luni, 10 august 2009

Re-profilare

Vecinu Grigore era meşter strungar acu doi ani. Locuieşte cu mine în bloc, la parter. A dat strungu peste el într-o zi şi i-a fǎcut ferfeniţǎ o mânǎ. A stat cu lunile prin spitale. S-a operat de câteva ori. Acu şi-a revenit. Mâna nu. Când a dat sǎ se întoarcǎ la lucru i-au zis c-a venit nasol, odatǎ cu criza, cǎ s-au restructurat şi cǎ postul lui a zburat din schemǎ. Şi strungu la fel. L-au scos din prizǎ, au pus o prelatǎ mare peste el şi l-au lǎsat aşa sǎ moţǎie. “La dracu” a zis vecinu Grigore şi a plecat sǎ caute altul. Cu punga cu jǎratec a plecat vecinu Grigore. Şi a gǎsit o mulţime de strunguri rǎpciugoase dormitând prin hale mai vechi sau mai noi, dar nici unu nu s-a-ntins la jǎratec.Ce-ar mai fi pus şaua pe ele.
Vecinu Grigore se trezeşte în fiecare dimineaţǎ la şase, cum se trezea în fiecare zi când se ducea la servici. Mǎnâncǎ, se bǎrbiereşte, bea o cafea şi iese în faţa blocului. De la şase jumate începe sǎ dea bineţe celor care pleacǎ la servici. Pe la nouǎ încep sǎ iasǎ pensionarii. El nu e pensionar. A ieşit aşa pǎ caz dǎ boalǎ sǎ-i vinǎ un ban în casǎ. Nu-i plac pensionarii. Bǎrbaţii vorbesc prea mult despre politicǎ şi fotbal. Iar femeile despre orice.
O vreme a mai stat de vorbǎ cu vânzǎtoarea de la ghereta cu ziare din colţul blocului. O mai ajuta sǎ le întindǎ, sǎ le strângǎ. Îşi mai arunca şi ochii peste titluri. Apoi n-a mai stat cǎ a venit unu mǎrunţel şi negricios care o ajutǎ el la toate. Şi sǎ le care o ajutǎ. Ziua şi noaptea o ajutǎ.
Singura cu care mai schimba o vorbǎ era bǎbuţa care venea în fiecare dimineaţǎ sǎ vândǎ câte ceva lângǎ ghereta de care v-am spus. Azi o mânǎ de roşii, mâine câteva flori, frunze de viţǎ, un pumn de prune, câţiva ardei iuţi. Le întindea jos pe o hârtie veche de ziar, îşi desfǎcea scǎunelul şi stǎtea toatǎ ziua lângǎ ele. Dacǎ nu le vindea pânǎ la patru când se întorcea coana Zoiţa de la servici i le lua ea. Îi dǎdea zece lei, mereu zece lei indiferent ce cumpǎra, le lua, le punea într-o punguţǎ de plastic şi apoi le arunca pe hornu de la tomberon când ajungea la etaju unu. Cǎ a şi întrebat-o într-o zi vecinu cǎ de ce le aruncǎ. “Pǎi ce sǎ fac cu ele Nea Grigore dupǎ ce au stat toatǎ ziua în praf şi s-a luat pe ele tot plumbul dupǎ hârtia aia de ziar?!”
Bǎbuţa avea doi copii. Şi atât. Nimic altceva. Dar trebuia sǎ trǎiascǎ.
Cu vremea vecinu Grigoare a devenit din ce în ce mai taciturn. Deschide uşa dimineaţa oricui iese din scarǎ.
- Bunǎ dimineaţa vecine!
- Bunǎ dimineaţa vecine…….
Altfel nu prea mai zice nimic. Ochii i se înnegureazǎ pe zi ce trece. Nu-i place viaţa fǎrǎ o mânǎ. Şi fǎrǎ atâtea…
- Bunǎ seara vecine!
- Bunǎ seara vecine…..
Acelaşi dialog şi dupǎmasa când se întorc oamenii de la servici. Cele mai mulţumite sunt cucoanele care se întorc de la piaţǎ. Cu sacoşele pline. Dacǎ nu ar fi vecinu Grigore ar trebui sǎ lase jos sacoşele, sǎ deschidǎ uşa, sǎ o ţinǎ cu piciorul ca sǎ nu se închidǎ cǎ e d-aia cu arc, sǎ se aplece repede sǎ-şi ia sacoşele ţinând un picior în deschizǎtura uşii şi apoi sǎ treacǎ pragul având grijǎ sǎ ia piciorul dupǎ ce au trecut toate sacoşele, cǎ într-o zi tanti Dumitriţa a luat piciorul înainte sǎ treacǎ şi sacoşa cu roşii şi a fǎcut sucul de roşii acolo pe scarǎ în loc sǎ-l facǎ în bucǎtǎria dumneaei.
De la un timp mâna aia bunǎ şi piciorul stâng a lu vecinu Grigore, ǎla cu care ţine uşa sǎ nu se închidǎ, au început sǎ se atrofieze şi sǎ-şi piardǎ calitǎţile ce le-au fost dǎruite de la Dumnezeu. Au ajuns aşa… ca nişte balamale.
- Bunǎ dimineaţa vecine!
- Bunǎ dimineaţa vecine…….
Şi zummmmmm….. uşa se deschide ca la viloaiele alea barosane când apasǎ şoferul pe telecomandǎ. Ochii lu vecinu Grigore au ajuns ca un vizor de uşǎ. Te uiţi în ei şi vezi dincolo. În rest parcǎ nici nu ar exista. E ca o uşǎ de scarǎ de bloc.
Într-o zi a venit omul cu pensia. Nici nu l-a observat. Cǎ-l cunoştea.
- Bunǎ dimineaţa!
- Bunǎ dimineaţa…..
Şi zummmmmm….. uşa s-a deschis singurǎ ca la viloaiele alea barosane cu telecomandǎ. A sunat la vecinu Grigore şi nu l-a gǎsit acasǎ. A întrebat câţiva pensionari care stǎteau pe bancǎ în faţa blocului dar nici unul nu ştia nimic. I-a lǎsat un bilet în uşǎ sǎ treacǎ pe la poştǎ sǎ-şi ridice banii, a dat din umeri şi-a plecat.
- Sǎ aveţi o zi bunǎ!
- Mulţumesc…..
Şi zummmmmm….. uşa s-a închis încet în urma lui.

2 comentarii:

Roxana spunea...

trist... trist si real. sentimentul asta ca esti inutil, daca te cuprinde inainte sa fii pregatit sa-l intampini...e devastator.

mosu spunea...

da, e aiurea sa simtim ca devenim inutili, ca suntem mai mici si mai nebagatiinseama decat o coaja de samanta de floarea soarelui; m-am jucat oleaca cucuvintele si am exagerat sentimentul acesta al inutilitatii pana la a transforma omul intr-o piesa metalica oarecare….
din fericire nu se intampla chiar asa, dar fara sa ne dam seama bucati din noi devin incet incet inutile, neutilizate, nepuse in valoare…. devenim niste dulapuri mari in care se inghesuie o multime de chestii claie peste gramada si care stau cel mai adesea cu usile inchise; uitam mai mereu sa iubim, sa visam, sa respiram, sa privim lucrurile marunte pentru care trebuie sa ne indoim spinarile…..