Zi

Ziua e un ogar hǎmesit. De cum mijesc zorile îşi freamǎtǎ nǎrile ca şi cum ar cǎuta în învǎlmǎşeala de mirosuri ale dimineţii pe cel de alge aduse la mal de valurile unei mǎri prea îndepǎrtate. Nu stǎ sǎ se întindǎ pe dalele reci ci o zbugheşte peste trotuarele nedezvelite într-o goanǎ nebunǎ ca în marea cursǎ de la Sunderland în care organizatorii au dat drumul iepurelui mecanic peste câmp cu mult înainte de rǎsǎritul soarelui dar n-au desenat niciunde linia de sosire.
Are trupul zvelt cu picioare înalte dar puternice arcuindu-se între douǎ ore ca o punte peste Marele Canion. Dedesubt un gol imens ce poate fi umplut rapid cu baloane de sǎpun dar nicicând cu piatrǎ.
E într-o continuǎ alergare. Nu-ţi poţi fixa privirea asupra unui punct de pe trupul sǎu cǎci imediat punctul se deplaseazǎ paralel cu el însuşi spre înainte ca într-o fotografie mişcatǎ. Totul nu e decât o dungǎ de înǎlţimea unui stat de om. Gri, fǎrǎ chip. Greyhound.
Se opreşte sǎ amuşineze în jurul unei tufe de liliac. Sau poate e doar o pǎrere. Apoi fuge din nou înspre miazǎnoapte, târându-şi umbra peste rǎdǎcinile arborilor ca pe o desagǎ prea grea pentru un drum atât de lung.
Apoi brusc drumul o coteşte înspre cer asemeni unei tornade aşezate cu vârful în sus şi sfârşeşte încolǎcit în jurul lunii ca o blanǎ de nurcǎ la gâtul bǎtrânei contese.