Josephine (partea I)

Ajungi uneori să nu mai poți sta drept. Te înclini până la punctul în care îți dai seama că ești gata să te răstorni, te simți aruncat în afară. Nu înțelegi nimic din ceea ce se întâmplă, apoi realizezi că e forța centrifugă și că te afli de fapt într-o curbă strânsă și periculoasă pe care o ia viața. Așa că nu-ți rămâne decât să te sprijini de ceva, sau de cineva tare pe picioare, dacă îți este aproape, până când drumul se-ndreaptă singur. Sigur, ai fi putut să prevezi curba și aruncatul în afară și ai fi evitat șocul dacă ai fi citit semnele, dar, deși le-ai văzut, le-ai desconsiderat unul câte unul, le-ai trecut cu vederea, ba mai mult, ai închis ochii.   

Nici nu știu dacă drumul s-a îndreptat, ori sunt undeva către ieșirea din curbă, oricum, senzația stranie de aruncare în afară dintr-o lume aparent normală, liniștită, nu m-a părăsit. Ricoșeul m-a azvârlit la pământ, m-a tăvălit prin noroi, până când costumul s-a rupt și atât exteriorul, cât mai ales interiorul trupului, s-au ales cu julituri.   

Singurul lucru pe care îl știu acum e că am nevoie să mă rup de tot, să fug de lume, să mă ascund undeva la capătul pământului unde să nu văd chip de om și să-mi vindec rănile. Lumea nu va mai fi la fel, știu, direcția este deja alta, răsăritul nu se mai vede decât în oglinda retrovizoare, iar apusul e ascuns undeva după munții înalți din față. 

Prietenul meu, doctorul Proulx, mi-a oferit cu multă generozitate cheile cabanei pe care o are în Pontis, pe malul lacului Serre-Ponçon. Mergem când vrei, du-te acasă, gândește-te la ce ți-am povestit și îmi spui mâine ce-ai decis, mi-a explicat doctorul cu multă căldură, înțelegând foarte bine situația în care mă aflu. Ceea ce-mi oferă Bernard e exact ceea ce-mi trebuie. Pontis e un cătun cu vreo sută de locuitori răspândiți prin pădurea care acoperă versantul ce coboară din sud peste lac. Cabana e fix pe malul lacului, departe de orice altă clădire locuita. Nu are internet și nici antena TV. La parter e o cameră mare și sus două dormitoare mici. Cel mai apropiat oraș important e Grenoble, aflat la două ore și jumătate de condus peste munți, sau Nice, în partea cealaltă, la patru ore de condus. Nu am la ce să mă gândesc. E locul ideal. Confirm, iar Bernard zâmbește mulțumit. Mi-a promis că mă duce până acolo și vine să mă ia după două săptămâni. Semnal pentru telefon este, dar te sfătuiesc să-l lași închis. Îl deschizi doar dacă ai nevoie de ceva. Mă poți suna oricând, zi sau noapte. Dacă nu vrei să vin peste două săptămâni îmi trimiți un mesaj cu data la care vrei să mă întorc. 

Nu înțeleg cum de pământul a putut scoate din miezul său un om ca Bernard Proulx. E un profesionist excepțional, un om serios, prietenos, cu umor, pe care te poți baza. E empatic și e de o bunătate ieșită din comun.

Din Lyon până la Grenoble drumul e relativ drept, iar peisajul plăcut. De la Grenoble șoseaua începe să șerpuiască și să urce, iar privirea nu se mai satură de frumusețe. Tăcem amândoi și ne clătinăm umăr la umăr, în stânga și-n dreapta, în funcție de partea în care se înclină mașina. Dacă aș deschide gura, aș rămâne cu ea așa, căscată, pentru că nu mi-aș găsi cuvintele pentru a-i mulțumi. Și nici altceva n-aș putea spune, pentru că nimic nu-mi umple sufletul mai mult ca mulțumirea. Celelalte sunt undeva mai jos, înghesuite grămadă ca într-un sac cu rufe murdare. Recunosc că abia aștept să ajungem pentru că nu-mi mai suport neputința de a mă aduna și de a-i spune câteva cuvinte drăguțe. La Picoune trecem lacul peste Pont de Savines, apoi mai înșiram câteva sate de-a lungul țărmului, urcăm iar un pic și ajungem în Pontis, Ajungem în Pontis e un fel a spune, pentru că nu este o localitate în adevăratul sens al cuvântului, ci doar locul unde se adună trei-patru case dintre cele risipite pe munte. Coborâm apoi pe o potecă de pământ și iarbă destul de abruptă încă vreo trei kilometri și ajungem în fine la cabană. Totul e exact așa cum mi-am închipuit, brazii, cântecul păsărilor, albastrul tremurat al lacului, pustietatea.    

Bernard îmi ia geamantanul și-l aduce înăuntru, eu vin din urmă cu lada de provizii. Începe să deschidă dulapurile și să-mi explice. Ai aici vesela, tot ce-ți trebuie, aici e plita cu lemne, aici sub ea ai destule lemne pentru cât gătești tu, aici e generatorul, pentru orice implică energie electrică trebuie să pornești generatorul, inclusiv pentru pompa care trage apa din lac ca să bei sau să faci duș, apoi îl oprești. Nu-ți face probleme, apa din lac e filtrată, am o instalație destul de complexă de filtrare, e îngropată afară. Urcăm apoi la etaj. Ai aici perne, pături, așternuturi. Mai ai nevoie de ceva? Îi zâmbesc doar, fără să pot scoate vreun cuvânt. Mă apropii și-l strâng în brațe. Dacă o să stau mai mult de două săptămâni îți dau un semn. Până atunci, mai adaug, lăsând vorbele în suspensie și scot telefonul din buzunar pentru a-l închide și a-l depune sub ochii săi pe o poliță agățată-n perete. Dacă nu merge telefonul și chiar e nevoie de ceva urgent, ai văzut poteca pe care am venit. Până la pâlcul de case din Pontis pe care le-am ocolit adineauri faci vreo oră, o oră și jumătate pe jos. Vezi că ai un pic de urcat. 

Cu aceste vorbe spuse, Bernard s-a urcat în mașină și a dispărut. Am rămas singur. Singur, singur, mai singur decât fusesem vreodată în viață, într-un loc absolut minunat. Eram bucuros ca un copil care a primit jucăria mult visată. 

Nu-mi imaginam că așa arată Paradisul. Eu crezusem mereu că Paradisul e un fel de pajiște pufoasă din nori albi. Câte un pat ca o vată de zahăr pe băț se ridică ici colo din pajiștea asta pufoasă ca o tufă pitică de liliac din iarbă și în el se lăfăie ca un împărat roman câte un fericit posesor al biletului de intrare, purtând pe cap o coroniță de lauri și având împrejur o armată de îngeri clătinând ramuri de măslin și întinzând pahare înalte de cristal gros cu montură de alamă în care clocotește ambrozia, precum și tăvi de porțelan fin cu fructe exotice. Dar nu, Raiul nu e în nori, e pe Pământ, iar el arată precum cabana lui Bernard de la Pontis împreună cu locul ce-o înconjoară. Ies afară și îmi arunc din nou ochii împrejur. Cabana din bârne groase de lemn e construită la limita unui luminiș pavat doar cu iarbă. De la marginea pajiștii se întinde pe două laturi pădurea. Pe celelalte două laturi pajiștea coboară câțiva pași printre brazi înspre apă. De-o parte e un mic golf. Un întreprinzător serios care ar vrea să-și facă o casă de vacanță impresionantă poate aduce aici o barcă și lumea și-ar mări dimensiunile dintr-o dată. Pe cealaltă latură e o plajă îngustă și nu prea lungă cu nisip fin. Lacul e uriaș, abia se vede pe partea cealaltă. O pornesc prin pădure. Faptul că e o ușoară pantă mă va ajuta întotdeauna să nu mă rătăcesc. Dacă pierd drumul cobor înspre apă, apoi merg pe malul ei până în golf. Obosit, mă așez pe iarbă și ascult păsările. Recunosc o mierlă, un cuc, o privighetoare, o pitulice, de undeva cred că-mi vorbește un cocoș de munte. Celelalte sunete nu știu să le identific. E liniște. Nu se aude nimic altceva în afara păsărilor și al foșnetului ușor al brazilor. 

