Steaua captivă

Când a deschis ochii, domnul Tsuchiya s-a trezit pe o șosea aglomerată, lipit de un stâlp cu un indicator rutier și cu mașinile trecând în viteză pe lângă dânsul. Pe-o parte a șoselei se întindeau culturile de awa, pe cealaltă parte cele de fasole azuki, în zare se vedeau munții, iar înapoi șoseaua șerpuind printre dealuri. Știa cum îl cheamă, unde locuiește, câți ani are, își amintea o mulțime de detalii ale vieții sale din ultimele luni, dar nu-și aducea aminte cu niciun chip ce făcuse înainte să închidă ochii și cum de ajunsese acolo, pe șosea. Asta le-a spus și polițiștilor care au apărut nu peste multă vreme. 

La secție a repetat aceleași cuvinte, că se numește Hoshiko Tsuchiya, că este profesor la liceul din Yoshinogawa, acolo unde și locuiește împreună cu soția, că fiul lor a terminat facultatea și își vede de viața lui, că are o mașină Toyota veche de douăzeci de ani cu care n-a pățit niciun accident, că n-a avut niciodată probleme medicale și că e complet îngrozit de ceea ce se întâmplă cu el. Polițiștii l-au privit cu scepticism, dar după câteva verificări i-au dat drumul să plece acasă, nu înainte de a-l anunța că mașina sa fusese descoperită într-o stație de benzină nu departe de locul unde fusese găsit de polițiști.  

Ajuns acasă, domnul Tsuchiya l-a rugat pe amicul Kanaye să-i țină orele de curs, a cerut trei zile de concediu medical și s-a închis în camera sa, încuind ușa cu cheia. Apoi s-a urcat în pat, s-a ghemuit în poziția fetus și a rămas așa ceasuri întregi, încercând să prindă un cât de mic fir care să lămurească misterul pe care-l trăia. Își reaminti destul de multe din ziua aceea. De dimineață se bărbierise, își alesese o cămașă albastră cu cravată asortată, mai trecuse o dată prin materialele pentru prezentare, luase doar o gură de dashimaki tamago, două linguri din supa miso și plecase de acasă către Tokushima pentru a participa la simpozionul „Tradiție și inovație în literatura japoneză contemporană”. De altfel găsise materialele pregătite în servietă, iar servieta pe bancheta din spate a mașinii. Își amintea că ziua era însorită și că la un moment dat a oprit la o benzinărie aflată în drum pentru a-și scoate din servietă ochelarii de soare. Iar de acolo nimic. Când fusese găsit de polițiști pe șosea nu avea ochelarii pe nas. Ei rămăseseră pe scaunul din dreapta, în timp ce el părăsise mașina și mersese pe jos preț de vreo doi kilometri înapoi către casă, asta deși se dovedise că mașina nu avea nicio problemă tehnică.     

Când s-a ridicat din pat era convins că nu pot exista decât două posibilități, fie era bolnav de Alzheimer, sau de o boală asemănătoare care afectează parțial și periodic memoria, fie fusese răpit de extratereștri pentru a face analize asupra sa și a înțelege mai bine natura umană, și i se părea, profesor fiind, o persoană potrivită pentru asemenea experimente. Ar fi vrut ca a doua variantă să fie cea reală, nu atât pentru întâlnirea cu extratereștri, căci era sigur că nu avea să-și mai amintească nimic, ci datorita faptului că o eventuală boală Alzheimer îl îngrozea. Nu am nici cincizeci de ani, nu se poate să mă atingă o asemenea dihanie, își spusese el îngrijorat. În ambele variante știa însă că nu există decât o singură soluție, să meargă la doctor și să facă o serie de investigații amănunțite pentru a înțelege ce i s-a întâmplat.    

Din fericire, sau poate din nefericire, căci domnul Tsuchiya n-a știut cum să primească rezultatele investigațiilor, era sănătos tun. Doctorii nu descoperiseră nici cea mai mică problemă. Toți parametrii măsurați erau în marje, toate analizele indicau o stare de sănătate perfectă, în timp ce pe suprafața pielii nu fusese găsită nicio incizie, nicio urmă de tăietură sau de înțepătură, nu-i fusese făcută nicio biopsie pentru extragere de țesut. 

