Josephine (partea II)

citiți vă rog mai întâi partea I...

Josephine s-a ridicat, a intrat în casă și a adus ceainicul cu apă caldă pentru ceai. Nu puteam să nu observ că în ciuda vârstei avea trupul înalt și subțire, bine proporționat, șoldurile înguste. Mergea cu pași fermi, cu umerii dați puțin înapoi și capul sus. Când s-a întors, a turnat câte o jumătate de ceașcă pentru fiecare dintre noi și a început să povestească.

- Știu că te întrebi cum de-am ajuns să trăiesc singură în pustietatea asta, atât de departe de lume. E o poveste lungă și dacă ai bunăvoința și răbdarea de a o asculta, o să-ți explic. 

Am acceptat cu plăcere.

- Mi-am cunoscut soțul la o expoziție de pictură, îmi amintesc și acum foarte bine și numele expoziției, La Chapelle de Château l'Arc și numele galeriei, Maurice Garnier, pe Avenue Matignon. Intrasem din întâmplare. Locuiam în Paris și mă bucuram de artă în toate formele ei, fără să mă pricep câtuși de puțin în a-i desluși miezul. Toate lucrările erau legate de capela din localitatea Château l'Arc. Mi se păreau puțin lugubre, dar în același timp mă atrăgeau, nu știu să spun de ce. Numele autorului apărea pe câteva dintre desene, Julien Duras. În timp ce studiam unul dintre acestea, un bărbat tânăr, la costum, s-a așezat lângă mine și a început de asemenea să-l studieze cu atenție. „Mă întreb ce-o fi vrut să spună autorul cu această lucrare” a spus el întorcând capul spre mine. Avea fruntea înaltă și ochii expresivi. „Nu știu nici eu – i-am răspuns – însă știu că lucrările mă fac să mă înfior înlăuntru. Mă fac să fug, dar și să rămân în același timp. E ceva magnetic în desenele acestea.” „Până la urmă acesta este sensul artei, să înfioare, nu, să răscolească înlăuntrul? Fără să ofere soluții și nici măcar cărări. Doar zvâcniri!” – a adăugat el. „Absolut de acord. Arta trebuie să ridice țepușe în care să cazi. Cu cât mai de sus, cu atât mai bine. În niciun caz arta nu trebuie să copieze realitatea. Eu una sunt total împotriva acestei laturi a artei.” „Îmi place teribil cum ați spus. Chestia cu țepușele. Sunteți implicată în vreun fel în procesul artistic?” m-a descusut el, iar eu am recunoscut că nici măcar nu înțeleg arta în totalitatea ei, ba aș spune ca mai mult n-o înțeleg decât că o deslușesc, dar îmi place felul în care mă răscolește, în care mă rupe de lume și mă ridică deasupra ei, într-un Univers numai al meu, în care lucrurile care mă înconjoară cresc modelate de gândurile proprii. Deși salonul era destul de aglomerat, tânărul a mai mers alături de mine o vreme, privind mai multe lucrări și exprimându-și de fiecare dată opiniile privind intențiile autorului, fie pentru a le ridica în slăvi, fie pentru a le face praf împreună cu mine. Părea să cunoască opera pictorului, am bănuit că erau cunoscuți. După vreo jumătate de oră tânărul meu însoțitor a trebuit să se retragă „Îmi pare teribil de rău să vă părăsesc, dar am o întâlnire care nu suferă amânare – mi-a spus extrem de politicos și mi-a sărutat mâna. Poate, dacă-mi dați o adresă, și-mi veți permite să trec pe la dumneavoastră, v-aș putea să luăm cina într-o seară împreună. Mi-ar face mare plăcere. Numele meu este Julien Duras, pictor, gravor și sculptor.” Am crezut că pică cerul pe mine. Era chiar el, expozantul, autorul desenelor pe care le beștelisem.

A fost o dragoste care s-a înfiripat imediat, ca un vârtej ce se-mpletește dintr-un fuior de aer cald și unul rece, devine tornadă, se ridică la cer și mătură totul în cale. Ne-am iubit nebunește, am făcut dragoste cum n-am crezut că oamenii pot face vreodată, ci doar faunii, am intrat sub pielea lui provocatoare, m-am zvârcolit, am țipat, m-am despicat în felii, în particule minuscule, am pictat cu sufletul alături de el, am sculptat, am modelat, m-am îmbătat de succesul lui violent. Am ars ca doi copii care se joacă cu chibriturile găsite pe sobă, cu flacără înaltă, fulgerător. Când ne-am trezit, succesul lui se topise, galeriile de artă nu-l mai căutau, criticii nu mai vorbeau despre el, pânzele lui nu se mai vindeau. A intrat într-o transă din care n-am mai putut să-l scot, ca un tobogan pe care el tot aluneca, iar eu, pășind atentă, nu ajungeam nicicum la mâna lui întinsă, ci o scăpam de fiecare dată când degetele ne erau aproape. „Plecăm din Paris, ne mutăm undeva departe de lume, între munți, lângă un lac cu apă limpede, în pădure. O să ne construimm o cabană într-o pajiște cu flori și-o să trăim ca-n Paradis, ai să vezi” mi-a spus într-o zi scârbit de nedreptatea lumii. Și a găsit locul acesta. A venit singur, a tăiat, a săpat, a construit, tot ce e aici e făcut de mâna lui. Când totul a fost gata m-a chemat cu chipul numai zâmbet. „Iubirea mea, doar pentru tine”, a spus ținându-mă-n brațe și mi-a dezvelit minunea. M-a încântat imens, însă mi s-a părut îngrozitor gândul că trebuie să las în urmă Parisul scânteietor, părinții, prietenii, adolescența, saloanele și să mă retrag aici ca o călugăriță. Dar am făcut-o pentru el. M-am străduit să zâmbesc, deși picioarele mi se tăiau și simțeam cum mă clatin. Nu era nicio casă pe pisc, Pontis nu exista când am venit noi, aveam de mers o zi întreagă până la Nice, primul oraș mai mare de unde puteam cumpăra ceva mai acătării. Orice aduceam, aduceam cu mare greutate, mâncare, veselă, de-ale casei, dar am făcut-o împreună, iubindu-ne și visând. A mai pictat mulți ani, a strâns mii de tablouri, dar a vândut puțin. O perioadă a fost chiar foarte rău, n-am fi putut supraviețui fără banii părinților mei. Apoi au început să-l mai cheme iar, de prin America, apoi din Europa, începuse să prindă gustul zborului și al avioanelor. Și o vreme a fost bine, deși starea lui de sănătate era tot mai proastă. Și dintr-o dată, ca un cer prăbușit, a venit accidentul. Toate ziarele au titrat că a fost sinucidere, deși singurul martor, o fată care mergea înspre școală a povestit cum a încercat să ferească un iepure ieșit în drum. Nu s-a găsit nicio urmă de frână, doar mașina care a ieșit brusc de pe șosea și a plonjat în lac. Iar el încremenit în centură. Am crezut c-am să mor. Ai mei plecaseră la cer. Eram singură în pustiu. Primul gând a fost să mă întorc la Paris. Mi-am strâns tot ce aveam mai de preț și am luat primul tren. Orașul iubirii m-a speriat. Mă vedeam în fiecare vitrină, în fiecare chip întâlnit, în fereastra camerei, în oglinda de la intrare ca o vrăjitoare, uscată, despletită, cu ochii adânciți în orbite. Parisul m-a îngrozit, mi se părea imens, mizerabil, aglomerat, încins, brutal, plin de neciopliți și de hoți. Lipsisem douăzeci de ani aproape. M-am întors la cabana mea după mai puțin de o săptămână. Și de atunci sunt aici, a încheiat Josephine zâmbind. 

- O viață de film - am murmurat eu și am privit-o admirativ. 

- Dacă o să ai bunăvoința să mă vizitezi și mâine, îți voi povesti cum am supraviețuit singură aici – a mai adăugat, apoi a înclinat ușor din cap, a adunat tot ce era pe masă pe o tavă de argint și a dispărut în casă.                          

Am petrecut după amiaza cu gândul la Josephine. Povestea vieții ei mi se părea extraordinară, iar eroina fermecătoare. Deși nu intrase în detalii legate de familie, lăsase să se înțeleagă că face parte dintr-o familie nobilă și că avusese o adolescență lipsită de orice griji, așa cum mă așteptam. Însă toată istoria țesută în jurul cabanei din poienița cu flori îmi aducea în ochi imaginea curselor pentru porumbei, în care cineva presară boabele în fața ei, iar pasărea le ciugulește unul câte unul până la ultimul care face cutia să cadă și pasărea prizonieră. E ciudat cum viața te prinde uneori pe picior greșit și simți cum te înclini până la punctul în care îți dai seama că ești gata să te răstorni, te simți aruncat în afară fără să înțelegi de ce, apoi realizezi că e forța centrifugă și că te afli de fapt într-o curbă strânsă și periculoasă pe care o ia viața. Așa că nu-ți rămâne decât să te sprijini de ceva, sau de cineva tare pe picioare, dacă îți este aproape, până când drumul se-ndreaptă singur. Poveștile noastre semănau întrucâtva. Doar că eu abia trecusem de curbă, iar Josephine se afla pe noul drum drept. 

Dimineață m-am trezit cu emoție, am deschis ochii și am privit tavanul de deasupra capului. Am rămas așa, cu ochii pironiți în șipcile lucioase și cu gândul fugar, ca un fluture peste pajiști fără să se hotărască unde să se oprească, vreme îndelungată. 

- Bună dimineața, domnule Durand, mă bucur să vă revăd – m-a întâmpinat zâmbind Josephine din exact același loc în care o găsisem cu o zi în urmă. Singura diferență era ceașca de ceai, a doua, care de data aceasta ședea lângă prima. Fără să -mi atunce vreo vorbă, a ridicat ceainicul, a turnat până a umplut-o pe jumătate, apoi a scos un biscuit și l-a așezat pe farfurie lângă ceașcă. Le Thé du Hammam cu mireasmă de soc astăzi – a mai adăugat și a lăsat ochii în pământ părând că roșește ușor. 

De data aceasta era îmbrăcată într-o rochie power-flower cu anchior și talie înaltă până sub bust, lungă până în pământ, având culoarea furtunii în care fuseseră prinse nevolnice petale și flori întregi de crizanteme roșii-pal, roz, cafenii, nisipii, orange-închis. Peste umeri se întindea ca o mâță leneșă un pulover de mohair pufos bleu. 

- Cum ai dormit? De când am sosit aici eu una am dormit mereu extraordinar de bine, mai puțin, desigur, în perioada de după decesul lui Jul, dar în rest aerul ăsta tare de munte, soarele, apa, cerul, mă fac să mă simt extraordinar. 

- Am dormit binișor, mulțumesc – am mințit eu, căci nu-i puteam spune că abia închisesem un ochi gândindu-mă la ea. Sunt însă total de acord cu dumneavoastră că locul acesta e absolut vrăjit. Trebuie să fie o scobitură în Univers de care știu doar unii pământeni.  

- Vai, domnule Durand, Josephine! Vă rog! 

- Atunci am să vă rog să acceptați să-mi spuneți simplu Gérard, dacă nu-i un deranj pentru dumneavoastră. 

A tremurat ușor din gene și am înțeles că acela a fost un accept. 

Am sorbit amândoi din ceaiul perfect, ea cu eleganța femeii de rasă, eu ca un grădinar încă amețit de mirosul florii ce tocmai a primit-o. 

- Aveam bagajele la ușă, când mi-am dat seama că nu pot pleca așa, fără nicio pregătire prealabilă – a reluat ea brusc povestirea de acolo de unde o lăsase cu o zi înainte. Cât trăisem împreună cu Jil, gândise el totul pentru amândoi, eu doar pluteam prin viață ca funigeii. Ce aveam să fac atunci când ajungeam? De unde să-mi procur hrana? Cum să-mi îngrijesc locuința? Cui să cer ajutor dacă am cea mai mică problemă? Așa că am pus de-o parte bagajele și am pus mâna pe telefon. L-am sunat pe Maurice. Maurice Garnier este omul care l-a ajutat pe Jil cu vânzările de tablouri. I-am explicat totul în cele mai mici amănunte. El a fost cel care a aranjat totul. Deși locuiește departe, a găsit dincolo de Serre-Ponçon un alt pictor, Marcus Giroud, prieten al lui Jil și omul acesta este acum Dumnezeul meu. El mă ajută cu toate, ai să-l cunoști când are să vină cu barca. Din fericire nu duc lipsă de bani, mi-au rămas o grămadă de la ai mei, iar tablourile lui Jil au început să se vândă iar, unele la sume amețitoare. Cât de mult mi-ar fi plăcut să fi trăit și el clipele acestea de glorie. Imaginează-ți, domnule Durand, pardon, Gérard, că "Les clowns musiciens, le saxophoniste" pe care Jil l-a pictat în ’61 s-a vândut la Christie's în Hong Kong în decembrie ’21 cu două milioane de dolari, a adăugat Josephine clipind din gene des și privind pe sub sprâncene ca Lady Di. Nebunie curată!  

Am rămas încremenit când am auzit despre câți bani este vorba. Eu crezusem că vorbim de sume de sute sau mii de euro când ne referim la tablourile lui Julien Duras. Și atunci mi-am amintit brusc. Nu de pictor și de tablourile sale, ci de scandalul legat de moartea sa. Televiziunile și ziarele prezentaseră obscen, ca întotdeauna, moartea pictorului. „Julien Duras, marele pictor francez a încetat astăzi din viață într-un accident de mașină. Din primele investigații ale poliției se pare că este vorba despre o sinucidere. Julien Duras suferea de câțiva ani de boala Parkinson și nu mai putea munci. S-a născut la Paris pe 10 iulie 1928 și a realizat o operă variată și vastă, stilul său fiind exclusiv figurativ. Artistul s-a bucurat de o popularitate mondială la începutul carierei sale, dar în ultimele decenii a fost evitat de experții în artă. A lăsat în urmă peste opt mii de lucrări” (*). Deci despre acest Jil era vorba... 

Am rămas tăcut. Josephine a observat imediat înnegurarea mea. 

- Ți-ai amintit ceva, Gérard? Am deschis cumva fără să vreau vreo rană mai veche?

- Nu, nuuu... e vorba despre niște asemănări dintre viețile noastre – am evitat eu să spun adevărul și i-am povestit pe scurt cu ce mă confruntasem în ultima vreme. 

- Da, viața ne lovește atunci când ne așteptăm mai puțin. Și ai mare dreptate, unele necazuri ar putea fi evitate dacă acționăm atunci când ne-am dat seama că mersul înainte începe să tremure. Dacă îl lăsăm să facă sinusoide, e întotdeauna dificil să-l mai aducem înapoi în linie dreaptă – a răspuns ea destăinuirilor mele, apoi s-a lăsat o liniște lungă. Se auzeau doar păsările vorbind pe limba lor. 

- Știi ce mă macină cel mai mult? Lupta asta cu viața. Vrem întotdeauna mai mult, vrem bogății, vrem faimă, vrem să fim cineva și să vadă lumea că suntem cineva. Locul ăsta m-a învățat ce înseamnă modération. Am căutat chiar și în dicționar și definiția de acolo e atât de bună încât mă încălzește mereu, la modération est le comportement qui élimine tous les excès. Da, îndepărtează toate excesele lumii. Exact așa e locul acesta, de aceea nu mă despart de el – a mai spus Josephine accentuând ultimele cuvinte.

A urmat o perioadă de tăcere, apoi Josephine a reluat.

- Mă întreb adeseori dacă Jil ar mai fi trăit, ar fi conștientizat oare asta?! Dar mereu când mă gândesc la el îmi spun că nu există moderație în viața unui artist. Un artist arde ca artificiile până la cenușă. Jil nu s-a sinucis cum a insinuat media, nu, Jil a ars până la cenușă. Așa i-a fost destinul...

Am privit-o cu curaj în ochi. Erau plini de lacrimi. Irișii îi erau mici-mici ca doi oameni pierduți pe nesfârșirea întindere a lacului. Am tăcut amândoi vreme îndelungată. În stejarul din fața mea, imediat în dreapta casei, două veverițe roșcate se fugăreau printre crengile arborelui. Prima alerga cu sufletul la gură până în cel mai îndepărtat punct al stejarului, apoi privea înapoi. Cea de-a doua părea să se întrebe dacă merită osteneala de a mai alerga. Oscila o vreme neîncrezătoare, apoi o lua la fugă în direcția primeia care o aștepta cuminte. Când însă a doua, mai mult ca sigur masculul, se apropia atât de mult încât părea s-o sărute, femela fugea iar în cel mai înalt vârf al copacului, privind de acolo de sus peste umăr.

Când m-am întors la cabană am luat telefonul de pe policioară, l-am deschis și am trimis un mesaj scurt: „Bernard, nu pot pleca, permite-mi te rog să mai rămân două săptămâni. Vino pe 25 mai”. Bernard a răspuns imediat ca și cum mi-ar fi așteptat semnul: „Desigur. 25 mai”. M-am aruncat apoi pe pat și am închis ochii. „Departe de toate excesele lumii, exact așa e locul acesta, de aceea nu mă despart de el” îmi stăruia în minte cu obstinație. „Departe de toate excesele lumii, exact așa e locul acesta, de aceea nu mă despart de el” era motivul cel mai bun pentru care mă îndrăgostisem de locul acela și nu-mi mai venea să plec, motivul pentru care Josephine lăsase Parisul și bogăția familiei și alesese să se retragă aici. Gândurile mi se amestecau năvalnic, nu reușeam să le mai ordonez. Din liniștea și încrederea care se întremaseră în mine, nu mai rămăsese nimic în picioare. Mai vreau să plec? Sau vreau să rămân aici pentru totdeauna? Vreau să mă întorc în lumea cea mare, sau vreau lumea mea mică și în același timp uriașă?! Vreau să rămân aici pentru că-mi place locul, pentru că mă tem de oameni, sau pentru că-mi place Josephine? 

Am ieșit furios din casă, am trântit ușa în urma mea și am pornit în pas grăbit într-o direcție total aleatoare. Nu știu cât a trecut, un ceas, două, mai mult. Când am simțit că nu mai pot respira mi-am dat drumul în iarbă. Firele cărnoase îmi treceau dincolo de urechi, de ochi, de frunte, mă acopereau cu totul. O iubeam pe Josephine? La vârsta mea mai puteam iubi o femeie? Sau despre ce era vâltoarea din suflet?!  

Sunt oameni cu care te intersectezi și pe care îi vezi, îi auzi, îi simți, dar mai e ceva dincolo de cele cinci simțuri cunoscute. Unii îi spun empatie și cred că despre asta e vorba. Am citit de curând definiția și mi-a plăcut. Empatia este forma de intuire a realității prin identificare afectivă. Deci nu vezi cu ochii, nu auzi cu urechile, nu simți cu buricele degetelor, nu! Vezi cu sufletul, auzi cu sufletul, atingi cu sufletul și te contopești cu cel studiat. În fapt nu mai e vorba nici măcar despre cele cinci simțuri, căci sufletele reușesc să comunice unul cu altul printr-un mecanism încă nedescoperit de oamenii de știință. Da, cred că despre asta e vorba, despre suflete atât de apropiate, încât se contopesc fără să și-o dorească neapărat, așa cum ploaia se contopește cu aerul prin care se strecoară...  

M-am întors acasă pe înserat, urmând ghidul rătăcitului pe care mi-l definisem chiar de la prima ieșire, în jos până la lac și apoi de-a lungul țărmului până la golf. Eram obosit și confuz. M-am aruncat în pat îmbrăcat și am dormit lemn până dimineață. Când m-am trezit mi-am spus că trebuie să las lucrurile să meargă de la sine, să nu mă pun în calea lor, să nu le forțez într-o direcție sau alta.   

Au fost zece zile fantastice. I-am propus lui Josephine să ne plimbăm prin pădure și a acceptat cu bucurie. Îmi place grozav să mă plimb prin pădure, mi-a spus și a apărut în prima zi perfect echipată pentru drumeție, cu un pantalon pană cafeniu, o cămașă bărbătească în carouri și cu o flanelă de lână pe umeri. Purta la șold o ploscă mică învelită în piele. Mergem? 

Am vorbit despre vrute și nevrute. Sincer, n-aș fi crezut niciodată că am atâtea de spus. Și totuși nu osteneam povestind nici eu, nici Josephine. Și în puținele clipe când osteneam, ne lăsam în iarbă și număram furnici, căutam cuiburi de rădaște, ridicam buburuze pe deget și le cântam pentru zbor, împerecheam fluturi cu flori, ascultam greieri cântând serenade libelulelor. 

În ultima săptămână, într-una din zile, Josephine m-a invitat să-i văd casa, iar eu am acceptat încântat. Oh, de câte ori n-aș fi vrut să mă invit singur, dar gestul ar fi fost complet nepotrivit. Deși de afară cele două cabane semănau destul de bine, în interior erau complet diferite. În timp ce căsuța lui Bernard avea o organizare cazonă indicând mâna unui bărbat, și acela pe fugă, cea a lui Josephine era de-a dreptul luxoasă și caldă. Mobile scumpe alese cu grijă pentru locul ce le fusese stabilit, tablouri pretutindeni, sculpturi, piese de artă selectate cu gust, lămpi și lampadare exotice, covoare groase în tonuri de toamnă. Căldura casei, vorbele șoptite, soarele care se prefira pe ferestre ca nisipul printre degete, ne-a făcut să ne înfierbântăm. I-am cuprins mijlocul cu brațele și am tras-o aproape. Am strâns-o la piept. I-am atins trupul încins și am încercat s-o sărut, însă ea m-a îndepărtat cu gingășie. 

- Nu se poate, Gérard!

Am rămas împietrit în timp ce ea se strecura printre brațele mele. Avea obrajii roșu aprins ca trandafirii din grădiniță și ochii grei ca cerul ce-și anină toamnele. 

- Chiar nu se poate, te rog să mă crezi. Cât de curând ai să înțelegi și de ce nu se poate. Și ai să fii de acord cu mine – a șoptit ea stins.   

Am trecut peste momentul acela fidel deciziei pe care o luasem mai devreme, că voi lăsa viața să curgă fără a încerca să o influențez într-o direcție sau alta și am mers mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În ziua următoare i-am propus Josephinei să-i arăt la rândul meu cabana în care locuiesc. A acceptat cu bucurie.  

- Și promit să-mi țin mâinile cuminți – am adăugat zâmbind, iar ea a clipit din nou des, privind pe sub sprâncene ca ploaia pe sub streașina casei. 

Am venit de dimineață, am servit împreună ceaiul și apoi am pornit către cabana lui Bernard vorbind iar despre păsări și cer, despre pești și despre apă, despre brazi și despre fluturi. Când m-am trezit trecusem de cabană. Am râs.

- Uite ce-mi faci, mă simt atât de bine lângă tine, încât nici drumul către casă nu-l mai nimeresc. Trebuie să ne întoarcem – i-am spus ușor stânjenit. 

Am făcut cale întoarsă, urmărind de data aceasta firul țărmului, cum o mai făcusem de atâtea ori. Am ajuns la ceea ce semăna cu golful meu, dar cabana nu era. Nici pajiștea. Iar golful arăta cu totul altfel decât fusese cu un ceas în urmă când plecasem spre Josephine. Am înghețat. Locul în care eram era complet sălbatec, copaci bătrâni, iarbă înaltă, pietre, malul era înălțat și nu se putea coborî lângă apă, iar micuța plajă dispăruse și ea. M-am mai rotit o dată. Nu era nicio îndoială, acela era locul de unde plecasem de dimineață. Și totuși nu era! Nu-mi puteam crede ochilor.       

- Îmi cer scuze, dar ceva cu totul de neînțeles s-a întâmplat. 

 Josephine a ridicat din umeri ca și cum ar fi fost o poveste minoră. 

 - Ești puțin amețit, dar o să treacă și lucrurile se vor limpezi, ai să vezi – mi-a spus ea pe un ton cald. Dacă binevoiești să mă conduci înapoi acasă aș aprecia foarte mult.

Abia i-am auzit vorbele, mai mult citindu-i pe buze. Creierul meu nu putea procesa încă ceea se întâmpla cu mine, cu noi. 

- Sigur. Dacă mai există acasă – am murmurat eu, dar nu sunt sigur că vorbele au părăsit gura. 

Am pășit încet, unul lângă altul, alegându-ne cu grijă pașii, fără să scoatem vreo vorbă. Eram cu inima strânsă de teamă ca o floare de lotus ce se închide și se retrage sub apă seara, pentru a se feri de noapte. Teama s-a risipit pe jumătate când am văzut în zare căsuța cu perdele colorate. Era la locul ei. 

- Casa ta încă se mai vede. O să continui s-o caut pe-a mea. Dacă nu o voi găsi, te voi ruga să mă adăpostești pentru o noapte – am spus zâmbind cu jumătate de gură. 

- Nu vorbi prostii, casele nu dispar așa, nitam-nisam. O vei găsi cu siguranță – a râs Josephine cu gura plină.

Am plecat înapoi.         

(va urma)