miercuri, 19 august 2009

Uigurii (serial sefeu pe bune, deşi la început nu pare) Episodul I

Uneori viaţa ne oferǎ surprize extraordinare. Şi când spun extraordinare, mǎ gândesc chiar la extra ordinare, adicǎ cu totul ieşite din ordinar, din comun, unice. Sau... mai mult decât atât. Sunt oameni care au fost toatǎ viaţa fermieri, sau muncitori pe santier, sau cizmari şi hodoronc tronc istoria i-a transformat în preşedinţi de stat, sunt C.E.O. de companii care au suit treptele ierarhice câte zece odatǎ şi s-au trezit peste noapte din umili executanţi în manageri ce au pe mânǎ sute de milioane de dolari sau miliarde şi destinele a zeci de mii de oameni, sau persoane cǎrora pur şi simplu le-a pus Dumnezeu mâna în cap şi s-au trezit de-o datǎ cu purcoiul de bani în cont, cu poziţie socialǎ, cu faimǎ.
Eu nu eram atunci, cum de altfel nu sunt nici acum, decât un inginer oarecare la o întreprindere oarecare, ce-şi umple timpul liber cu scrieri din cele mai diverse, cele mai multe o revǎrsare a unui suflet introvertit dar bulbucǎcios. N-am ieşit niciodatǎ din cercul de amatorism în care se învârt o mulţime de tinere sau mai bǎtrâne condeie ce fie viseazǎ la faima literarǎ, fie se împing pe scena neşfârşitului eter cu tupeul unui Llosa sau al unui Coelio dar cu talentul literar al unui îngrijitor la Zoo, fie doar îşi fac vânt cu pana în aşteptarea unor întâmplǎri care sǎ le coloreze sufletul şi viaţa.
De aceea scrisoarea primitǎ de la şeful cenaclului american de poezie şi literaturǎ “Art and literature over the Earth borders” în care eram anunţat cǎ o parte din poveştile mele de pe blog fuseserǎ traduse şi mult apreciate, tare m-a mai minunat. Am întors hârtia pe toate feţele. Era lucioasǎ, miroasea frumos iar în josul ei avea o ştampilǎ din aceea în relief şi o semnǎturǎ frumoasǎ tipic americanǎ, lunguiaţǎ, cu scrisul rotunjit, de ziceai cǎ-i mai degrabǎ acoperiş de pagodǎ japonezǎ. Am deschis apoi pagina saitului şi ce sa vezi. Chiar pe pagina principalǎ douǎ din povestirile mele nebuneşti, excelent traduse în englezǎ şi cu o grǎmadǎ de comentarii elogioase.
Citesc iar scrisoarea şi clatin din cap a mirare. Şeful cel mare, care este conducǎtorul cenaclului literar, dar şi cel care coordoneazǎ activitatea saitului, precum şi patronul unei edituri, mǎ roagǎ sǎ devin membru al grupǎrii lor. Mai citesc o datǎ hârtia, mai rǎsfoiesc paginile saitului, apoi mǎ ciupesc de obraz. Nu visez. Dar nici prea treaz nu sunt, constat cu uimire, cǎci aşa ceva nu se poate întâmpla unui simplu muritor. Chiar aşa, aici în ţarǎ sǎ nu mǎ citeascǎ decât Puck, Madelin, Peştişorul Auriu, Earthwalker, Corn, Kat, Tundushumeu, Parizianca, Roxana, Arc-en-ciel (am uitat pe cineva?!) şi cam atât, iar acolo sǎ am peste 150 de comentarii la prima poveste publicatǎ?! Mǎ aşez.
Heeeiii... sǎ nu vǎ gândiţi cǎ asta este întâmplarea extraordinarǎ despre care vǎ vorbeam la început. Nu suntem nici mǎcar pe aproape.
În fine, mǎ apuc sǎ studiez pe îndelete problema, printre picǎturi cât îmi permite munca şi viaţa personalǎ şi pânǎ la urmǎ sunt nevoit sǎ accept realitatea fǎrǎ însǎ sǎ reuşesc sǎ o înţeleg. V-am spus cǎ… Sau nu v-am spus încǎ?! Ei bine, dacǎ nu v-am spus v-o spun acum. Pentru mine lucrurile care mǎ înconjoarǎ se împart în patru mari categorii. Cred cǎ şi pentru voi este la fel dar nu v-aţi gândit niciodatǎ la asta. În prima categorie intrǎ lucrurile pe care le înţeleg şi le accept, cele mai multe de altfel. În a doua, cele pe care le înţeleg dar nu le accept, de exemplu cǎ praful se adunǎ la marginea trotuarului sau pe ferestrele casei. În a treia, cele pe care nu le înţeleg şi nu le accept, de exemplu sǎ intri ziua în amiaza mare fǎrǎ cagulǎ pe cap, cu un pistol de jucǎrie în mânǎ şi sǎ încerci sǎ jefuieşti o bancǎ. Şi în fine în a patra şi ultima, cele pe care nu le înţeleg dar le accept pentru cǎ n-am încotro, cea mai incomodǎ categorie de altfel. Întâmplarea aceasta din urmǎ se încadreazǎ clar în ultima categorie. În fine, trec peste faptul cǎ nu înţeleg nimic din toatǎ povesteǎ, îi scriu omului cǎ sunt de acord sǎ intru în cenaclul lui dar cǎ probabil nu o sǎ apucǎm vreodatǎ sǎ ne vedem la faţǎ şi închid subiectul.