Încet-încet sufletul se decantează. Supărarea, grijile, neliniștile se lasă către fund. Le ia locul deasupra împăcarea. Cu sine, cu lumea. Dimineață fac un dus înainte de a porni pe malul lacului. Apa rece îmi biciuie pielea pe dinafară și carnea pe dinăuntru. Suntem totuși la 800 de metri altitudine și deși e aproape iunie, apa lacului ascuns între munți nu s-a încălzit. Apoi mănânc ceva ușor și ies la o plimbare. Aerul e tare, e dens. Îmi izbește fața ca frunzișul copacilor. E atâta liniște de parcă pământul s-ar fi curbat înăuntru și ar fi construit un cuib doar pentru mine. Numai clipocitul apei se aude lângă mal. Și păsările. Acum dimineață se aud, apoi peste zi se duc la ale lor și vin iarăși pe seară să sporovăiască despre cum și-au petrecut ziua și să cânte de dor și de frumos. Culorile care mă înconjoară mă fac să mă topesc ca o stea căzută în apa zgribulită a apusului. Albastrul închis al lacului, galbenul nisipului, verdele brazilor, griul stâncilor, bleul cerului, negrul pământului, roșieticul soarelui. Mă simt ca și cum aș trăi într-un alt univers, pe o planetă mică doar cu o pajiște, o pădure, o plajă și-un lac. Din clipă în clipă mă aștept să apară Micul Prinț și să-mi spună că el, oaia și floarea locuiesc alături, pe o planetă soră cu a mea și dacă-mi trece supărarea pot merge să-i vizitez. Ceea ce desigur m-ar încânta. 

De vreo două zile mi-am făcut curaj și am făcut baie în lac. Deși apa e rece, la amiază, când e soare, e plăcut să înoți. Șed apoi pe nisipul încins și mă topesc printre firele de nisip. Mă desfac în particule mici și alunec mai departe printre grăunții mari de pământ. Acolo dau peste rădăcinile copacilor și peste vizuinile goale ale sălbăticiunilor. Aud copacii cum își vorbesc de la o rădăcină la alta. Șușotesc despre cer, despre păsări și pești, despre vântul care li se plimbă prin plete, despre ploaie. Vizuinile jivinelor nu sunt goale așa cum am crezut, au rămas în ele amintirile unei ierni și ale puilor care sunt acum mari. Chițăituri ca de șoricei se aud ici colo și umbre mari se mută dintr-un loc în altul ca sufletele necuminți ale unor viețuitoare ascunse ochilor curioși. După ce și-au făcut de cap sub pământ printre grăunți de întuneric, șoapte de copaci și scâncete de pui, particulele mele se adună, urcă înapoi pe nisip și redevin trup, un alt trup care arată ca cel vechi, doar că a fost dezmembrat și reasamblat. 

Mă feresc să merg către casele prin apropierea cărora am trecut. Prefer să mă rătăcesc prin pădure. Îmi place atât de mult pădurea și mirosul de brad picurând din vârfurile ascuțite ale acelor, precum și cel de rășină pe care-l emană trunchiurile lor sobre. Soarele se desface în șuvițe ca părul copilelor și alunecă printre ramuri, uneori până în pământ, alteori agățându-se-n crengi și rămânând așa suspendate și strălucind chicotit. 

A trecut prima săptămână și deja simt în suflet un ghimpe. Va trebui să mă întorc. Chiar am vorbit serios cu mine însumi duminică seara și mi-am spus că orice-ar fi trebuie să mă întorc la Lyon la sfârșitul celor două săptămâni agreate cu Bernard. Nu pot întoarce spatele lumii, trebuie s-o înfrunt și orice întârziere nu va face decât să țină rana deschisă, nu s-o cicatrizeze. O altă direcție, alte priorități, ale dorințe, alte vise. O pagină albă care va trebui scrisă după o analiză serioasă și limpede pe care mi-am propus să o fac weekendul viitor, înainte să plec. 

Plimbările mele sunt din ce în ce mai lungi. Îmi place să-mi las pașii să rătăcească singuri peste locul acesta pierdut de lume, am învățat pădurea și semnele ei, știu să mă orientez după soare. Când obosesc mă las pe iarbă în câte-un luminiș, închid ochii și las soarele să se topească peste fața mea, să curgă ca o miere caldă mirosind a tei peste frunte, peste obraji, mai jos, peste gât, să pătrundă prin crevasele sufletului până înăuntru unde să coloreze totul în auriu, ca sipetul în care-i ascunsă comoara din peștera uitată de lume și desenată pe-o bucată de piele cu ramura unui copac.      

Astăzi, ocolind iarăși golful unde îmi place să mă îmbăiez pentru că apa e mai călduță și mergând mai bine de-un ceas pe malul lacului, am avut o mare surpriză. Am descoperit o căsuță ascunsă de ochii lumii. E ca a mea, construită din bârne groase de brad, având un etaj și probabil două-trei camere și aflându-se într-o poieniță ca-n povesti. Casa are perdele colorate în ferești, o grădiniță plină de flori, o băncuță de lemn, o masă de fier și două scaune vopsite în alb sub o umbreluță multicoloră. Pe masă este așezat un pahar gol. Niciun drum de mașină nu ajunge până la ea. Pesemne locatarii vin pe apă cu barca când au bagaje de cărat, altfel ar fi aproape imposibil să treci cu geamantanele pline prin pădure. Am privit casa cu emoție, dar și cu un sentiment straniu de vină, ca și cum doar privind-o aș fi putut fura din culoarea sau din vraja ce-o învăluie. Casa era evident locuită, atât clădirea cât și grădina arătând îngrijite, ba mai mult, ambele aveau însemnele unei mâini ordonate de femeie. Am rămas printre copaci vrăjit de frumusețea delicată a locului, sperând să văd cine-i sunt locatarii, dar nu a apărut nimeni și nici n-am simțit vreo mișcare. 

M-am întors a doua zi cu și mai multă emoție. De data aceasta am observat din depărtare că la măsuța din gradină ședea o persoană. Apropiindu-mă mi-am dat seama că e o femeie. Am rămas ascuns după trunchiul unui brad, nici eu nu știu de ce și am privit-o. Era o femeie trecută de prima tinerețe, elegantă, sobră. Dacă aș fi făcut abstracție de natura ce ne înconjura aș fi spus că suntem în cartierul Palais-Royal din Paris și pândesc de după gard în grădina unuia dintre palatele ce împânzesc cartierul. Femeia ridică din când în când cu gesturi delicate ceșcuța cu ceai aflată în fața sa și mușcă dintr-un biscuit mic care probabil creștea la loc după fiecare mușcătură pentru că părea să nu vrea să se termine oricâte sfârtecări ar fi suferit.   

Mi-am aranjat hainele, mi-am trecut mâna prin păr și am ieșit la lumină. Am așteptat câteva secunde și apoi am dat binețe. Doamna a răspuns la salut fără nicio urmă de uimire, ca și cum nu i s-ar părut deloc straniu ca un străin să apară dintr-o dată în grădina dumisale, ba mai mult, ca și cum m-ar fi așteptat de ceva vreme. 

- Gérard Durand m-am prezentat simplu. Locuiesc în...

- Josephine – a întrerupt doamna explicația apariției mele surprinzătoare și mi-a întins o mână albă cu degete lungi, delicate și pielea ușor deshidratată. După felul în care mi-a fost întinsă nu exista nicio îndoială ca posesoarea ei se aștepta să-i fie sărutată, ceea ce am și făcut emoționat ca un student. 

- Domnule Durand sunt convinsă că veți accepta invitația mea la o ceașcă de ceai și un oblong cu franjuri de cocos – a spus Josephine fără să clipească și a dispărut pentru o clipă în casă pentru a reapărea imediat cu o ceașcă albastru cobalt cu dantelă aurie și o farfurie asemeni, identice de altfel cu cele pe care le folosea ea însăși și le-a așezat în fața mea. A apucat cu trei degete ceainicul și a turnat până a umplut jumătate de ceașcă. Apoi a scos cu cleștișorul de zahăr un biscuit din bolul cu biscuiți și l-a așezat pe farfuriuță, lângă ceașcă.  

- Zahăr? – m-a întrebat cu cleștișorul în aer. Le Thé du Hammam, ceai negru cu infuzie de iasomie, a adăugat imediat și la scuturarea mea din cap a așezat cleștișorul înapoi pe farfuria cu fluturi de lângă bolul cu cuburi de zahăr. 

Am privit-o pe sub sprâncene de fiecare dată când am sorbit ceaiul. Asta pentru că mi se părea necuviincios să mă holbez la noua mea vecină, dar și pentru că voiam să o studiez fără să fiu băgat de seamă. Purta o pereche de pantaloni de stofă grea, largi și mult evazați spre pământ, pantofi cu bot ascuțit și toc mic, o bluză cu o dantelă amplă ce îi învelea bustul și peste umeri un șal lat de cașmir. În urechi avea o pereche de cercei mici și simpli, cu o floare de crin. Părul îi era tuns scurt, puțin mai înalt în creștet și dispărând ușor înspre ceafă și tâmple. Nu era vopsit și îngemăna un șaten cu reflexii roșietice cu albul putred-gălbui al florii de cais ofilite. Era o femeie cu totul aparte și nu se împăca deloc cu aerul sălbatec al dejurîmprejurului. Extrem de elegantă, delicată în mișcări, trăda o educație aleasă și o moștenire genetică princiară. Cum de ajunsese în capătul acela de lume, era pentru mine un mare mister. Am aruncat un ochi împrejur cercetând printre perdelele înflorate, printre copacii dinapoia grădinii, dar n-am dat de nicio urmă de bărbat. 

- Locuiesc singură – mi-a spus zâmbind, observându-mi privirea iscoditoare. 

(va urma)