trag adânc de câteva ori aer în piept.
- Vă rog... vă rog, puteți așeza trandafirii aceștia lângă patul ei? – i-am spus cu voce pierită întinzând buchetul cu cei douăzeci și unu de trandafiri roșii.
- Desigur!
Femeia a luat buchetul și a dat să plece.
- Aaa... încă ceva. Cum a murit? A murit împăcată?
Femeia s-a întors și a zâmbit.
- Nu cred că știți dar Josephine era în comă de mai multe luni. În ultimele trei săptămâni însă a dat semne că pare să-și revină. Buzele sale s-au mișcat de mai multe ori, pleoapele au clipit și zâmbetul i-a rămas aproape continuu pe față. Fiind un prieten apropiat domnuleee...
- Durand, Gérard Durand...
- Domnule Durand, probabil că știți povestea care circulă prin Pontis referitoare la mătușa mea și la faptul că sufletul ei și-a căutat necontenit sufletul pereche prin pădurea din apropierea casei. Ei bine, domnule Durand, oricât ar părea de ciudat, se pare că l-a găsit. A murit fericită!
(*) viața lui Julien Duras prezentată de mine pe scurt în poveste este o portretizare romanțată a vieții unui personaj care a existat în viața reală, Bernard Buffet, pictor, gravor și sculptor francez, născut pe 10 iulie 1928 la Paris și mort în 4 octombrie 1999 la Tourtour
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu