Diavolul și floarea de mai

- Ce s-a-ntâmplat părinte și care-i acea pricină ce nu suferă amânare, de trebuie să mă trezești în toiul nopții și să mă obligi să mi te-ărat cum nu se cuvine în pârdalnica asta de noapte? – scrâșni primarul Ignatio făcând cu mâna slujnicei ce nu putuse să-l oprească pe musafirul nepoftit și care tremura împletindu-și mâinile, că poate să se retragă, căci are să rezolve el însuși chestiunea. 

Părintele Castillo știa că stăpânul casei nu se culcase, căci nopțile sale lungi, tulburate de amintiri desperecheate și viziuni înfricoșătoare, îi fuseseră descrise cu nenumărate amănunte la spovedaniile de vineri. În loc de răspuns, el privi în susul treptelor pe care acesta cobora și ridică doar un deget înaintea ochilor, ca semn să se oprească și să-și plece urechea. 

Primarul se opri, ciuli urechile, dar nu auzi nimic aparte. Părintele nu-și alungă nădejdea și aplecându-și capul pe-o parte, ca și cum ar fi încercat să-și înalțe cât mai mult una dintre urechi către cer, ridică degetul și mai sus. 

- Hai spune, nu mă mai fierbe atâta – scutură nervos din cap primarul, învelindu-se-n halatul de molton și strângându-l bine în jurul taliei, în timp ce cobora ultimele trepte. 

- Ascultă, don Ignatio, ascultă cu atenție. 

Abia atunci bărbatul auzi sunetele, lungi și stridente ca ale unei sirene de vapor la intrarea în port, dar palide, ca și cum portul ar fi fost departe tare, dincolo munți. Erau de bună seamă urletele surde ale celor câteva aguara guazu aciuiate în câmpia înțelenită de la marginea orașului. Nu le mai auzise demult, poate chiar de când era copil și bunică-su îl lua călare, în fața sa pe șa, plimbându-l peste ierburile uscate la vânătoare de zamuros.  

- Ei, Doamne iartă-mă, doar n-ai venit să mă trezești pentru așa ceva, pentru câțiva lupi rătăciți – se încruntă primarul Ignatio. 

Părintele se aștepta ca primarul să-și verse năduful pe dânsul, așa că îl opri de îndată cu câteva vorbe ascuțite.  

- Nu, don Ignatio, nu ai ghicit, nu sunt lupii. E Diavolul însuși. De câtăva vreme dă târcoale în jurul orașului agățat de coama lui Chupacabra și încearcă să muște. 

Primarul se încruntă și mai tare, dar tăcu. Intra într-o zonă în care nici argumentele și nici opiniile personale nu-și aveau rostul, într-o lume în care orice e posibil și nimic nu poate fi desconsiderat, o lume în care cuvintele nu sunt decât fina broderie a învelișului ce acoperă adânci înțelesuri. Așa că îl apucă de mânecă pe părintele Castillo și făcându-i semn să tacă pentru a nu-i deranja pe ceilalți ai casei, îl împinse spre bibliotecă, închizând înapoia-i ușa masivă de pin.  

- Acum explică-mi părinte, ce te neliniștește și de ce ar trebui să ne neliniștească pe noi toți spaima dumitale. Îți dai seama că ceea ce spui este extrem de tulburător. Și surprinzător, aș spune...

Don Ignatio îl cunoștea pe părintele Castillo de foarte mult timp, de mai bine de douăzeci de ani, de când Biserica îl trimisese să slujească în Mata Azul ca tânăr paroh, după moartea fulgerătoare a părintelui Diaz, amintindu-și cu-n zâmbet ascuns cum abia nimerea cărarea către Domnul, prin praful ulițelor mizere și sub căldura înăbușitoare a soarelui, ca un venetic îmbătat de pustiu. Predicile sale erau cel mai adesea cuminți și îndemnau la supunere în fața Domnului și la traiul în smerenie, adesea insistând pentru îndestularea sufletului în dauna galbenilor, ceea ce pentru un oraș sărac și pierdut în miezul pustiului ca Mata Azul, era ca și cum ai fi încercat să instalezi o lampă cu globuri de sticlă în tavanul din Cueva del Diablo. 

- Ce te face să crezi că e chiar Diavolul părinte? N-a văzut nimeni lupii, nu le-a dibuit nimeni cărarea, n-au luat câinii urma mirosului? 

- Oh, dacă ar fi doar urletele astea... Însă nu-i doar atât, don Ignatio! Dar copilul lui Manuel Urriago care s-a născut cu 6 degete la mâna stângă, dar vițelul pe care Hernando Zapata l-a găsit gol de sânge, cum gol de sânge e chipul livid în fața primejdiei, dar dispariția fără urmă a lui Oscar Perdomo de care nu se mai știe nimic, dar urmele misterioase din casa Laurei Restrepo? Oh, și dac-ar fi doar acestea... 

În afara copilului cu șase degete, care era o realitate de netăgăduit, restul înșiruirilor părintelui Castillo nu erau decât niște povești a căror urmă de mister lăsa loc unei sumedenii de interpretări. De altfel nimeni nu mai știa și nu era clar dacă știuse vreodată, nici măcar cei ce le trăiseră, unde era linia între ceea ce se întâmplase cu adevărat și ceea ce ajunsese să fie transmis din gură în gură de jur împrejurul orașului, fiecare suflet adăugând încă o felie de mister peste tortul cu multe etaje deja construit, căci locuitorii din Mata Azul aveau o imaginație atât de bogată.

Tocmai de aceea Don Ignatio era circumspect și aștepta încordat explicațiile părintelui. Știa însă că acele vorbe ce aveau să vie nu erau decât conturul unui înțeles ascuns, iar dacă ele începeau cu lupii de la marginea orașului pregătiți să-i atace, atunci cu siguranță înțelesurile trebuiau căutate îndărătul zidurilor cetății și nicidecum în cărțile sfinte, așa cum îi fusese teamă la început, dată fiind adâncimea lor nesfârșită. 

- Eu zic că nu trebuie să speriem oamenii cu asta. Cred că întâi trebuie să mai adunăm dovezi, să le cercetăm cu adâncă aplecare pe cele care există și să deschidem ochii mari spre cele ce ni le va lăsa Domnul, încât să despletim cu grijă înțelesurile semnelor imediat ce vor fi desfăcute vederii și nu după ce ele fi-vor călcate de vântul încărcat de țărână – spuse ferm și apăsat primarul.  

- Nici vorbă, don Ignatio! – se burzului părintele. Nu înțelegi că nu mai e timp, că suntem în ceasul din urmă? Căci Diavolul mușcă printre gratii, cum mușcă leul mâna îngrijitorului ce-i aruncă halca însângerată. Că deja e aici, printre noi, cu umbra-i. Și puțin îi lipsește ca tălpile să se așeze peste urma ce-o lasă-n țărână. Că trebuie să zăvorâm ușile, să tragem storurile, să ne grijim de ceea ce aducem înăuntru și ce lăsăm să se scalde în afară, căci diavolul va umple uleiul în pocalul neplin, va fi petala lipsă din floarea neîntregită, va fi ochi între stinghiile nestrânse. Și ziua face-v-o noapte și piatra noroi lunecos și liniștea răget. Ascultă-l doar! – termină părintele maiestuos, ridicând iarăși un deget înaintea ochilor în semn de ascultare.  

Don Ignatio se cutremură. Nu-l auzise niciodată vorbind așa pe părintele Castillo. Crezu pentru o scurtă vreme că Diavolul chiar trecuse dincolo de zidurile cetății, că era mai aproape decât își închipuise vreodată, că îi simțea chiar atunci respirația. Dar până să își revină din buimăcire, acesta se întoarse pe călcâie și dispăru. 

Părintele Castillo trânti înapoia-i ușa subțire a chiliei austere ce-i servea drept adăpost, se prăbuși în genunchi în dreptul mesei ce abia se distingea în întunericul încăperii și înălțând-și mâinile împreunate spre cer începu să bolborosească cuvinte neîmpăturite. „Sfântă Fecioară, apără și păzește, iartă-i pe păcătoși și le rânduie pașii, nu lăsa spiritul sfânt să fie călcat de picioare desculțe, nu pune gând de zbor târâtoarelor și nu lăsa vis fără aripi să se-nalte spre cer” – rostogoli el plin de patos vorbele spre înalturi. În liniștea nopții cuvintele părintelui sunau ca un dangăt de clopot vestind primejdia. Pe măsură ce înainta însă în rugă, vorbele îi deveneau tot mai stinse, până când se transformară într-un șuier prelung topindu-se-n noapte. 

Soarele își mijea coama aurie peste marginea pământului, când părintele Castillo se ridică din genunchi. Oricine altcineva ar fi putut spune că adormise cu mâinile împreunate și cu ochii închiși rezemați de poarta cerului. Dar nu, părintele încă cerșea iertarea Domnului pentru muritorii flămânzi. Se ridică în picioare și își scutură straiele. Abia atunci își aminti de trupul subțire și delicat al florii de Mayo zăcând pe masa sa. Petalele albe ca fulgii de zăpadă cu marginile crăpânde și soarele dormind ca un prunc în căușul palmelor împreunate, îl înmuiau. Era atâta frumusețe, gingășie și fragilitate în floarea aceea. Trupul părintelui Castillo se cutremură, așa cum se cutremurase cel al primarului Ignatio cu câteva ceasuri înainte. 

„Nu înțelegi că nu mai e timp, că suntem în ceasul din urmă? Căci Diavolul mușcă printre gratii” spusese părintele Castillo și lui don Ignatio îi fu necaz că nu avusese prezența de spirit să-l întrebe: „Pe cine mușcă, părinte?”. Căci nu despre cele șase degete ale copilului lui Manuel Urriago și nici despre urmele din casa Laurei Restrepo venise el să-i vorbească. Era altceva, mult mai mare, un pericol mult mai înfricoșător care păștea comunitatea. Iar pericolul părea să fie atât de aproape, căci părintele era pur și simplu înspăimântat. Așa îi păruse în seara aceea, așa îi părea la predicile din urmă. „Dumnezeu e sus și ne apără, dar Diavolul e după colț și așteaptă să greșim doar un pic. Nu putem să ne înmuiem dragostea către el și să ne lăsăm dezbrăcați de credință, așa cum nu putem să trecem cu vederea semnele pe care el ni le lasă pentru a ne fi învățăminte” – tună părintele de la înălțimea amvonului. „Căci Diavolul poate fi ascuns oriunde, în turnul clopotniței, în floarea lobiviei, în praful uliței, în paharul cu apă, poate să șadă pe scaunul rupt azvârlit în colțul umbrit al odăii, sau pe tejgheaua din cârciuma lui Indalecio Gossaín. Căscați-vă ochii și dacă-l vedeți veniți aici în casa Domnului și azvârliți-i urmele otrăvitoare lângă altar, ca să-l arză privirea Domnului și să-l piardă. Nu-l lăsați să vă pătrundă în suflete, căci atunci veți fi pierduți, porțile cerului se vor închide, veți dispărea din ochii Domnului, drumul se va preface-n cenușă și rătăciți veți rămâne-n pustiu”. 

Oamenii se speriaseră, cum bine intuise don Ignatio. Nimeni nu pricepea miezul schimbării ce-l mistuia pe părinte, dar fiecare se întreba asemeni lui Iuda, „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Nu cumva sunt eu cel ce-l ispitește pe Diavol, cel ce-i deschide poarta, ce-l ce-i cu nebăgare de seamă și se-ntinde ca o pajiște lină înaintea-i?” Și fiecare dintre ei căta cu multă luare aminte la căldarea cu apă abia ridicată din fântână, la floarea culeasă de la marginea câmpului, la cântecul lui niceforo, la albastrul cerului, pentru ca nu cumva Diavolul să ia chip luminos și să li se strecoare în case. Mult mai puțină grijă aveau locuitorii din Mata Azul de porțile sufletului, de florile, de cântecele, de cerul albastru și senin din lăuntru. Ohh, și de nori și de vijelii și de patimi. Și mai ales de îndoieli. Căci așa-i sufletul omului, nu se judecă pe sine și nimic n-ai ce-i face ca să-l schimbi.

Don Ignation auzi urletele înfundate ale lupilor multe nopți la rând. Însă, deși își plecase urechea atât de aproape asupra lor, nu se putea hotărî dacă ele existaseră și înainte și nu le băgase de seamă, de vreme ce gândurile sale se împrăștiau spre alte zări, dacă ele erau sunete noi, iar părintele avusese dreptate și o primejdie se țesea lângă zidurile cetății sau chiar în interiorul ei, sau dacă pur și simplu sunetele acelea erau o iluzie, o poveste bine plăsmuită de părintele Castillo care să intre în creiere și să nu se lase dusă de-acolo. Știa însă că într-un fel sau altul nedumerirea urma să fie lămurită și urmele Diavolului, cu ghearele înfipte în coama lui Chupacabra trebuiau fie șterse, fie aduse înlăuntrul bisericii pentru a fi călcate-n picioare. Dar avea nicio idee cum avea să se întâmple asta, atâta timp cât, cu toate străduințele preotului, cu toate mustrările adresate credincioșilor, niciunul din ei nu dădea semne c-ar fi pregătit să dea Diavolul în vileag, sau că acesta ar fi făcut o greșeală cât de mică și ar fi lăsat o urmă însemnată undeva. 

„Sfântă Fecioară, apără-i pe păcătoșii ce nu pot ține pasul cu tine, pe cei ce ridică privirea din țărână și cutează să privească pe deasupra ta, pe cei ce-ți sărută picioarele, pentru ca apoi, aceleași buze să le lipească de cuvinte nevrednice. Iartă-i pentru netrebnica îndoire a ochilor dinspre tine, pentru tremurul pașilor și al inimii. Oh, Doamne, inima asta de nu ne-ai fi dat-o, de ne-ai fi lăsat doar ochii să te privim, pâlnii ale sufletului și să ni-i umplem cu strălucirea ta, ochii pe care să-i spălăm atunci când nu mai văd calea cea dreaptă, pentru a descoperi din nou adevărul ce le este de trebuință, dincolo de patimile lumești.” Viața părintelui Castillo se împărțea tot mai mult între predicile lungi din biserică, tot mai vehemente, tot mai răscolitoare și rugile către Domnul, înălțate din mica sa chilie austeră, rugi pentru iertarea sufletelor păcătoase, pentru acceptarea greșelilor și pentru îndreptare. Dacă predicile i se păreau istovitoare și lipsite de izbândă, oamenilor lipsindu-le liantul care să-i lipească de cer, discuțiile cu Dumnezeu i se păreau înălțătoare, pline de miez și de sens. Domnul îl asculta cu mare interes și clătina din cap pozitiv de fiecare dată când îi cerea ceva, pentru ca apoi să își prindă iar bărbia în palmă și să-l asculte mai departe cu și mai mare atenție. Iar el se ridica din genunchi mulțumit. Doar floarea de pe masă, ce se vestejea tot mai mult îi întuneca privirea și sufletul.   

Și totul avea să explodeze la ultima predică a lunii mai, cum nimeni nu bănuise că va putea exploda. Părintele Castillo venise mai înverșunat ca oricând și îi speriase de-a binelea pe enoriași când urcase în amvon. Aveam ochii sălbateci și părul în dezordine, trupul îi umbla despuiat de suflet, iar umbra de tălpi. „O să pieriți, o să pieriți cu toții, Diavolul nu vă va cruța pe niciunul dintre voi, pentru că e de ajuns ca el să găsească o singură cale de a se strecura pe sub mâna Domnului, ca să-și facă drum către sufletele voastre și culcuș în inimi. Nimic nu vă va putea apăra, odată intrat. Pe niciunul!”. Mulțimea murmura ca un câine cu dinții rânjiți care simte apropierea jaguarului. „Scoateți Diavolul din voi, nu-l mai căutați atâta în cana cu apă și-n floarea din glastră, Diavolul e în voi. Scuipați-l, spălați-vă înlăuntrurile și frecați bine fiecare gând păcătos. Deschideți toate ușițele sufletului și băgați unghia să-l dezlipiți de perete”. Murmurul mulțimii se înălța tot mai aspru înspre bolta bisericii. „Dacă nu pentru voi, atunci pentru copiii voștri și copiii copiilor voștri. Sunteți datori pentru ei și pentru ceilalți. Nu puteți trăi în minciună și în umbra Diavolului”. Și tocmai atunci, când vorbele lui se ridicau în văzduh învârtindu-se ca o ploaie de lame ascuțite, se desprinse din mulțime, dona Bertilda, Bertilda Torres Tenorio, nimeni alta decât fiica primarului Ignatio. Înaltă și subțire ca un flamingo, dar palidă ca laptele din strachină, aceasta se opri în fața amvonului și spre surprinderea tuturor cuteză a-l întrerupe pe părintele Castillo, acoperindu-i vocea 

- Te iubesc Castillo, te iubesc îngrozitor. Nu pot dormi nopțile, zilele mi-s pustiu pârjolit, patul mi-e rug și soarele jar. Știu că nu se cuvine, păcătoasa de mine, dar cum să mă pot împotrivi inimii? Se zbate, mă lovește ca un copil nenăscut, mă arde, nu-mi dă pace.

- Piei Satană! – țipă părintele de la înălțimea amvonului, cu ochii bulbucați, ridicând crucifixul în fața privirii. Ieși Satană și eliberează trupul acesta plăpând și frumos. Strecoară-te afară și vino să mă înfrunți – țipă el mai departe coborând treptele și apropiindu-se de dona Bertilda. Erau văpaie și fiere, pucioasă și venin vorbele părintelui.

- Te iubesc Castillo. Și tu știi. Și așa ne-a fost dat, să nu ne putem avea, așa ne-a fost dat, ca iubirea să ne fie piatră de mormânt – strigă fata peste vorbele lui. 

Mulțimea îi privea înmărmurită. La început nici nu pricepură despre care Castillo e vorba, căci nimeni nu-și putea imagina că așa ceva e cu putință. Apoi înțeleseră și felul în care se încolăcea povestea, ca un șarpe speriat de flăcările miriștii, îi miră și mai mult. 

- Piei Satană, scurge-te ca un puroi. Ieși putregaiule și lasă sufletul aceste diafan ca un fluture să zboare spre soare...

- Nu o să poți opri iubirea, Castillo, știi bine că nu poți...

Și deodată, peste învălmășeala strigătelor celor doi ce se înălța ca o scară în spirală spre turle și peste murmurul care se îngroșa tot mai mult, amenințând să se facă funie, se auzi un zgomot puternic. Mulțimea întoarse capul deodată și descoperi că ușa bisericii fusese dată de perete, iar în cadrul ei, ca o frunză pe fundul fântânii, apăru Chupacabra. Spre spaima tuturor, animalul păși încet prin mulțimea ce se desfăcea ca apa în fața lui Moise. Nu se mai auzea nimic altceva decât pașii săi strivind podeaua și răsuflarea-i opintindu-se. Călca ușor ca o felină, fără să privească în stânga sau în dreapta și se opri în fața părintelui Castillo și a donei Bertilda. Era mult mai mare decât și-l imaginaseră, capul îi ajungea până la umerii celor doi. Avea urechile lungi și doi colți uriași ca două coase, fălcile mari și puternice, trupul subțire și o coamă țepoasă. Și era hâd ca un drac. Dintr-o mișcare bruscă își înfipse colții în beregata părintelui și cu trupul inert în fălci ieși pășind încet prin mulțimea înmărmurită, lipsită de suflare, așa cum intrase.  

Ușa chiliei părintelui Castillo se deschise și o mână apucă firul de flor de Mayo de pe masă. Era uscat și subțire ca un unul de iarbă. Nimic nu mai lăsa să se vadă frumusețea florii de odinioară. Mâna îl ridică și îi dădu drumul lângă masă, într-o cutie de tablă care ținea loc de coș de gunoi și pe care scria cu litere aurii pe fond bleumarin „We bring the sun on your plate. Oranges, 3 kilos, United Fruit”, lângă o portocală uriașă. 

 

Nopțile domnului Whitby

Domnul Whitby înveli plăcinta cu mere primită cu o seară în urmă de la vecina sa, bătrâna doamnă Goldstein și o băgă în dulap. Apoi spălă farfuria, cuțitul și furculița. Apa era rece și un frison îl trecu pe șira spinării. Casa toată era rece. Banii erau puțini, iar cheltuielile tot mai mari, așa că redusese căldura la minim, cât să-i fie suportabil traiul. „S-o ia naiba de primăvară” aruncă domnul Whitby printre dinți și strânse puloverul în jurul gatului. „Ar fi trebuit să fie cincisprezece grade cel puțin și uite, abia dacă trece de șapte peste zi. Iar vântul ăsta turbat îți îngheață degetele și fața”. Apoi își plimbă limba printre dinți și găsi înfiptă între doi dintre ei o coajă din sămânța de mere. Se chinui s-o desprindă și o scuipă peste șervetul de pe masă. 

Noaptea se adâncise peste micul orășel înghițind hulpavă palidele lumini aninate-n ferești. Locuitorii săi urcau unul câte unul în cârca lui Hypnos, care întinzându-și urechile în formă de aripi, îi înălța către cer. Domnul Whitby privi pendula. Nu era foarte târziu și nici nu-i era somn. O bună bucată de vreme nu avusese deloc poftă de somn, dar de câteva săptămâni reîncepuse să doarmă ca un om normal. Luă cartea de pe măsuța de ceai, urcă scara îngustă de lemn ce se certă o bucată de drum cu pașii săi, apoi se lăsă moale în balansoarul de lângă pat. Era locul său preferat, locul unde își petrecea majoritatea timpului în care era acasă. Aprinse lampa care clipoci fericită, apoi deschise cartea la semn. „Seara se lăsa ca o pânză subțire peste oraș încetinind mersul trecătorilor și ascunzând mașinile sub penumbre de plastilină. Pașii îl duc singuri către casă, dar înlăuntrul se zbate ca un hulub în plasa de sârmă, lovindu-și aripile de marginile prea aproape.” Se opri și închise ochii apăsându-i ușor cu degetele. Înlăuntrul său se zbătea într-adevăr ca un hulub în plasa de sârmă. Îl simțea. Uneori, atunci când preda, când citea, stătea culcușit în cuibul său și nici nu-l simțea. Când ieșea însă pe poarta Universității, hulubul începea să se zbuciume. Nu fiindcă ar fi vrut să iasă în lume și se simțea îngrădit, nu, avea cerul său infinit acolo unde era, ci fiindcă nu-și găsea locul. Și starea. 

Singurătatea îl măcina pe domnul Whitby, deși nu voia să recunoscă. Căzuse într-o letargie a traiului, în care se cufunda tot mai mult, așa cum se cufundă plicul de ceai în apa fierbinte. Mergea la Universitate unde-și preda cursurile și înapoi acasă. Atât! Și o dată la două, trei zile se oprea la băcănia din colț pentru micile cumpărături. Foarte rar alte ieșiri. Apoi cărțile, mormanele de cărți pe care le citea, unele pentru a-l ajuta în muncă, altele doar pentru răsfățul sufletului. Erau răspândite prin toată casa, mari, cenușii, unele cu aripile desfăcute, altele strânse cuib, ca gândacii de bucătărie într-o casă nelocuită. Oftă și ridică din nou cartea. „De ce m-aș duce? Saltă din umeri știind că nimic nu îl așteaptă. Ridică ochii și zărește firma de alamă clătinându-se ușor în bătaia vântului. O cafenea. Îi privește ochiurile luminate și în nări îl invadează miresmele aburinde. Intră. E o cafenea mică dar șic.”

A doua zi dimineață domnul Whitby lenevi în pat pentru mai bine de-o oră. Era sâmbătă. Își înfășură pătura în jurul șalelor, aprinse veioza de la capătul patului și continuă să citească de unde rămăsese de cu seară. Când ajunse la pagina 100, închise satisfăcut cartea, iar aceasta plescăi leneș, ca un crocodil încremenit care a înghițit o pasăre trecând prin dreptul fălcilor sale deschise. Coborî apoi în bucătărie, apucă ceainicul și deschise apa rece pentru a-l umple. Atunci observă că țeava de la baterie era îndreptată spre perete în loc să rămână pe mijloc, așa cum stătea întotdeauna. Domnul Whitby se încruntă, strâmbă gura ca un scrânciob lăsat pe-o parte și retrase ceainicul din calea fâșiei subțiri de apă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu iasă pe acolo, dintr-o dată, pucioasă și văpaie. Încercă să își amintească ce făcuse ultima dată la chiuveta din bucătărie, dar nimic nu umplu fereastra deschisă pentru asta. Ba mai mult, fereastra rămase goală vreme bună, atâta timp cât domnul Whitby își prăji în tigaie oul, își unse pâinea cu unt și cu gem și își bău pe îndelete ceaiul negru. 

Până la urmă închise fereastra și  se apucă de alte treburi. Dar spiritul său de observație se ascuți de la întâmplarea cu pricina și în zilele următoare domnul Whitby descoperi alte semne care pur și simplu îl îngroziră. Ciucurii de la carpeta din living fuseseră deranjați în colțul de lângă bibliotecă, ceașca de cafea se mutase de la sine, din locul său, trei degete mai încolo, umerașele începuseră să mișune singure dintr-o parte în alta a barei din șifonier, iar în dormitor, fără să poată spune de ce, avea un sentiment straniu că cineva îl privește mereu peste umăr. Și poate că toate acestea ar fi rămas doar amintiri neplăcute, dacă într-o dimineață, domnul Whitby, n-ar fi auzit un zgomot puternic. Să fi tot fost între 4 și 5, căci de emoție nici nu privise ceasul, când auzi, fără doar și poate, ușa de la intrare trântindu-se. Așteptă încremenit în pat și i se păru, din nou fără putință de tăgadă, că cineva urcă scara. Simți cum toată vigoarea din trup, cum tot înlăuntrul, cu carne și oase și sânge i se scurge din piele și cum rămâne complet gol. Câteva secunde așteptă încremenit, apoi instinctul animalic îi spuse că dacă vrea să trăiască trebuie să facă ceva, așa că dădu la o parte abajurul de pe veioză și înșfăcă odalisca de bronz ca pe o armă. Nu se mai auzi însă niciun sunet. Domnul Whitby se ridică din pat și ieși pe vârfuri în capul scărilor. Nu descoperi nimic aparte. Coborî scara încet, având grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot, cu lampa de bronz deasupra capului, fiind pregătit să lovească în orice moment dacă ar fi fost cazul. Dar nu a fost. Nu era nimeni nici jos în hol, nici în bucătărie, nici în living. Și nu era nicio urmă a trecerii cuiva, toate păreau să fie la locul lor, așa cum fuseseră cu o seară înainte. Domnul Whitby aprinse lumina afară și deschise ușa de la intrarea în casă. Atunci descoperi preșul de la ușă. Era răsucit și binișor depărtat de pragul ușii, ca și cum ar fi fost azvârlit sub picioarele cuiva care fuge. Aruncă ochii lung în stânga și în dreapta și ochii se rostogoliră de-a lungul trotuarelor întunecate, printre casele încă neluminate, printre copacii treji, pentru a se întoarce prin-dărătul grădinii, peste gardul de lemn. Strada moțăia liniștită așteptând soarele să-i dea deșteptarea de sub marginea de răsărit a pământului. 

De la acea întâmplare domnul Whitby rămase extrem de speriat. Era convins că cineva îi intră noaptea în casă. Dar pentru ce, se întreba. Nimic nu lipsea, nu îl confruntase niciodată, nu îi lăsase niciun bilet pe noptieră sau pe colțul mesei din bucătărie. O bună bucată de vreme crezu că e mâna fostei soții care încearcă să îi facă necazuri. Dar apoi își șterse gândul acesta prostesc. N-ar fi făcut niciodată așa ceva. Se despărțiseră în termeni foarte buni, avea viața ei fericită, un bărbat pe care-l iubea, doi copii, o casă grozavă într-una din cele mai bune zone ale orașului. De ce ar fi vrut să-l șicaneze sau să-l sperie? Era o prostie. Dar alt motiv al straniei apariții nu mai  găsi. 

Însă pe măsura trecerii timpului, strania apariție începu să facă tot mai multe greșeli și să lase tot mai multe urme. Într-o dimineață, când cobora scara pentru a lua micul dejun, domnul Whitby simți un puternic miros de parfum. E adevărat, era mirosul parfumului pe care îl avea el însuși în dulăpiorul de sus de la baie, parfumul pe care-l primise cu ceva ani în urmă de la colegi cu prilejul împlinirii unei vârste rotunde. Dar nu îl mai folosise de o vreme îndelungată, probabil de cel puțin un an de zile. Nu avusese nicio ocazie specială pentru a-l scoate din dulap. 

Apoi, după numai câteva săptămâni, strania apariție lăsă un alt semn neașteptat. Când domnul Whitby se așeză la masă pentru obișnuita felie de pâine prăjită cu unt și cu gem și pentru ceaiul de la micul dejun, înainte de plecarea la Universitate, îl izbi în nări un puternic miros de tutun. Nu era vorba nici despre mirosul aromat al țigărilor de foi, nici despre mirosul fin al țigărilor electronice și nici despre mirosul greu al celor normale, era vorba de un miros puturos, un amestec de miresme grețoase tipice localurilor ticsite de oameni, unde se bea și se fumează de seara și până dimineața, miresme așezate unele peste altele ca feliile de nori pe cerul întunecat. Domnul Whitby cercetă bucătăria în amănunt, dar nu era niciun semn că cineva fumase acolo. Probabil că doar șezuse câteva ceasuri, cu hainele îmbibate de fum.

Nici o săptămână mai târziu, veni în sfârșit o altă dovadă că strania apariție făcea parte deja din viața sa. Pe una din cămășile pe care domnul Whitby nu o mai folosea demult pentru că i se părea prea tinerească și improprie statutului său universitar și care dintr-o dată apăruse în mijlocul hainelor, deși ani buni stătuse într-o latură a șifonierului, bărbatul descoperi o pată roșietică. Sus pe guler, undeva într-o parte. Crezu la prima vedere că e o pată de mâncare. Apoi, pe măsură ce mâna se întindea să pună cămașa la loc, creierul cercetă și trase mâna înapoi. Cum să apară o pată de mâncare pe partea laterală a gulerului? Pe piepți da, pe mâneci da, dar pe latura gulerului? Atinse pata, o privi de aproape, o mirosi și ceea ce la început fusese doar o bănuială, se confirmă. Nu era o pată de mâncare, ci de ruj. Iar rujul era relativ proaspăt, căci încă se mai întindea dacă treceai cu degetul peste el. Deci bărbatul care îl vizita ajunsese să îi poarte și hainele. Pesemne era un om al străzii, care îl urmărise o bucată de vreme și știa despre el totul, că e un solitar, că locuiește singur, că are un program fix al fiecărei zile, că e un om pașnic, cu o statură fizică mai degrabă fragilă decât solidă. Și intra ca la el acasă când lipsea, folosindu-se de toate lucrurile sale ca și cu ar fi fost ale lui. Asta trebuia să fi fost. Domnul Whitby cercetă cu atenție tocul ușilor și cercevelele ferestrelor. Nu era niciun semn de forțare. Și atunci cum de putuse să intre acest homeless în casa sa? Numai având o copie a cheii de la intrare, altfel n-ar fi putut. Domnul Whitby încercă să-și amintească unde își lăsase în ultima vreme paltonul, cu cheile rămase în buzunar. În sala profesorală de la Universitate și la frizerie. Atât, nicăieri altundeva. Nu-și mai dezbrăcase paltonul niciunde. „Ce tâmpit am fost să-mi las paltonul lângă ușa frizeriei cu cheile în el. Unde mi-o fi fost mintea? Precis asta s-a întâmplat. Omul care m-a urmărit pas cu pas vreme îndelungată, a intrat pe furiș, mi-a copiat cheia în plastilină, apoi a pus cheia la loc în buzunar și a făcut o copie. Simplu de tot!” a bombănit domnul Whitby și a decis pe dată să schimbe yala de la ușă. 

Aceasta schimbare nu s-a întâmplat însă multă vreme pentru că o mulțime de amănunte îl făcură pe domnul Whitby să nu mai fie atât de convins că judecata îi fusese corectă. Parfum, cămăși elegante, ruj pe gulerele cămășilor, nu erau clar detalii din viața unui homeless, oricât ar fi încercat acesta să intre în papucii săi. Așa că alese o altă soluție care ar fi rezolvat și misterul straniei apariții, dar ar fi îndestulat și setea curiozității sale. Se decise să cumpere o cameră video pe care să o instaleze în casă, astfel încât să vadă cu ochii lui cine îi tulbură înlăuntrurile. Și făcu întocmai, cumpără cele trebuincioase, instală totul conform instrucțiunilor, ba mai căută pe internet detalii și instrucțiuni suplimentare. Și când în sfârșit termină totul, testă jucăria. Mergea perfect. La orice activitate pe holul care se lungea de la intrarea în casă până în bucătărie și în bucătăria însăși, senzorul de mișcare se activa și camera începea să înregistreze până când mișcarea înceta.   

Câteva zile senzorul nu declanșă, iar camera rămase nemișcată. Domnul Whitby bănui o vreme că ceva nu funcționează totuși corect, că undeva făcuse o greșeală la instalare. Așa că testă și re-testă funcționarea ei de câteva ori. Totul părea să fie in regulă. Apoi, într-o vineri, își aducea aminte perfect vinerea aceea, l-a văzut. Camera a imprimat totul pe retina-i electronică. Părea să fie un bărbat complet comun, nici prea înalt, nici prea scund, nici prea tânăr, nici prea bătrân, nu avea niciun tic, nicio șchiopătare și se arăta foarte sigur pe sine. Părea să fi coborât de la etaj. A ajuns pe hol în raza de acțiune a camerei, apoi s-a dus fără nicio urmă de ezitare în bucătărie, a băut o cană de apă, a intrat zece secunde în baie, apoi s-a întors pe hol și a ieșit pe ușa de mare. Camera l-a surprins din nou dimineață, dar câteva secunde doar, în care nu se vedea aproape nimic. Lumina era probabil prea puțină, bărbatul în mișcare, iar camera nu apucase să focalizeze. Oricum fața bărbatului nu fusese vizibilă nicio secundă, nici în prima înregistrare, nici în a doua, ca și cum el ar fi știut de cameră, astfel încât să își ferească fața de fiecare dată când trupul se întorcea către obiectiv. Apoi nimic nu mai apăru pe cameră pentru o vreme.

În schimb, în vinerea următoare, totul se repetă aidoma, ca și cum împricinatul ar fi copiat prima înregistrare și ar fi pus-o în locul celei noi. Mici detalii indicau totuși că era vorba de zile diferite. Dar despre aceeași persoană. Îl studie atent. Era îmbrăcat de fiecare dată elegant, fără să frapeze. Purta o pereche de pantaloni de stofă burgundy și avea o jachetă de piele pe care  domnul Whitby le abandonase demult, nu fiindcă arătau rău, căci erau aproape nepurtate, ci fiindcă i se păruseră întotdeauna mult prea îndrăznețe. La baie intra fără îndoială pentru a-și aranja frizura. Avea un aer detașat, relaxat, surâzător chiar, ar fi putut spune dacă i-ar fi văzut buzele. Dar nu i le văzu. Emana însă bună dispoziție și o oarecare nerăbdare se putea deduce din mișcările sale, ca și cum undeva, dincolo de ușa de la intrare, era o altă lume, un univers aparte în care abia aștepta să plonjeze. În schimb, fizic îi semăna foarte mult. Chiar foarte, foarte mult.

Pe domnul Whitby descoperirea nu îl șocă. Nu mai rămase înțepenit, așa cum rămăsese atunci când strania apariție îi folosise parfumul. Poate că toate celelalte întâmplări spectaculoase îl pregătiseră pentru aceasta și devenise într-un fel imun la extraordinar. Și avea și o presupunere privind bărbatul care îi colinda incognito viața. Avea să-l prindă însă pe celălalt, avea să-l prindă asupra faptului.

Prima măsură pe care o luă într-o dimineață fu să schimbe yala de la intrare. Apoi, de-a lungul zilei, își urmă programul normal, dar în loc să își pregătească obișnuitul ceai de tei pentru un somn liniștit, își făcu o cafea tare. Aprinse toate luminile de la parter, își luă ca de obicei cartea de pe măsuța de cafea din living, urcă în dormitor și se lăsă alene în balansoar. Descoperise strania personalitate a lui Venedikt Erofeev și începuse să îi studieze opera și viața. Își puse telefonul lângă el, urmărind cu coada ochiului dacă sistemul de înregistrare a emis vreun semnal de pornire. Însă camera video rămânea nemișcată. Trecuse demult miezul nopții și nicio mișcare nu tulbura pacea lucrurilor. Însă deodată se auzi un zgomot puternic, ca și cum cineva ar fi tras disperat de ușa de la intrare. Apoi o grămadă de sunete asemănătoare se rostogoliră în sus pe scări. „L-am prins” strigă domnul Whitby și alergă împiedicându-se în papuci spre ușă. Dar nu era nimeni. Cotrobăi disperat prin toate ungherele, dar nu descoperi nimic neobișnuit. Apoi realiză că zgomotele vin de afară. Cineva zgâlțâia furios poarta. Ba mai mult, imediat se auzi un scrâșnit de roți și o mașină întoarse în drum așezându-se perpendicular pe el și împroșcând cu lumini peretele casei. Holul de la intrare se goli de întuneric. Motorul mașinii se opri din zbucium și abia atunci auzi glasul.