Cel puţin aşa am crezut eu. Sigur, o perioadǎ a fost nevoie sǎ comunic cu cei care îmi trimiseserǎ comentarii, pǎreri, sugestii sau doar aprecieri în subsolul textelor mele pe saitul literar “Art and literature over the Earth borders”. Mi-a luat ceva timp îndeletnicirea asta şi pentru o vreme viaţa mea chiar s-a schimbat. Nu-mi mai beam ceaiul la masa din bucǎtǎrie de exemplu ci la mǎsuţa de calculator, cu o mânǎ amestecând mierea şi lǎmâia din ceai iar cu cealaltǎ literele pe ecranul pisiului. Nu m-am mai culcat la 22:30 ca-n fiecare searǎ ci dupǎ miezul nopţii, având grijǎ sǎ schimb câteva vorbe pe net cu americanii ce se grǎbiserǎ sǎ-mi citeascǎ textele. Cel mai rǎu a fost însǎ cǎ evaluarea pozitivǎ fǎcutǎ de cǎtre americani m-a obligat sǎ-mi storc creierii în ideea continuǎrii publicǎrii unor texte dacǎ nu remarcabile cel puţin decente. Mde, noblesse oblige! Dar oricât m-am strǎduit sǎ storc, din creierii mei nu ieşeau decât piuliţe, şuruburi, roţi dinţate, schimbǎtoare de cǎldurǎ, motoare, pompe, toate recunosc odihnindu-se nu în curtea întreprinderii aşa cum era de aşteptat ci pe o pajişte verde, stropitǎ cu flori de pǎpǎdie şi având în fundal un masiv muntos îmbrǎcat în brazi impunǎtori la patru ace, peste umǎrul cǎrora, în fiecare searǎ, soarele îmi fǎcea zâmbitor cu mâna.
Eram disperat. Povestea începuse sǎ mǎ sâcâie şi într-o searǎ chiar am pus mâna pe o foaie de hârtie şi i-am scris omului. “Voi aţi citit prima mea însemnare de pe blog?! Eu nu vreau sa fiu blogger, nu vreau sǎ fiu vedetǎ, nu vreau sǎ fiu scriitor, nu vreau sǎ fiu nimic, dacǎ vǎ place ce citiţi bine, dacǎ nu lǎsaţi-mǎ în plata Domnului şi vedeţi-vǎ de ale voastre”. Ei, în fine, n-am scris eu chiar aşa, dar cam asta era esenţa. Am mototolit însǎ hârtia şi am aruncat-o la coş. Omul fusese prea amabil cu mine, iar eu eram prea irascibil.
Lucrurile se mai liniştiserǎ un pic când, dupǎ vreo cinci şase luni de la întâmplare, primesc o altǎ scrisoare. Acelaşi domn mǎ anunţǎ sec cǎ sunt invitat la reuniunea lor anualǎ care are loc joi 25 septembrie la Anaheim în California. Îmi spune cǎ mi-a fost rezervat un loc de cazare la Anaheim Plaza Hotel pentru cele cinci zile ale conferinţei precum şi pentru încǎ douǎ after pentru vizitarea “the beauties of the area, including the famous Disneyland.” Iar la sfârşit îmi transmitea la fel de sec sǎ iau legatura cu doamna Pierce, ataşat cultural la Ambasada Statelor Unite care îmi va înmâna trei mii de dolari pentru “transport and other facilities”, costurile acolo fiind suportate integral de ei. Uauuu…. - îmi zic - din ce îin ce mai interesant!
Recunosc cǎ primul gând a fost cǎ sunt parte a unui film S.F. al cǎrui regizor a omis sǎ mǎ anunţe cǎ sunt inclus în distribuţie şi sǎ-mi înmâneze partea mea de scripturǎ. Mi-am revenit însǎ repede dupǎ ce doamna Pierce m-a sunat ea însǎşi peste douǎ zile cu rugǎmintea sǎ trec în ce zi pot eu, mai puţin weekendul, între orele 10 şi 14, pe la Ambasada Americanǎ pentru a ridica de la ea cele câteva cecuri de cǎlǎtorie în valoare de trei mii de dolari.
Am oprit cu vârful degetului balanţa ce oscila abia perceptibil între DA şi NU şi am apǎsat cu podul palmei platanul de DA. Ce era sǎ fac?! Am redus apoi ratingul de la
“nu înţeleg dar accept cǎ n-am încotro minus minus”, la “nu înţeleg dar accept cǎ n-am încotro plus plus” cu intenţia vǎditǎ de a scoate povestea complet din aceastǎ categorie şi am început sǎ-mi pregǎtesc bagajele.
Aşa cǎ pe 24 septembrie eram în zbor spre Los Angeles având în buzunar banii trimişi de domnul Watkinson, o povestioarǎ dulce despre o fetiţǎ care îşi pierduse mâţa pe Lunǎ, stoarsǎ cu greu din multe nopţi nedormite şi zile înecate în jazz şi poezie doar doar s-o îmbuna muza buburuza sǎ treacǎ şi pe la mine mǎcar vreo jumǎtate de orǎ, un stick de memorie cu toate poveştile mele mai “generoase” cerute imperativ de gazdele mele şi o batistǎ albastrǎ.
Drumul a fost îngrozitor. Lung, obositor şi stresant. A trebuit sǎ schimb trei avioane pânǎ în Anaheim şi sǎ mai pierd şi vreo cinci ore între ele. Dacǎ mai fac şi la anul adunare generalǎ s-o facǎ la Sinaia altfel eu nu mai particip.
La aeroport m-a aşteptat domnul Watkinson în persoanǎ. Mi-a strâns mâna, mi-a urat bun venit şi m-a îmbrǎţişat ca şi cum ne-am fi cunoscut de când eram copii. Mi s-a pǎrut curios comportamentul lui de yankeu denaturat dar aveam sǎ aflu ulterior cǎ domnul Watkinson nu e chiar atat de yankeu, ba mai mult, prin vinele lui curge sânge est europen fiind ungur de fel. Dar asta muuuult mai târziu.
Conferinţa a fost minunatǎ. Prelegerile au fost interesante, iar textele citite plǎcute. Singura mea problemǎ era cǎ toţi oamenii aceia de-acolo erau chiar scriitori, toţi publicau în ziare sau reviste locale sau centrale şi majoritatea apǎrusera în volum. Eu eram singurul amator. Eu şi un mexican cu figurǎ de minge de baschet, cu faţa brǎzdatǎ de riduri adânci sau poate cicatrice uriaşe, nu ştiu cǎ n-am avut curajul sǎ mǎ apropii de el sǎ verific, care stǎtea tot timpul încruntat şi molfǎia o chestie pǎstoasǎ care am bǎnuit cǎ trebuie sǎ fie coca, de care se debarasa în cele mai ciudate locuri, cum ar fi pereţii liftului, frapiera de la restaurant sau ghivecele cu flori. Era rotunjor şi rumen ca o gogoaşǎ, nu din cele americane de le zic ei donnuts ci din astea prǎjite în ulei încins şi rererefolosit de pe la noi. De altfel noi doi eram şi singurii neamericani. Apropo de asta, tot timpul am stat cu frica în sân sǎ nu care cumva sǎ le vinǎ ǎlora ideea sǎ facǎ vreo masǎ rotundǎ cu neamericanii şi sǎ mǎ trezesc singur cu mexicanul în vreo salǎ de-a lor, cǎ eram sigur cǎ va scoate maceta de sub sombrero şi se se va repezi sǎ-mi ia gâtul. Altfel scria frumos mexicanul, ceva liber în stilul lui Bukovski dar mult mai agitat, mai energic şi mai tulbure. Aaa… şi mai puţin pornografic.
În fiecare searǎ ieşeam în grupuri mai mari sau mai mici conduse de cǎtre domnul Watkinson sau vreun aghitant de-al sǎu la câte un restaurant din zona turisticǎ a oraşului sǎ mai discutǎm despre noi şi despre literaturǎ. Mǎ simţeam oarecum jenat, aşa cu muza închisǎ în cabina portatului de la întreprindere şi încercam cu greu sǎ smulg câte o rochiţǎ diafanǎ de prinţesǎ dintre roţile dinţate ce haleau orice urmǎ de poezie sau vreun buchet de flori de câmp înfipte în sorbul unei pompe de mare putere ce trebuia înlocuitǎ cu maximǎ urgenţǎ. Într-o dupǎ-amiazǎ am citit şi povestea scrisǎ special pentru eveniment, tradusǎ de mine personal şi am primit aplauze cǎlduroase şi felicitǎri din partea tuturor celor prezenţi. Domnul Watkinson mi-a spus cǎ au fost deja traduse şi toate povestirile pe care le adusesem iar Anjeta l-a impresionat pânǎ la lacrimi. Cel mai mult însǎ domnul Watkinson pǎrea atras de o poveste mai veche de-a mea pe care o publicasem pe blog şi pe care o ştersesem ulterior pentru cǎ nu se încadra nici la poveste, nici la eseu, nici la personale şi care mi se pǎruse un fel de amibǎ fǎrǎ formǎ şi fond, un fel de abur plutitor fǎrǎ consistenţǎ. Povestea era o parabolǎ, se numea “Uigurii” şi pe fondul unei pretext sainsficşǎn trata problema dezumanizǎrii individului, a distrugerii sale tocmai prin dezvoltare excesivǎ şi necontrolatǎ în detrimentul unei abordǎri simpliste şi eficiente a vieţii aşa cum o fǎceau uigurii, un popor extraterestru. “Putem sta de vorbǎ mai pe larg într-o searǎ despre povestea asta? Este teribil de interesantǎ!” – m-a întrebat domnul Watkinson într-o dimineaţǎ, extrem de politicos ca întotdeauna. Şi m-a invitat sǎ iau cina cu el şi cu încǎ doi prieteni cǎrora povestirea mea le crease o impresie extraordinarǎ.
- Luaţi loc domnule Forefather – m-a întâmpinat el cu curtoazie în seara urmǎtoare. Înţeleg cǎ în limba englezǎ numele dumneavoastrǎ cam aşa s-ar traduce.
- Cam aşa – am zâmbit eu.
- Domnul Smith şi doamna Johnson, doi îndrǎgostiţi de literaturǎ şi fini cunoscǎtori ai operelor est-europene – mi-i prezentǎ el pe cei doi musafiri care stǎteau lǎngǎ el la masǎ. Domnul Smith şi doamna Johnson lucreazǎ în acelaşi timp la C.I.A., secţiunea U.F.O., mai precis într-un grup de studiere a literaturii S.F.
- C.I.A., Grup de studiere a literaturii S.F…. – am mormǎit eu în timp ce domnul Smith şi doamna Johnson mǎ aprobau înclinând uşor din cap. Am simţit cum mi se înmoaie picioarele. Şi absolut nimeni nu ştia acasǎ cǎ sunt în America la întâlnirea anualǎ a cenaclului “Art and literature over the Earth borders”… Iar uşa era încuiatǎ.

Eiiii….. cum e?! A început sǎ miroasǎ a sefeu? Aşa, mǎcar un pic?! Sau miroase de la început de când m-am dat drept scriitor amator?!

7 comentarii:

puck spunea...

a mirosit inca de la numele site-ului si organzatiei lietare. acu suntcurioasa ce au de gand cu tine, mr Forefather :))).

mosu spunea...

acu poa' sa faca ce-or vrea; ca eu am mai zis... sau n-am mai zis?! nu sunt eu nici prea curajos si nici bine facut nu prea sunt... dar nu mi-e frica de nimic; decat de prosti, de astia mi-e tare frica; dar par genul.... CIA, vorba aiaaa...

mosu spunea...

aaa....
si sa stii ca te caut daca imi mai vine vreo scrisoare d-asta; mie nici prin gand nu mi-a trecut desi la cat purcoi de bani au dat doar ca sa suie in avion un neica nimeni, numa organizatie literara nu putea fi…….

puck spunea...

;)) mie imi miroase a complot de la o mie de leghe. ai grija, mi-e ca vor sa te trimita pe undeva, in vizite, lecturi publice intergalactice.

Roxana spunea...

pe cand urmarea :D sunt curioasa, abia o astept :)

mosu spunea...

vineeee..... otaraca de rabdare.....

Anonim spunea...

Hello there! This ρost cоuldn't be written any better! Going through this article reminds me of my previous roommate! He constantly kept preaching about this. I most certainly will forward this article to him. Fairly certain he will have a good read. I appreciate you for sharing!

Also visit my web page :: homeopathic remedies
My website ... hot stone massage london