Deși vestea părea să fie una încurajatoare, domnul Tsuchiya fu în prima instanță cuprins de panică. Dacă nu era nici bolnav și nici nu fusese sechestrat de extratereștri pentru analize, atunci realitatea în care trăia nu mai avea niciun sens, căci întâmplarea era pur și simplu inexplicabilă. O clipă se gândi că e posibil să fi trecut scurt printr-o altă dimensiune. Le prezenta adesea elevilor săi, pentru a înțelege o eventuală existență a unei lumi cu mai multe dimensiuni, comparația dintre lumile cu două și trei dimensiuni, unde două furnici plate, doar cu lățime și lungime, fără pic de înălțime, alergau pe o tavă tot cu numai două dimensiuni. Nici uneia dintre furnici nu-i trece prin cap că ar putea exista și o a treia dimensiune în afara lățimii și lungimii. Nici pentru ele și nici pentru lumea în care trăiau. Apoi brusc, în fața uneia dintre furnici, un trăitor într-o lume tridimensionala a așezat vertical un carton. Furnica a urcat pe carton, a ajuns în vârf, a coborât pe partea cealaltă și revenită în lumea sa bidimensională și-a continuat drumul sub privirile îngrozite ale celeilalte furnici care a văzut doar cum prima dispare pentru o vreme și reapare în același loc de unde dispăruse și unde poposise pentru o bucată de timp o dungă subțire extraterestră. Asta probabil i se întâmplase și lui. Intrase pentru o vreme într-o lume cu patru sau mai multe dimensiuni, urcase o culme, ajunsese în vârful ei, se bucurase un pic de succesul acela efemer, apoi coborâse pe partea cealaltă și revenise în lumea normală, tridimensională, fără a-și aminti nimic din ceea ce trăise dincolo. Descumpănit, domnul Tsuchiya căzu într-o letargie adâncă. Își neglijă orele, fiind tot mai absent în clasă și tot mai puțin pregătit, răci relația cu soția, refugiindu-se tot mai des în camera sa și încuindu-se pe dinăuntru, tăie complet orice legătură cu prietenii și își petrecu nopți întregi deschizând fereastra și privind luna și stelele. Nu avea nicio explicație pentru comportamentul acesta. O vreme încercă să înțeleagă legătura dintre lipsa poftei de viață și frângerea aceea a timpului, dar nu reușea să găsească nimic care să le apropie. Ba mai mult, nu era sigur dacă nu cumva lipsa poftei de viață fusese cea care condusese la frângerea timpului și nu invers. Apoi, într-o seară, privind luna și stelele înțelese totul. 

Când deschisese fereastra cerul era senin, curat și plin de stele. Chiar de atunci, aruncându-și ochii peste ele, domnul Tsuchiya simți că ceva nu e în regulă. Privi mai atent și nu desluși nimic stricat la cer, părea să funcționeze corect, așa cum o făcuse întotdeauna, ca un ceasornic bine reglat. Dar simțirea aceea dintâi coborî din ochi în piept și acolo încolți. Întâi un lujer subțire, apoi câteva frunze și în fine un boboc mic cât o un vârf de unghie. Când bobocul crescu și explodă în floare, domnul Tsuchiya înțelese ce s-a întâmplat. Din cer, din milioanele de stele care-l umpleau și îl făceau să funcționeze ca un orologiu de mare precizie, lipsea una. Nu știa să explice de unde are această siguranță. Însă nu era nimic de explicat, era vorba doar de simțire. O stea din puzderia aceea de stele lipsea de la locul ei, ceea ce făcea ca cerul să pară defect, asta era clar. 

„Nu-ți face griji – îi spusese bătrânul Tsuchiya, când avusese ca elev primul mare examen al vieții – fiecare om are o stea călăuzitoare acolo sus. O stea care îl urmărește și îl ajută când are nevoie. Tu nu trebuie decât să privești înspre cer și ea are să știe că o cauți și că ai nevoie de ajutor”. Ani buni a ridicat ochii spre cer și steaua a știut că o caută și l-a ajutat întotdeauna să facă alegerile cele mai bune, așa cum îi spuse părintele său. A ales să învețe și să devina om, a ales o meserie bună, o soție cumsecade, au avut împreună un fiu de care au fost mândri. Apoi, încet-încet, ochii s-au îndreptat mai mult înainte decât înspre cer. Lucrurile s-au așezat pe făgaș, iar domnul Tsuchiya n-a trebuit decât să țină drumul drept și să nu se abată nici la stânga, nici la dreapta. Avea o meserie care-i plăcea, o familie frumoasă și o casă cum puțini cunoscuți aveau, moștenire de la părinți. Nimic nu-i mai trebuia. Absolut nimic!

Fără să o fi găsit vreodată pe cer, domnul Tsuchiya știa cu siguranță că steaua sa nu mai era acolo. Steaua care-l călăuzise, care-i alesese drumurile, care îl trăsese înainte așa cum o femeie destoinică trage mârțoagă îndărătnică purtând de-a curmezișul desagii plini, steaua aceea încetase să mai existe. În ziua fatidică steaua lui îl lăsase din brațe. Îi dăduse pur și simplu drumul din brațe, cum îi dai unui sac de ciment, iar el căzuse în șoseaua plină de autoturisme și camioane, fără să înțeleagă cine și cum de-a ajuns acolo. Steaua aceea fugise într-un colț întunecat de cer, de unde Pământul nu se mai vedea clar. Sau poate că devenise steaua unui alt copil speriat de examenul la matematică care urma să-i deschidă drumul marilor alegeri în viață. Domnul Tsuchiya închise fereastra și dormi liniștit, așa cum nu o mai făcuse de foarte multe săptămâni. 

O vreme a încercat să se acomodeze cu gândul pierderii stelei sale, deși era convins că lucrurile stăteau tocmai invers, steaua îl pierduse pe el. A crezut că poate trăi mai departe ieșind de sub umbrela sa, dar n-a reușit. Totul în jur îi părea cenușiu, zgomotele orașului care altă dată îl încântau, claxoanele, glasurile oamenilor, frânele mașinilor, ciripitul păsărilor, foșnetul vântului, freamătul frunzelor, ticăitul semafoarelor, toate acestea se pierdeau într-un amestec păstos, strecurându-se printre clădirile orașului ca apa de ploaie și praful prin conducta de canalizare. Zilele se înșirau egale și monotone precum ciorile pe linia de electricitate. Nu mai avea nicio dorință de a merge înainte, nu mai simțea nici plăcere, nici bucurie, nu mai avea nicio năzuință și niciun vis.

Prima stea fusese desenată cu pixul albastru pe o bucată carton tăiată dintr-o cutie veche de pantofi. Era mare cam cât o palmă. Domnul Tsuchiya o coloră cu albastru și o decupă. Apoi privi în sus încercând să găsească o soluție pentru a o prinde acolo, pe perdeaua cerului. O aruncă cu putere însă steaua se răsuci de câteva ori prin aer și îi căzu la picioare. E prea grea, concise el. Încercă apoi cu o stea făcută din miez de pâine înmuiat în apă. Îi aranjă marginile razelor cu un cuțit bine ascuțit și o lăsă să se usuce la soare. Când încercă să o ridice însă, steaua i se fărâmă între degete. În fine, cea mai potrivită i se păru a treia, decupată din poleiala de la ciocolata cu alune. Era mai mică decât cea din carton, dar mai mare decât cea făcută din miez de pâine. Stelele arătau destul de bine, ba chiar ultima cu greu ar fi putut fi deosebită de o stea aflată pe cer, dar rămânea problema așezării ei pe bolta cerească. Încercă cu scară mare pe care o folosea să facă mici reparații la casă, dar nu ajunse la cer, încercă cu un băț lung în vârful căruia bătuse un cui și agățase steaua, dar nici așa nu reuși s-o agațe pe cer, încercă cu un balon cât o minge de fotbal cumpărat din oraș în nacela căruia așeză steaua de poleială, dar balonul se ridică, alergă prin aer preț de câteva grădini și se prăbuși undeva dincolo de ultimele garduri. Oricât se strădui domnul Tsuchiya, oricât își silui gândurile pentru a găsi o soluție potrivită, aceasta nu se lăsa dezghiocată. 

Iar lucrurile au mers așa zile multe, unele după altele, nimeni nu le putuse ține șirul, până când   domnul Tsuchiya a înțeles că ori drumul se va sfârși la următoarele cotituri, ori trebuie să găsească o stea sub umbrela căreia să se adăpostească. Și în sfârșit o găsi. În ziua următoare a cumpărat o cazma mare și a început să sape în curtea casei. A făcut întâi o crăpătură în pielea pământului pe care a lărgit-o și a adâncit-o cam cât o copaie, apoi cât două, cât zece, cât douăzeci. Când i s-a părut suficient de mare a dat drumul apei să se hârjonească împreună cu bulgării de pământ. Și așa a apărut iazul.   

Apoi nu a mai fost vorba decât despre așteptare. În loc să deschidă fereastra și să privească cerul, domnul Tsuchiya a început să iasă în grădina casei și să privească în iaz. Fie pentru că era înnorat, fie pentru că nu era bine poziționat, în prima seară nu a văzut nicio stea. Nici în a doua, nici în a treia. Însă într-una din zilele dinspre sfârșitul săptămânii, privind în apa din iaz, domnul Tsuchiya a văzut în fine ceea ce aștepta de atâta timp să vadă, o stea care se zbenguia ca un pește. Atunci a luat folia de plastic pe care o cumpărase odată cu cazmaua și a acoperit iazul, închizând steaua înăuntru. 

De atunci domnul Tsuchiya a ieșit în fiecare seară să își vadă steaua. Era mai mică și decât cea din poleială și decât cea de carton, mai mică chiar și decât cea din miez de pâine, dar lui îi era de ajuns. Iar viața a luat-o de la capăt din punctul acela, din punctul în care probabil oricare dintre oameni ajunge, unde ai ieșit din cele trei dimensiuni, ai urcat piscul, te-ai bucurat pentru o scurtă vreme de succes, apoi l-ai coborât și ai ajuns înapoi, în același loc, pentru a-ți continua drumul până la capăt.