duminică, 23 august 2009

Uigurii Episodul V (ultimul episod în care un ochi râde altul plânge)

M-am înapoiat în camera 204. Trupul cel cafeniu nu mai dansa. Dispǎruse de tot. În schimb, în mijlocul mesei reapǎruse lichidul acela asemǎnǎtor mercurului, într-o patǎ cu o formǎ total aleatoare. Mi-am scos telefonul mobil care devenise complet inutil odatǎ cu îmbarcarea în avion pentru cǎ uitasem sǎ-mi iau roaming înainte de a pleca din ţarǎ şi îl foloseam mai cu seamǎ pe post de ceas, cǎutând înfrigurat cheia care avea sǎ sǎ deschidǎ porţile Universului. Bietul meu telefon, aşa fǎrǎ roaming cum era, avea sǎ devinǎ piesa de bazǎ în cea mai extraordinarǎ misiune de salvare din istoria Pǎmântului, ba chiar cosmicǎ aş putea spune, având în vedere cǎ pânǎ una alta în afarǎ de noi şi uiguri nu şi-a mai fǎcut nimeni simţitǎ prezenţa. Cum spuneam, am deschis telefonul care bineînţeles afişa mesajul “search” cǎutând de zor o reţea în care sǎ se înşurubeze. Am rǎsfoit prin foldere în cǎutarea unui fişier anume care avea sǎ salveze lumea. Şi l-am gǎsit mulţumindu-i lui Dumnezeu. Apoi liniştit m-am oprit în faţa uşii din sticlǎ groasǎ de vreo zece centimetri, cu siguranţǎ incasabilǎ, aranjându-mǎ puţin ca în oglindǎ în aşteptarea evenimentului. Mi-am mai descheiat un nasture la cǎmaşǎ, mi-am rǎvǎşit puţin pǎrul, mi-am sumetecat mânecile, mi-am aranjat sprâncenele stufoase şi rebele şi am aşteptat. Nu mult.
Doamna Johnson a apǎrut ca o adevǎratǎ prinţesǎ. Era într-adevǎr rǎpitoare. Nu ştiu dacǎ C.I.A. avea un croitor care lucra la comandǎ la orice orǎ din zi sau din noapte sau dacǎ avea un depozit uriaş cu rochii de searǎ de orice mǎrime, formǎ şi culoare dar rochia doamnei arǎta cu adevǎrat impecabil. Dacǎ nu ar fi fost panourile luminoase care ne înconjurau aş fi putut jura cǎ este o domniţǎ din suburbiile anilor douǎzeci ale Buenos Airesului, ieşitǎ sǎ agaţe un bǎrbat chipeş cu care sǎ facǎ un tango chiar în mijlocul strǎzii.
Degetele au început sǎ-mi tremure pe telefon. Nu mai ştiam nici ce caut, cu atât mai puţin cum sǎ o fac. În cele din urmǎ reuşesc sǎ apǎs play şi piesa lui Astor Piazzola Liber Tango începe sǎ se reverse din difuzorul telefonului. Pun aparatul în buzunarul de la piept al cǎmǎşii, întind o mânǎ doamnei Johnson şi o invit timid.
- Îmi acordaţi acest tango doamnǎ?!
- Chiar credeţi cǎ e în interesul salvǎrii omenirii…..? - se îmbujoreazǎ doamna Johnson ca o puştoaicǎ.
- Nu de-aia m-aţi adus aici?! - îi rǎspund scurt înainte sǎ apuce sǎ termine, apoi fǎrǎ sǎ mai aştept un accept o prind cu o mânǎ de mijloc şi cu cealaltǎ îi ascund palma în palma mea. Dansǎm. Oooo…. N-am mai fǎcut-o demult dar paşii se rostogolesc aproape singuri fǎrǎ ca noi sǎ facem prea multe pentru a-i ajuta. Doamna Johnson este uşoarǎ ca un fulg şi o excelentǎ dansatoare. Nu atinge pǎmǎntul, doar pluteşte pe deasupra lui ca un voal rostoglit de vânt pe braţele sale mlǎdioase. Trag cu ochiul la uigurii mei. Lichidul a început sǎ se transforme într-un abur cenuşiu cu încrustaţii rozacee. Doamna Johnson miroase minunat. Ne lipim obrajii. Şi piepturile. Continuǎm sǎ dansǎm cu ardoare. Pulberea cenuşie a început sǎ se îngroaşe şi sǎ se adune într-o sferǎ din ce în ce mai roşie. Nu mai sunt douǎ trupuri. E unul singur. Avem un singur brat întins, mâna mea dreaptǎ s-a pierdut în dupǎmijlocul ei, mâna ei stângǎ s-a adâncit în dedupǎgâtul meu, picioarele ni s-au împletit ca roşul şi albul unui şnur de mǎrţişor şi o singurǎ inimǎ se mai aude bǎtând. Dar totul are un sfârşit, mai ales o melodie de trei minute şi zece secunde. Muzica s-a terminat, lua-o-ar naiba. Doamna Johnson rǎmâne lipitǎ de pieptul meu. Deasupra mesei o sferǎ roşie fǎclie pâlpâie uşor ca o inimǎ. Doamna Johnson are obrajii vǎpǎi.
- Sunteţi un adevǎrat vrǎjitor domnule.
- Vǎ referiţi la uiguri sau la tango doamnǎ? – punctez rapid pânǎ ca doamna Johnson sǎ se dezmeticeascǎ, uluit şi eu de vorbele ce-mi ies din gurǎ, având în vedere cǎ altfel sunt un timid şi un introvert dupǎ cum v-am spus deja în preambul. Apoi adaug galant - Dumneavoastrǎ sunteţi cea care vrǎjeşte doamnǎ.
- Domnişoarǎ – îmi rǎspunde doamna Johnson clipind uşor din vârfurile genelor, apoi se retrage pe vârfuri cu spatele cǎtre uşǎ ca o premiantǎ care şi-a primit diploma şi vrea sǎ iasǎ discret din raza de acţiune a reflectoarelor.
Eiii…. dar unde o fi doamna maior?! Cred cǎ ar fi bine sǎ trecem la ultima etapa.
Mǎ apropii uşor de masa de disecţie şi întind palmele. Sfera se desface exact ca la faza cu engage pentru a se recompune apoi în palma mea. Pâlpâie rotund şi roşu.
Echipa de ofiţeri ne aşteaptǎ deja în dreptul uşii de la hala 23 August în frunte cu colonelul Smith. Când mǎ vǎd cu obiectul în palmǎ se dau un pas înapoi rotunjind un semicerc ca un amfiteatru grec în mijlocul cǎruia a apǎrut eroul. Sunt nevoit sǎ le explic din mers.
- Uigurii sunt extrem de puternici, pot lua decizii rapid, pot face analize complicate şi pot gǎsi mereu cea mai bunǎ soluţie, dar în esenţǎ sunt proşti. Nu vor nimic. Nu cautǎ sǎ distrugǎ, sǎ ocupe, sǎ cucereascǎ. Uigurii n-au venit aici pentru a se rǎzboi cu noi, n-au ajuns aici nici mǎcar pentru cǎ aşa au vrut. Uigurii au ajuns aici din greşealǎ. Din nu ştiu ce motiv au intrat în naveta asta spaţialǎ care cu siguranta nu e a lor. Pentru ce sǎ faci o trapǎ de un sfert de metru pǎtrat când tu ai doar un micron?! Au ajuns pe navǎ exact când aceasta se pregǎtea sǎ plece cu totul întâmplǎtor. Iar aici pe Pǎmânt au devenit complet confuzi pentru cǎ nu ştiau pe nimeni şi nimic împrejur. Singurul lucru pe care şi-l doresc este sǎ întâlneascǎ ceva familiar şi sǎ se întoarcǎ acasǎ. Aaaa… Şi în plus uigurii sunt înnebuniţi dupǎ frumos. Farmecul doamnei Johnson i-a vrǎjit şi i-a îmblânzit. Naveta este pregǎtitǎ de zbor?
Colonelul Smith îmi aratǎ cerul printr-un horn lung cǎscat în tavanul stadionului. Chiar la baza lui farfuria zburǎtoare toarce ca o mâţǎ pe cuptor. Trapa e deschisǎ.
- Ne-a luat ceva timp sǎ aflǎm cum se porneşte drǎcia – mi se confeseazǎ colonelul la ureche aplecat peste umǎrul meu. Nici acum nu ştim ce fel de combustibil foloseşte. Dar sper sǎ fie destul ca sǎ iasǎ din atmosfera terestrǎ. Apoi Dumnezeu cu mila.
M-am apropiat de trapa deschisǎ, am cuprins globul sângeriu cu ambele palme şi aplecându-mǎ peste marginea ei l-am pus uşurel înǎuntru, ca şi cum aş fi aşezat un pui de porumbel înapoi în cuibul sǎu. Exact aşa. Simţeam privirile celorlalţi cum îmi împing braţele, cum mi le afundǎ mai adânc prin trapǎ. Apoi deodatǎ globul începu sǎ se desfacǎ în bucǎţi şi o ploaie de steluţe mici începu sǎ alerge prin interiorul întunecos al navei. Erau evident mulţumiţi. Am zâmbit cu gura pânǎ la urechi. Avusesem dreptate. Am mai privit o datǎ înǎuntru fericit şi am început sǎ închid trapa. Cu colţul ochiului, în timp ce deschiderea uşii devenea din ce în ce mai îngustǎ, am vǎzut uigurii fǎcând un gest cu totul neaşteptat. Un nor alburiu se întrupǎ din steluţele multicolore modelând în întuneric pentru câteva secunde nudul fosforescent dar perfect conturat al doamnei Johnson. Am trântit trapa cu forţǎ. Ce naiba, uigurii ǎştia au intrat acuma şi în creierul meu?! Sǎ plece mai repede de-aici cǎ mǎ fac de baftǎ din cauza lor.
Felicitǎrile au curs zile în şir. Am fost primit de toţi şefii şi şefuţii colonelului Smith şi felicitat cǎlduros de fiecare dintre ei. A trebuit sǎ spun de zeci, poate de sute de ori povestea uigurilor, mulţi dintre cei care nu participaserǎ direct la evenimente privindu-mǎ pieziş la fiece tǎlmǎcire, fǎrǎ însǎ sǎ uite sǎ îmi reaminteascǎ la final “Good job, excelent job!”. Ultima care m-a felicitat a fost domnişoara Johnson. Despǎrţirea noastrǎ s-a lǎsat cu lacrimi şi suspine de ambele pǎrţi. Oricât am încercat sǎ o scurtez şi sǎ o fac cât mai dulce ne-am opintit amândoi boii într-o tristeţe sfâşietoare. Cǎmaşa mi se umpluse de lacrimile ei iar nodul din gât nu m-a lǎsat sǎ spun nici mǎcar un cuvânt, în afara unor gâjǎituri uscate însiropate în câteva lacrimi amare.
Nu ştiu exact ce altceva decât sǎ-mi sfâşie inima mi-a mai fǎcut domnişoara Johnson cu aceeaşi ocazie, dar pânǎ sǎ ajung în ţarǎ nu-mi mai aminteam deloc cine e dânsa şi absolut nimic despre întâmplǎrile din subsolurile Disneylandului. Doar pata uriaşǎ de pe umǎrul stâng al uneia dintre cǎmǎşi m-a pus pe gânduri şi un fir de amintire s-a iţit dintr-o uitare absolutǎ şi neagrǎ ca un fund de tigaie arsǎ. Mi s-a pǎrut interesantǎ povestea ce începuse sǎ se deşire printre circumvoluţiunile cenuşii, aşa cǎ am pus mâna repede pe un creion şi o hârtie şi am început sǎ aştern totul pentru cǎ mi s-a pǎrut ceva extraordinar şi pentru cǎ nu mǎ aşteptam sǎ creadǎ nimeni, absolut nimeni ceea ce s-a întâmplat cu adevǎrat. Singurul lucru care m-a mirat pânǎ peste poate şi pe care nu l-a înţeles nici pǎnǎ în ziua de azi a fost cum de-au cedat mecanismele de spǎlare a creierului, la care în mod evident fusesem supus, atât de perfecţionate de americani şi atât de eficiente. Nu cumva uiguriiiii….. n-or fi plecat chiar toţi şi mi-or fi rǎmas câţiva prin buzunar?!

9 comentarii:

ew spunea...

mi-as dori ca multe alte misiuni sa fie indeplinite asa de gratios :)
frumoasa povestirea.

aldracu spunea...

fain, săru'mâna pt.

mosu spunea...

@ew
eee….. depinde de incumbenti; uigurii astia sunt cu adevarat fantastici… :)
tare ma bucur ca ti-a placut
@aldracu
eeeiii… aldracu, ce surpriza… :) ; inainte de toate bine ai venit pe blogulluimosu; sunt incantat ca ti-a placut si tie povestea si iti multumesc pentru semn

Roxana spunea...

foarte frumos! pana la urma tot arta si frumosul din noi ne salveaza :) aproape in orice situatie...

mosu spunea...

cam asta ar fi morala, scoasa e adevarat de par, in mod intentionat, din finalul acestei intamplari (evident de catre mine)… frumosul exista chiar si intr-o lume marunta si cenusie, trebuie doar gasit si dezvelit……
multumesc pentru cuvinte :)

madelin spunea...

Mosule, mosule, mosule...

mosu spunea...

:))
mmm.... ce, n-are voie si-un mos sa danseze tango?!

madelin spunea...

Mosule, taman la tango ma gandeam, de unde ai stiut?! Poate la unul mai lung de treiminutejumate, sau la unul niciopdata terminat...
Ba da, mosii ce danseaza tango (sau vals, that is) sunt fermecatori...

mosu spunea...

recunosc ca am oscilat intre tango si vals… initial fusese vals, apoi fiindca a dat muzica pizzoloului astuia peste mine si tare mi-a placut a devenit tango…; tangoul are si alta greutate, mai potrivita momentului….
retinut treaba cu niciopdata terminat…. poate ca da, poate ca niciopdata terminat …:)