– Hei John! John, ești? John, deschideee... 

Deschise ușa, în pijama cum era și încercă să privească prin ploaia de lumină. 

– Heeei - se auzi din nou glasul vesel al tipului. Iacă-te! Credeam că ai murit. 

Conturul ce se disipa în lumină era al unui bărbat tânăr care se agita continuu dincolo de gard. 

– Hai John, pune o haină pe tine și vino. Ne-ai speriat. Mă gândeam că ai murit sau cine știe ce naiba s-a întâmplat cu tine de n-ai mai apărut. Hai! Uite, am venit cu Bill și cu Mark să te luăm cu mașina. 

Domnul Whitby se scutură. Nu-l chema deloc John, îl chema Ed, Ed Whitby și era profesor la Universitatea din oraș. Și nici vorbă să-l cunoască pe bărbatul acela tânăr ce părea cuprins de flama alcoolului. Și totuși tipul îl cunoștea pe el. Îl recunoscuse de îndată ce deschisese ușa. Îl cunoștea de vreme bună și părea chiar că au ceva de împărțit. 

– Vii odată, omule? Nu mai sta înțepenit acolo. Mi-e sete și mi-e frig – strigă bărbatul de dincolo de poartă și începu să dea din mâini îndemnându-l să iasă.  

– Vin acum – îi răspunse domnul Whitby zâmbind. Apoi urcă în dormitor, își trase pe el pantalonii burgundy, cămașa albastră cu dungulițe care încă mai păstra pata de ruj pe guler și jacheta de piele. Încalță oterii și ieși val-vârtej.  

vaporul din mlaștini

am fost cu Jackie sa vedem vaporul eșuat între mlaștini

ploua și era de fapt o barcă mai mare

nu un vapor așa cum vorbea toată lumea

avea o cabină mică unde abia încăpea căpitanul

și o crăpătură urâtă în provă ca un suflet rănit

valurile intrau și ieșeau prin despicătura aceea 

așa cum intră și ies cuvintele din lăuntrul nostru

căpitanul manevrase probabil barca cu iscusință 

în timpul furtunii și se salvaseră cu toții

cu excepția unui matelot tânăr

care avea o iubită mignonă ce încă îl așteaptă

Jackie a plâns

Conexiuni

Cei mai mulți dintre prietenii mei, când stau pe veceu, citesc ziare și reviste. Fie ziare de știri, fie de sport. Sau reviste pentru bărbați, cum ar fi cele cu mașini sau femei. Unii le răsfoiesc pe cele pentru casă și grădină, ca să mai afle ce e de preferat să cultivi în luna mai pe bucățica de grădină din spatele blocului. Vreo doi citesc chiar cărți. Da, da, beletristică. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit grav și a ajuns la sanatoriu. Bine, nu din cauza cărților. Celălalt însă are o adevărată bibliotecă în baie, am văzut-o cu ochii mei când am fost în vizită, vreo cinci-șase rafturi ticsite cu cărți, mai vechi, mai noi, unele jerpelite, semn că îi plac foarte mult, altele neatinse. Mie, când stau pe veceu, îmi place să mă gândesc la lume și viață, să încerc să înțeleg de unde venim și unde ne ducem, nu ca indivizi, asta e treaba fiecăruia nu a mea, ci ca specie și pentru ce ne-am procopsit cu ceea ce numim generic viață. Sigur, unii ar putea spune că filozofez. Ei bine, nu filozofez, căci eu sunt inginer. Sunt inginer la întreprinderea de mașini agricole din oraș și proiectez combine. E adevărat, în ultima vreme, de când cu criza economică, nu prea mai proiectăm combine. Facem mici modificări la proiectul original pentru clienții care au cerințe speciale. Fie au terenurile în pantă, fie solul e mai nisipos sau mai mâlos, fie e plin de pietre, în fine, chestii din astea. Iar noi încercăm să le facem munca cât mai ușoară și să nu li se strice combinele când bagă dinții și mușcă din pământ.

Ultima oara când stăteam pe veceu, mi s-a prăvălit printre gânduri, dintr-o dată, ideea asta a efemerității vieții. Ca un bolovan desprins de pe costișă de șuvoaiele de apă împletite de ploaie și azvârlit pe șosea, așa s-a prăvălit gândul asta. Și m-am cutremurat. Asta nu e o figură de stil, pur și simplu am avut un frison care m-a lovit ca un trăsnet, petrecându-mă din cap până în tălpi. E îngrozitor dacă stai să gândești adânc. E la fel cum te gândești la infinit. Dacă gândești adânc, cu capul tău de om normal, te ia amețeala. Pentru că spui, bun, hai să zicem că nu există infinit, cum de altfel ar spune orice om cu picioarele pe pământ, că spațiul, sau timpul, căci este vorba de aceeași teorie, este finit. Și atunci te duci cu gândul până la marginile acestui spațiu. Dincolo de marginile lui trebuie să fie ceva, chiar hău de-ar fi, așa cum la casa părinților mei, dincolo de marginea grădinii e proprietatea vecinului din spate. Deci dincolo de spațiul pe care capul nostru îl poate percepe, trebuie să fie un alt spațiu, poate și mai mare, poate chiar să-l înglobeze pe ăsta mic, pe care-l vedem noi cu ochii minții. Deci trebuie să existe o infinitate de spații, atâta timp cât dincolo de marginile fiecăruia dintre cele la care ne gândim, e musai să mai existe un altul, așa cum în spatele grădinii părinților, e o altă proprietate, iar în spatele acesteia o alta, iar în spatele ultimei, câmpul. Așa și cu viața. Viața fiecăruia dintre noi este o scamă, o scamă pe care Universul nici nu o percepe, d-apoi să spui că o bagă în seamă. Și atunci la ce bun, te gândești, urma asta poate fi suflată de vântul istoriei oricând, fără ca să îi pese vreodată cuiva, universal vorbind. Dar pe urmă stai să te gândești, există oare ceva mai minunat decât viața? Nu este viața cel mai mare miracol care există în Univers, numai gândește-te, îmi spun singur când stau pe veceu, la minunea asta de ochi, cum cuprinde el totul, uneori chiar și ceea ce nu se-arată privirii, cum se protejează de tot ceea ce nu-i e prietenos strângându-se ca o zorea când lumina îi prisosește, cum imaginea se formează răsturnată pe retină, de te-ai putea gândi că ar trebui să ne trăim toată viața cu capul în jos pentru a vedea lumea așa cum este de fapt, iar mai apoi se transformă în impulsuri nervoase și se recompune în creier aidoma realității, ba uneori chiar cu bobi de informație care nu erau acolo, în ceea ce am privit. Și asta în bucata aia de gumă ca o minge de rugbi, nu mai mare de doi centimetri lungime. Te ia cu amețeala. Și atunci te gândești, oare nu trebuie să fac ceva aparte cu viața asta, pentru că am primit fără să cer atâtea minunății? Să fac un copil, să plantez un copac, să scriu o carte, bine nu eu, că eu proiectez combine, dar alții zic.

Și șezând așa și cufundându-mă în gândul ăsta al minunii care e ochiul, am observat în colțul de sus al pervazului care încadrează ușa, că zugrăveala s-a desprins ușor, s-a dezlipit de perete ca o aripă de fluture obosit și a rămas ușor depărtată. N-ar fi fost mare lucru, majoritatea celor care ar fi intrat înăuntru probabil că nici n-ar fi observat coaja aceea de zugrăveala desprinsă. Și chiar dacă ar fi observat-o, ar fi trecut desigur cu privirea peste ea, așa cum treci peste norul ăla mic în formă de elefant cu trompa încolăcită, ascuns printre atâția zeci de nori de pe cer. Dar așa e minunea asta de ochi, uneori păstrează pe retină o imagine care i se pare lui că e importantă, sau că te-ar putea ajuta în planul tău de a trece prin vâltoarea timpului lăsând totuși în urmă ceva. Așa că nereușind să scap de imaginea de pe retina, m-am ridicat și am încercat să râcâi cu unghia bucățica de zugrăveala. Spre surpriza mea așchia nu s-a desprins să cadă pe podea, așa cum m-am așteptat, ci s-a desfăcut ca o eticheta de pe sticla de vin spălată cu apă caldă în chiuvetă. E vopsea de ulei mi-am spus, nu e zugrăveală. Asta ar fi explicat desigur felul aparte în care se desprinde. Am vrut s-o las în pace, oricum n-ar fi observat-o nimeni și chiar dacă ar fi observat-o, ar fi trecut degrabă peste ea, cum treci peste două trei grăunțe de cafea de pe fundul ibricului când vrei să faci ceai. Nu știu cum e făcut ochiul ăsta, însă uneori parcă rămâne o imagine în fundal, ca un watermark pe care îl pui pe pozele tale ca să nu ți le ia altul, astfel încât oriunde ai privi, vezi imaginea la care te uiți și în spatele ei, în background, o alta, care rămâne acolo permanent, în toate fotografiile. Ei bine, așa rămăsese imaginea aia a zugrăvelii care se desprinde. Ba chiar, între timp, realitatea nu mai arăta așa cum o văzusem prima dată, un colț ca o așchie care stă să cadă, pentru că trăsesem de ea și începuse să se jupoaie, cum se jupoaie piele moartă după ce stai prea mult la soare și ai făcut bășici și te ustură, doar că imaginea pe retină era tot aia inițială, cu așchia. Între timp ajunsesem la bucătărie să-mi pun de-un ceai, însă imaginea așchiei mă intriga atât de tare, încât am pus mâna pe-un scaun, am mers din nou în WC-ul de servici, am închis ușa, pentru că altfel mi-e greu să pun scaunul în dreptul tocului și am început să trag de fâșia de vopsea. Se desprindea cum se desprinde pojghița subțire de pe suprafața laptelui proaspăt fiert. Nu numai că se desprindea ușor, dar bucata care se dezlipea de perete era din ce în ce mai mare. Pornise dintr-o margine, mică și acum era ditamai afișul care se jupuia, ca cel din reclama luminoasă la telefoane celulare din colțul bulevardului. Am apucat să rup o bucată cam de un metru pătrat și am înlemnit. Am simțit cum mi se înmoaie picioarele și am căzut moale pe capacul de la WC. Ceea mi se arăta privirii întrecea orice închipuire. Camera WC-ului de servici nu avea pereți. Nu avea pereți în adevăratul sens al cuvântului, cum are orice încăpere la bloc vreau să spun, pereți de BCA, sau de beton, sau de cărămidă. Pereții erau de fapt zugrăveala, ca un tapet bine întins, ca o perdea de baie. În spatele acestei perdele nu era nimic, ci doar o deschidere uriașă. M-am ridicat și am sfâșiat cu brațele, fără niciun pic de reținere, bucăți mari din pereții aceștia falși. Imaginea ce se înfățișa privirii era una din alte lumi. Nu numai că încăperea se deschidea spre în afară, ca și cum pereții blocului nici nu ar fi existat, ca și cum n-ar fi existat nici apartamentul, nici blocul însuși, nici cartierul, dar era un în afară cum nu mai văzusem niciodată. Era o beznă completă, un negru adânc spart ici colo de mici lumini galbene. Știam că afară e noapte, dar ar fi trebuit să văd străzile, felinarele, blocurile din jur, mașinile, reclama luminoasă la telefoane mobile din colțul bulevardului. Dar nu se vedea nimic din toate astea, absolut nimic. Era doar un întuneric abisal, de parca WC-ul de servici s-ar fi desfăcut spre miezul Universului. Am simțit cum mă ia amețeala, picioarele mi s-au înmuiat iar, dar n-am mai apucat să mă prind de nimic și m-am prăbușit pe podea. M-am trezit după o vreme având o durere insuportabilă în coaste și o rană sângerândă la frunte. M-am spălat cu apă rece și m-am privit în oglindă. Arătam îngrozitor, cu o față speriată, muncită, de parcă aș fi spart pietre cu barosul întreaga zi. Am aruncat rapid o privire în jur. Nimic nu se schimbase. Deci nu trăiam într-un vis, totul era realitate. Mă simțeam ca un astronaut pierdut în adâncul Universului, pământul îmi fugise de sub picioare și eram înconjurat de neant. Am ieșit degrabă, am încuiat ușa cu cheia și m-am băgat în pat, ghemuindu-mă ca un copil înfricoșat care fuge din povestea în care s-a străduit atât de mult să pătrundă. Am dormit probabil vreo douăsprezece ore. Apoi, toată seara m-am plimbat ca un leu în cușcă. Cred că am făcut cel puțin zece kilometri și am trecut de vreo cincizeci de ori pe lângă ușa care-mi crea atâta teamă. Era aproape miezul nopții când mi-am făcut curaj și am descuiat-o. Am intrat. Pereții erau cum îi lăsasem, ca o cortină de teatru din care au fugit toți actorii, iar fuga lor, nu se știe de ce atât de bruscă, nu se știe de ce atât de vijelioasă, a sfâșiat decorurile și a făcut praf scena. Deschiderea aceea direct către miezul Universului nu mi s-a mai arătat de data asta atât de înfricoșătoare, ba chiar începea să capete sens. Dincolo de pereții de piatră pe care noi îi construim împrejurul nostru, suntem înainte de toate cetățeni ai Universului. Am sfâșiat ceea ce mai rămăsese de sfâșiat din falșii pereți și am privit mai atent împrejurul. Eram suspendat în eter pe o platforma de beton de un metru jumate pe un metru jumate. Așa, ca un balcon ridicat deasupra lumii, la etajul 163 în cel mai înalt turn al Pământului. Singura legătură a acestei platforme cu lumea fizică era conducta de la WC. Luminile pe care le văzusem cu o seară înainte erau acum mult mai vii și privind mai atent am observat că de fapt ele veneau de la băile și WC-urile de servici ale altor apartamente și case. Erau însă puține, mult mai puține decât apartamentele din jur. În cartier să fi fost vreo douăzeci de blocuri și sute, dacă nu peste o mie de apartamente, iar lumini erau două-trei mai apropiate. Ele însă se puteau zări ici colo, ca stelele pe cer, până hăt departe, unde privirea încetează a mai răzbate, venind din alte orașe, din alte țări, din alte lumi. Și toate aceste platforme erau unite prin conductele de canalizare, ca un arbore subțire cu sute de ramuri. Tot trupul ce mi-era se strânsese și se adunase cu totul în ochi, căci doar ochii îmi rămăseseră vii și iscoditori, restul se micșorase până la dispariție, așa cum se micșorează trupul vapoarelor încălecând depărtările. Eram extaziat de ceea ce vedeam. M-am așezat pe WC și am continuat să contemplu ceea ce se înfățișa privirii. Era fascinant și în același timp înfricoșător. Dar cel mai mult mă intrigau tuburile de canalizare. Plecau mari de sub platformele suspendate deasupra Universului, apoi deveneau din ce în ce mai subțiri, odată cu depărtarea, se uneau câte două, câte trei, se adunau în coloane mai groase, care la rândul lor se adunau în tuburi și mai groase, acestea din urmă pierzându-se în întuneric. Nu puteam pricepe cum din toată lumea asta a noastră conexiunile dintre oameni, și aici altă dilemă, de ce doar dintre unii oameni, se făceau prin conductele de canalizare, ce puneau în comun băile și WC-urile de servici ale locuințelor fiecăruia. De ce nu erau legate marile cancelarii ale lumii, Casa Albă, Westminsterul, Bundestagul, birourile din Davos, acolo unde se întâlneau capetele luminate, unde se luau deciziile importante ale lumii? Și mă așteptam să fie unite prin semnale trimise spre sateliți, sau prin mai știu eu ce invenții moderne, poate chiar prin conexiuni neuronale directe și nu prin conductele de canalizare. Am rămas așa câteva ore, apoi m-am dus să mă culc.

Am încetat să mă mai duc la servici, atât eram de tulburat de ceea ce trăiam. Ziua dormeam și noaptea, mă așezam pe capacul de la WC și cercetam Universul. În următoarele zile acuitatea vizuală mi-a sporit semnificativ și puteam vedea mult mai bine și mai clar peticele de lumină gălbuie. Ba chiar, pe platformele cele mai apropiate am început să văd oameni. Într-un bol de lumină ce părea să fie la etajul trei, din al doilea bloc de după cel de vizavi, am văzut într-o zi o fostă colegă. Lucrasem împreună la o companie din apropiere care fabrica mașini de cusut industriale, eu în departamentul mecanic, ea în publicitate, făcea reclamă produselor. Era o tipă foarte isteață, a lucrat doar trei ani din câte îmi aduc aminte, apoi și-a deschis propria firmă de publicitate. Ședea pe veceu când am intrat eu. M-a văzut și mi-a făcut cu mâna. I-am făcut și eu. Avea o pijama portocalie, ca de copii, cu ursuleți roșii mici, împrăștiați peste țesătură în toate pozițiile, ca și cum ar fi trăit cu toții într-o veselă imponderabilitate. Într-un alt glob, ce părea să fie poziționat într-un bloc din apropiere, am descoperit un vecin pe care îl cunoșteam din vedere. Ne întâlneam des pe la magazinele din cartier. Era un bătrân sobru, drept, bine îmbrăcat întotdeauna, întotdeauna tuns și bărbierit, genul acela de aristocrat pur. M-a zărit și el și a înclinat ușor din cap. Am înclinat și eu. În alte zile am mai zărit unu-doi oameni cunoscuți, o doamnă cu o cămașă de noapte albă până-n pământ și o scufie de dantelă și un domn care avea pijama cu bretele, dar cam atât. În schimb, în depărtare vedeam din ce în ce mai mulți. Unii mă salutau, ca și cum ne-am fi știut de când lumea, alții își vedeau pur și simplu de programul lor de seară și nu mă băgau în seamă, sau apăreau somnambuli, făceau ce aveau de făcut fără să se uite în jur, după care stingeau lumina și dispăreau.

Asta a fost viața mea vreme de câteva săptămâni. Începusem să mă gândesc cu groază că dacă o să continui așa o să fiu dat afară de la muncă, ba mai mult, nu numai că o să îmi pierd jobul, dar nu o să mai am bani pentru a-mi lua de mâncare și pentru a-mi plăti facturile. Până una alta îmi pusesem o cerere de concediu pentru restul zilerelor pe care le mai aveam de luat spunând că sunt bolnav, la care bineînțeles că șeful a mormăit dezaprobator.

Să fi fost vreo cinci-șase săptămâni după întâmplare, când a sunat cineva la ușă. Rar sună cineva la ușa mea și întotdeauna pentru a-mi cere ceva. Era un meșter, trecut bine de prima tinerețe, îmbrăcat într-o salopetă albastră decolorată, destul de curată, dar veche și plină de pete de vopsea și rugină. „Am venit să curăț conducta de canalizare”, mi-a spus și fără să mai aștepte un răspuns a intrat înăuntru. Și-a scos pantofii vechi și stâlciți și a rămas în ciorapi, unul din ei cu o gaură în dreptul degetului mare, căutând din ochi ușa de la baie. Avea în mână o sârmă lungă încolăcită și o geantă mică de scule. M-am uitat le el tâmp și l-am apucat de umăr spunându-i ferm „domnule, nu te-a chemat nimeni, te rog să ieși”. El nu a părut deloc surprins de cererea mea nepoliticoasă, mi-a desprins ușor mâna de pe umărul său și a replicat sec. „O, ba daaa, m-ați chemat, dar nu vă mai aduceți aminte. Doar am discutat la telefon despre asta. Conductele sunt înfundate și trebuie curățate, altfel o să fie belea mare”, mi-a spus și apoi a râs. Avea dinții din față maronii, probabil din cauza fumatului, unul mai din spate acoperit într-un metal galben și altul lipsă pe stânga. Mi-a dat mai apoi o explicație din care n-am înțeles nimic, fie pentru că vorbea într-o limbă tehnică ce îmi era nefamiliară, fie pentru că vorbea pur și simplu într-o limbă străină. Ceea ce mi-era greu să cred. A dat să intre la baie și m-am panicat. De două ori m-am panicat. Întâi pentru că omul era foarte straniu. Nu-mi aduceam aminte să-l fi chemat și chiar dacă aș fi făcut-o, când s-ar fi putut întâmpla asta, acum mai bine de o lună jumate? Și pentru ce? Nici vorbă! Și în al doilea rând, din cauză că avea să intre și să vadă grozăvia. Nici eu nu știam ce înseamnă și cum am intrat în povestea asta, apăi cum să îi pot explica altcuiva despre ce este vorba, despre pereții ăia care nu există, despre suspendarea în miezul Universului, despre conductele de canalizare care se ramifică ca un arbore și al căror trunchi se pierde în neguri? Apoi mi-era și teamă să nu cumva să facă vreun pas greșit, să cadă peste marginea platformei ăleia și să-l înghită Universul. Mi-ar fi rămas mie sârma și geanta lui cu scule. L-am lăsat să intre în baie să facă ce-are de făcut, timp în care eu m-am repezit în WC-ul de servici și am întins în loc de pereți un plastic negru, cu care acoperisem parchetul ca să-l protejez când am zugrăvit apartamentul și pe care-l aveam dinainte pregătit. Simțeam însă că omul care intrase în casa mea nu era unul obișnuit. De ce să fi venit tocmai acum să curețe conductele de canalizare? Și neinvitat! Eram sigur că fusese trimis de cineva să mă verifice, să confirme acceptarea mea definitiva în miezul Universului. Altfel nu pricepeam de unde a apărut dintr-o dată bărbatul acesta atât de hotărât și sigur pe el. L-aș fi pus în fața faptului împlinit, aș fi dezvelit pereții și i-aș fi arătat întreaga țesătură de tuburi, i-aș fi pus o sută de întrebări despre ce înseamnă tot ceea ce mi se întâmplă, dar mi-era teamă că și el ar fi scos la rându-i masca de om și ar fi rămas în pielea lui de extraterestru hidos. Și n-am făcut-o! El a intrat și în WC-ul de servici și l-am auzit cum bodogăne îndărătul ușii. A ieșit după vreun sfert de oră cu plasticul meu în mână. „Îmi pare rău, dar a căzut în timp ce lucram” mi-a spus. Atât. Nimic despre hăul ce se căsca înapoia-i, despre pereții care nu existau, despre senzația aia tâmpită că ești un om mărunt pierdut în Univers. „De acum n-o să mai aveți probleme cu conexiunile” mi-a spus și a rânjit iar. Dintele de metal a strălucit. „De ce prin conductele de la WC și nu prin semnale trimise către sateliți, sau prin mai știu eu ce invenții moderne, poate chiar prin conexiuni neuronale directe. De ce noi și nu marile cancelarii ale lumii, Casa Albă, Westminsterul, Bundestagul, birourile din Davos, acolo unde se întâlnesc capetele luminate, unde se iau deciziile importante ale lumii?” l-am izbit eu dintr-o răsuflare. Mi-a răspuns imediat, fără să se gândească, ca și cum ar fi așteptat întrebarea și ar fi pregătit temeinic răspunsul. „Imaginează-ți ce-ți trebuie ca să începi o lume nouă, oriunde în Univers, o mână de semințe și un îngrășământ în care să le plantezi. Restul sunt mărunțișuri. Și apoi gândește-te că acolo, în conductele alea stă toată informația vieții tale, ADN, sănătate, alimentație, oamenii care-ți sunt aproape. Adu-ți aminte de Ultimul Împărat, Peter O’tool”. N-am înțeles ce a vrut să zică cu Peter O’tool și cu Ultimul Împărat, dar până să mă dezmeticesc și să-l mai întreb altceva, și-a luat sârma încolăcită și geanta de scule și-a dispărut.

 

 

Povestea florii Soarelui (basm)

(dintr-un ghiont dat de Ficțiunile Reale. Joaca mi-a plăcut, dar cum spațiul era cam strâmt, am zis să las povestea să crească aici ca pâinea-n covată) 

A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nici n-am fi avut ce să povestim. A fost odată un rege măreț, care avea o împărăție nesfârșită, atât de întinsă încât călăreții plecați să îi atingă hotarele nu se mai întorceau niciodată, căci îmbătrâneau și mureau înainte să vadă din nou turlele palatului. Iar regele avea o fiică pe care o iubea ca pe lumina ochilor. Și era una la părinte fiica regelui, căci maică-sa murise imediat ce-o născuse. Și frumoasă și tristă era prințesa. De aceea regele îi îndeplinea fiece voie, de fiecare dată când prințesa cobora din turnul de fildeș al palatului, pentru a se amesteca printre celelalte suflete ale împărăției. Nici nu apuca să deschidă gura prințesa, că slujbașii palatului se înfățișau degrabă înaintea-i pentru a-i asculta poruncile.  

Și cel mai mult îi plăceau prințesei florile. Trimișii regelui cutreierau împărăția în lung și-n lat pentru a găsi cele mai minunate flori. Se cățărau pe piscurile cele mai înalte și adunau florile cuibărite în crevase de piatră spânzurate deasupra hăurilor, cutreierau câmpiile nesfârșite și ajungeau în locuri unde-n veci n-a călcat talpă de om, se adânceau în pădurile dese, umede și întunecate, unde-și tăiau calea cu securile d-atâtea ierburi uriașe ce le împânzeau, pitindu-se de animalele feroce și insectele înfricoșătoare, sau cercetau malurile mlăștinoase ale râurilor pentru a găsi nestemate în mocirle fetide. Era plină gradina palatului de cele mai rare și mai frumoase flori care se găseau pe Pământ, doar că prințesa se bucura numai o zi de floarea primită, îi mângâia petalele, îi sorbea miresmele, își umplea inima de culoare și apoi urca din nou în turnul de fildeș al palatului, așezând-se în firida ferestrei și privind cu-n oftat depărtările. „Tot n-am primit ce mai frumoasa floare” obișnuia ea să răspundă când tătâne-su o întreba de ce e tristă.  

Într-o bună zi, prințesa ieși în grădina palatului și porni la pas pe aleile acoperite cu flori. Se plimbă o vreme printre ele, apoi coborî la lac și se întinse pe iarba crudă. Își așeză faldurile rochiei împrejuru-i, se rezemă pe coate și privi lung apa. Și în acea clipă descoperi în lac, chiar în lacul din grădina palatului, cea mai minunată dintre florile pe care le visase vreodată, cea mai grozavă floare de pe Pământ. Era galbenă cu unduiri roșietice, uriașă cât o sută de margarete puse una lângă alta și cu petalele nenumărate fluturând ușor pe cercul rotund ca aerul rece în zbaterea dimineții. Prințesa a simțit inima cum îi tresaltă și sângele cum începe să-i alerge prin trup și fără să mai aștepte nicio zbatere de pleoape strigă. „Tatăăă, floarea, am găsit floarea. Pe asta o vreau. E cea mai grozavăăă!”. Și a venit bătrânul său tată într-o fugă, ținându-și cu mâinile poalele robei ca să nu se împiedice în graba sa, și-a privit fiica, a urmărit cu privirea vârful degetelor sale și s-a întunecat pe dată. Și-ar fi trimis supușii oriunde în lume, în cele mai îndepărtate colțuri ale împărăției, în cele mai periculoase locuri, să caute cele mai rare și mai bine ascunse flori, dar ceea ce îi arătase fata nu-i putea oferi, oricât de mare și puternic ar fi fost. Așa că mâhnirea îi fu imensă când înțelese că floarea pe care o îndrăgise fata nu va putea fi niciodată culeasă și plantată în grădina palatului, iar deznădejdea îi fu și mai mare. „Sigur, fata tatii, om socoti și ne-om sfătui cum să scoatem din apă floarea ce ți s-a lipit de suflet” șopti el cu capul în pământ. Degrabă îi chemă pe slujbașii palatului și arătându-le floarea cea galbenă ce plutea deasupra apei, le spuse cu fermitate: „vedeți floarea aceea, ea e zăvorul fericirii fiicei mele, aduceți-mi-o și să voi acoperi în aur”. Tare se mai minunară slujbașii de cuvintele regelui și de dorințele sale. Se priviră unul pe altul cu teamă, își plecară capetele, își frânseră mâinile și nu fură în stare să spună niciun cuvânt. Până când unul dintre ei, mai tânăr și mai crud la minte, avu curajul și murmură palid „dar mărite rege, acela e Soarele care se reflectă în apă”. „Știu, răspunse regele împietrit, și vreau să mi-l aduceți”. Și s-au avântat slujbașii coroanei în apa lacului, și au încercat să prindă Soarele cu palmele goale, cu plasele pescărești, cu putini uriașe din lemn, cu capcane meșteșugite din stuf, dar nicicum n-au reușit. Soarele li se strecura printre degete ca peștii zglobii și fugea mai departe de-a lungul zilei zâmbind.  

Fiindcă niciunul nu reuși să culeagă Soarele din lac, regele dădu de veste în toata împărăția că va da jumătate din ea celui care va reuși să scoată floarea inimii din apă. Și pe dată sosiră la palat cavaleri neînfricați, războinici căliți în aspre bătălii, prinți înveșmântați în mătăsuri și nestemate. Dar cum sosiră așa și plecară, căci niciunul dintre ei nu-și putea imagina cum ar putea fi scoasă din apă reflexia Soarelui. Nici spadele, nici sulițele, nici pumnalele ascuțite, nici arcurile încordate nu le erau de niciun folos. Imaginea Soarelui reflectată în apă nu putea fi adusă la mal,  oricât și-ar fi încordat ei puterile.

Văzând că nu-i de șagă, regele chemă atunci la palat toți învățații împărăției și le ceru să se gândească pe îndelete și cu adâncă înțelepciune pentru a găsi calea spre fericirea prințesei și spre liniștirea sufletului său. Și stătură înțelepții și se gândiră o săptămână, două, șapte, dar în cele din urmă se declarară și ei neputincioși. Doar unul, cel mai bătrân dintre ei, își aminti că undeva în împărăție ar fi trăit totuși cineva care ar putea ști cum să abată calea Soarelui spre Pământ și îi grai astfel regelui „peste șapte râuri și șapte munți, în peștera din vârful cel mai înalt pisc al celui din urmă munte, locuiește vrăjitoarea Ixchel. Se spune că ea însăși ar fi fost iubita Soarelui, dar că l-ar fi trădat cu Saturn și Soarele ar fi azvârlit-o pe Pământ ca să-și ispășească păcatele. Mergi la vrăjitoare, mărite rege și ea îți va dezlega calea încătușată”.

Și regele nu pregetă nicio secundă. Puse să i se înșeueze calul, să i se pregătească merindele, să i se aducă paloșul cel mai mare și purcese la drum. Lung era drumul, dar scurt îi păru la gândul că odată ajuns are să găsească leacul care să aducă zâmbetul pe chipul prințesei. Și trecu peste șapte râuri și șapte munți, urcă cu greu piscul cel mai înalt pisc al celui din urmă munte și în cele din urmă descoperi peștera unde sălășluia vrăjitoarea Ixchel. Era hâdă și uscată ca un copac cu scorburi vrăjitoarea Ixchel. Avea trupul mărunt și cenușiu, pierzându-se printre stâncile ascuțite cu care se împletea, dar ochii, ochii îi avea mari și luminoși ca doi luceferi strălucitori. „Știu de ce ai venit, nu trebuie să te mai obosești” îi spuse ea regelui privind la globul de cristal pe care îl ținea în palmă și prin care se învârteau în aburi rozalii și palate și lacuri și sori și stele și păduri și mlaștini. „Există doar o singură cale prin care poți aduce Soarele pe Pământ și îl poți planta în grădina palatului. Fix la miezul zilei, când Soarele urcă peste floarea de nufăr și-o acoperă pe de-a-ntregul, tu trebuie degrabă s-o smulgi, s-o acoperi cu o umbră deasă și s-o plantezi așa în grădină. Soarele are să rămână captiv în floare și ai să-l poți duce unde îți este vrerea”. „Dar...” încercă să mai adauge vrăjitoarea Ixchel, însă regele îi luă vorba din gură și adăugă tremurând. „Orice! Nu exista dar, o să fac orice pentru ca ceea ce mi-ai spus să se întâmple întocmai. Vrei viața mea, ti-o dau, dacă asta va aduce fericirea veșnică a fetei mele.” Atunci vrăjitoarea Ixchel a râs, ca o furtună a râs, dezvelindu-și gura știrbă și adâncă precum fântânile iadului. „Nu-mi trebuie viața ta. N-am ce face cu ea. O am pe a mea și mi-e de ajuns că mă chinui cu ea” a mai spus vrăjitoarea, apoi a adăugat „dar trebuie să ții cont de un lucru, floarea ce-o vei culege are să aibă câte o sămânță pentru fiecare privire pe care fata are să i-o arunce. Deci bagă de seamă”. A fost rândul regelui să zâmbească. Dacă asta era singura problemă, atunci viața sa și a fiicei sale avea să fie minunată până la capătul zilelor.  

Alergă bătrânul rege într-un suflet înapoi la palat, așteptă ca la miezul zilei Soarele să urce peste floarea de nufăr și să o acopere pe de-a-ntregul, smulse floarea, apoi o înveli cu umbra sa temătoare și o plantă așa în curtea palatului. A doua zi dimineață tare se mai minună prințesa de floarea ce-i ieși în cale. Era galbenă cu unduiri roșietice, uriașă cât o sută de margarete puse una lângă alta și cu petalele nenumărate fluturând ușor pe cercul rotund ca aerul rece în zbaterea dimineții, prinsă într-o tulpină înaltă cât ea. Așa că prințesa se apropie și o sărută ușor pe miezul portocaliu. Iar prințesei i se păru că floarea a tresărit și a clipit zglobiu. Și mai avea o ciudățenie floarea. Indiferent unde era așezată, ea privea de fiecare dată spre Soare, ca și cum ar fi fost legată printr-un fir invizibil de el. Tare s-a mai bucurat prințesa, atât de tare încât turnul ei de fildeș a început să capete pânze de păianjeni la ferești. Tare s-a mai bucurat și regele de bucuria prințesei. Și probabil ar fi trăit așa până la adânci bătrâneți dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru care de altfel se întâmplă cu fiece floare din lume. Toamna, cercul portocaliu al florii s-a transformat într-o pânză de gherghef în care ziua a însăilat o mulțime de puncte, la început maronii, apoi din ce în ce mai închise, până au devenit negre. Erau semințele florii, atâtea câte priviri îi aruncase prințesa. Și când vântul de vest a început a bate, acestea s-a împrăștiat în toată grădina palatului, pe alei, în rondurile de flori, în hârdaiele cu pământ, pe pajiști, peste dealuri. Iar în primăvara următoare o mulțime de flori ale Soarelui au răsărit în împărăție, de parcă cerul, cu Soarele în mijloc, s-ar fi spart în mii de oglinzi și ar fi căzut pe Pământ. Și iar s-a bucurat prințesa nespus. Și iar s-a bucurat regele de bucuria prințesei. Și poate că povestea s-ar fi cuminte terminat aici, dacă în anul următor nu s-ar fi întâmplat întocmai, iar în celălalt, asemeni, astfel încât în numai câțiva ani întreaga împărăție a regelui s-a umplut de flori ale Soarelui care au acoperit totul.

Nimeni nu mai știe ce s-a întâmplat cu regele și prințesa. Dar se bănuiește că au trăit totuși fericiți până la adânci bătrâneți într-o împărăție muuult, mult mai mică, ascunsă undeva lângă marginea de răsărit a lacului, sub pălăriile uriașe ale florii-soarelui.

 

 

sărut

nu-i așa că dacă într-o zi ți-aș săruta tălpile
tu n-ai șchiopăta,
ci ai călca și mai apăsat
pentru ca sărutul meu să-ți intre în carne?!

Scrisorile

 Ar fi putut trimite scrisoarea dimineață. Se întâlnise cu postașul pe uliță, iar postașul îi zâmbise și înclinase politicos din cap când trecuse pe lângă ea. Sau poate că postașul zâmbise din cauza pălăriei sale de pai cu flori mici albastre, dintr-un plastic banal, care îi păruse caraghioasă. Și ei îi părea uneori caraghioasă, dar îi plăcea cum îi stă. Nu-i dăduse scrisoarea, așa cum nu i le dăduse nici pe celelalte.

Se lăsă pe spate în iarbă și privi cerul. Un nor în formă de fluture, altul în formă de elefant cu tot cu trompă, unul în formă de nufăr, mulți alții mai mici, ca o turmă de oi. Undeva aproape o pasăre începu să cânte. O căută cu privirea și o descoperi. Era mică-mică, mai mică decât pumnul ei. Dar cânta măiestru. Ar fi vrut să fie ca pasărea, să cânte o vreme, oricât de mare sau de mică i-ar fi fost vremea, apoi să zboare mai departe, să vadă lumea de sus, de foarte sus, iar lumea să rămână mică, mai mică decât pasărea care cânta lângă ea. Așeză scrisoarea lângă celelalte scrisori netrimise, aliniindu-le în cutia de bomboane cu trandafiri roz peste capacul albastru. Închise ochii și simți cum picioarele încep să-i înghețe. Se miră, căci era vară, era soare și cald. Să fi fost din cauza norilor, gândi ea. Sau poate a păsării ce zburase deja mai departe și nu se mai auzea. Sau poate din cauza plicurilor cu scrisori netrimise. Simțea cum îi crește greutatea din piept de fiecare dată când mai aduna în ea alte cuvinte neîmpărtășite. Greutatea din piept începu să se împrăștie ca o miere densă în tot trupul lungit în iarbă.

Senzația de frig o cuprinse cu totul. Cu privirea în sus, nu mai vedea decât cerul. Un băiat se opri și zâmbi, amuzat de forma ciudată a ierbii. Apoi se depărtă fluierând.