Mărul e perfect. Aproape perfect. Îl atinge ca și cum ar atinge un voal de mătase, abia-apropiindu-l, abia-mângâindu-l. Are pielea fină, strălucitoare, culorile lui sunt ca un curcubeu. Undeva însă degetele lui detectează imperfecțiunea. Își freacă buricele degetelor de locul descoperit și cutele pielii icnesc preț de doi milimetri. Fără nicio îndoială acolo mărul are un defect. Îl ia în palmă și îl cercetează cu atenție. Cel mai probabil e capătul unei galerii de vierme. Mărul are un vierme înăuntru. Tiii... și ce măr perfect ar fi putut fi. Și atunci îi vine ideea.
Închide ochii. Îi strânge cu putere. Își strânge cu putere și mâinile și picioarele și trunchiul și se face mic. Foarte mic. Tot mai mic. Acum e cât un vierme. Pătrunde pe galerie și înaintează spre centru. Îl zărește în dreapta. Pare că doarme. El cotește spre stânga. Mănâncă din măr și își face propria sa galerie. Ce bine e să fii vierme. Dacă vrei să-ți construiești o casă, o stradă pe care să locuiești, nu trebuie să faci altceva decât să mănânci mult miez de măr, ca bebelușii. Viermii trebuie să fie vietăți tare fericite. Acum e exact pe partea cealaltă. Nu-l mai vede. Își face un culcuș acceptabil și se odihnește puțin. Apoi se apropie de margine și începe să roadă ușor în spirală, în cercuri din ce în ce mai largi până când coaja mărului rămâne ca o fereastră circulară. O fereastră ca un curcubeu, aproape transparentă. Dacă își apropie privirea poate vedea în afară, dacă se depărtează coaja e ca o acadea colorată.
E mulțumit. Își strânge genunchii la piept și așteaptă. Are să vină. Sigur are să vină. Viermele are să-și vadă de treburile lui, iar el... O clipă îi trece prin minte că oamenii au înțeles greșit povestea lui Adam și a Evei. Era vorba despre un bărbat, o femeie, un măr și un vierme. Nu un șarpe, cum greșit ni s-a transmis. Cu siguranță cine i-a văzut l-a confundat viermele cu șarpele. Nici n-ar fi fost greu pe vremea aceea. Vietățile nu difereau prea mult între ele, omul și maimuța erau aproape la fel, șarpele și viermele de asemenea. Iar oamenilor le era greu să-i recunoască, căci abia apăruseră pe lume și privitorul și urmăritul. Clar așa trebuie să fi fost, căci ce treabă ar fi avut șarpele cu un măr?! Un vierme, da.
Privește din când în când în afară. Doar verde. Nimic altceva. Dar știe că are să vină. Sigur are să vină. Și dintr-o dată o vede. Pășește încet pe potecă. De fapt nu pășește, plutește. Plutește și murmură. Nu murmură, cântă. Mărul începe să tremure ca o inimă. E aproape, îi vede fața și ochii. E foarte aproape, e atât de aproape încât îi vede prin brocartul subțire de măr, buzele și încrețiturile lor fine. Atunci se așază astfel încât buzele lui să se suprapună peste ale ei de-o parte și alta a adierii de măr, ca într-o oglindă. Dar fata renunță să mai muște din măr. Îl apucă, îl răsucește, apoi își apropie iar buzele. El le așază din nou pe ale sale, peste ale ei. Doar o boare de măr le desparte. O să fie cel mai grozav sărut din Univers. Închide ochii.
Când îi deschide, mărul se rostogolește încă pe pământ printre firele de iarbă. Dintr-o jumătate lipsește o mușcătură. Din cealaltă, un șarpe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu