Fotografia (partea a doua)

Femeia intră agale în frizerie şi-şi roti nedumerită privirea.
- Nimeni?!
- Nimeni doamnă, doar eu – răspunse bărbatul răsturnat pe canapea citind în ziarul local pe care îl ţinea în mână un articol despre alegerile din partidul de stânga pe care îl susţinea. E criză. Oamenii preferă să-şi cheltuie banii pe mâncare şi d-ale casei. Nu-i mai dau pe tuns şi cu atât mai puţin pe bărbierit. Când eram tânăr era plin, abia mai pridideam. Aveam încă şapte angajaţi şi liste pe mai multe zile. Azi toate nevestele şi-au cumpărat piepteni şi foarfeci…
Femeia părea că nu îl ascultă şi continuă să iscodească cu privirea prin ungherele încăperii ca şi cum ar fi căutat ceva anume. Era o femeie în vârstă, să fi avut în jur şaptezeci şi cinci, optzeci de ani, dar cochetă şi cu trăsături frumoase. “În tinereţe trebuie c-a fost mare frumuseţe şi-a sfâşiat multe inimi” – gândi bărbatul, care se ridică în picioare, îşi încheie vesta şi întrebă cuviincios:
- Vă pot fi de folos cu ceva?
- Ştii, mă gândeam că îmi poţi aranja dumneata un pic părul. La două pleacă vaporul şi n-aş vrea să apar aşa ciufulită pe punte.
Bărbatul zâmbi. Părul doamnei arăta impecabil după canoanele locului şi chiar nu vedea ce i-ar mai fi putut face.
- Doamnă ştiţiii…. aici este o frizerie pentru bărbaţi. Două străzi mai jos pe dreapta, pe Simon Bolivar, o să găsiţi un coafor unde vă poate ajuta cineva. Întrebaţi de Maria, e o domnişoară tare îndemânatecă şi pricepută.
- O, nu,nu… eu nu vreau cine ştie ce. Doar să mi-l înalţi un pic aşa şi să mi-l dai cu puţin fixativ, să nu se vadă că nu mai am deloc – zâmbi bătrâna băgându-şi mâinile în păr şi trăgând de el în toate părţile pentru exemplificare până când părul cedă şi se pleoşti ca un pleurotus fiert.
Bărbatul încuviinţă şi o conduse pe bătrână către ultimul scaun pe stânga, pe care îl scutură cu un şervet alb şi o pofti să ia loc.
- Cine e femeia? – întrebă bătrâna ridicănd cu două degete fotografia veche prinsă în rama oglinzii, din care o tânără cu bucle blonde şi zămbet strălucitor făcea cu mâna spre cel din spatele camerei.
- Mătuşa mea Doña Francisquita Mendez. A murit cu foarte mulţi ani în urmă, a doua zi după ce m-am născut eu – răspunse bărbatul fără să sesizeze cutremurarea femeii.
- Poţi să-mi mai spui ceva despre ea? Îmi pare o femeie tare frumoasă.
- Da doamna, aşa a şi fost. Şi plină de viaţă. La paisprezece ani s-a îndrăgostit de primul băiat cu care a vrut să se şi mărite. Apoi de un căpitan de cavalerie cu care ar fi trebuit să se căsătorească în toamna lui ‘43. Dar n-a mai apucat, căci a ucis-o.
- Cine a ucis-o?
- Viitorul ei soţ. Naiba ştie de ce, nu e prea clar.
- Luis Caldevilla?! – întrebă bătrâna ridicând un pic glasul şi privindu-l în ochi pe Miguel Mendez.
- Da doamnă. Îl cunoaşteţi? – întrebă bărbatul mirat.
- Una din prietenele mele cele mai bune s-a născut aici în Vasco Nuñez de Balboa şi mi-a povestit o grămadă… A murit demult. De singurătate şi de tristeţe – adăugă femeia după o secundă de ezitare. Ştii, uite buclele astea două din faţă aş vrea să le urci un pic mai în creştet şi aici pe lângă ureche să fie un pic mai lipit de cap, nu aşa rotund ca o cască de astronaut – surâse cochet bătrăna.
- Sigur doamnă, imediat. Cam aşa ar arăta ceea ce aţi dorit? – concluzionă bărbatul după ce meşteri câteva minute la coafura bătrânei.
- Eşti un frizer pe cinste domnule…
- Miguel Mendez doamnă, la picioarele dumneavoastră – se înclină bărbatul.
- Ştii tinere, mă gândeam că dacă tot nu ai cine ştie ce clienţi pe ziua de azi, ai putea să-mi dai o mână de ajutor. E o zi prea călduroasă, iar eu mai sunt deloc tânără. Ce crezi, mă poţi repezi până la Hotel Mordedura de Serpiente, să mă ajuţi să-mi iau bagajul şi să mă duci apoi până la vas?! Iar eu am să te răsplătesccu o poveste pe care o ştiu de la prietena mea, care s-a întâmplat acum… 67 de ani de ani. Adică atâţia cât ai şi dumneata nu-i aşa?!
Bărbatul zâmbi. Nimeni nu-i mai spusese “tinere” de foarte multă vreme, nici nu-şi aducea aminte de când, iar femeia din faţa sa o făcea cu o dezinvoltură care îl amuza. Era o băbuţă simpatică.
- Să mergem deci doamnă – confirmă bărbatul închizând uşa pravăliei şi deschizând portiera maşinii.
- Am să-ţi spun o poveste despre două surori. Numele n-au importanţă dar ca să-mi fie mai uşor să croşetez firul poveştii am să le spun pur şi simplu Francisquita şi Ines. Prima era un copil nebun şi răsfăţat. O copilă frumoasă şi alintată care credea că lumea e a ei şi numai a ei, că totul i se cuvine şi care îşi trăia viaţa ca o pasăre în înaltul cerului. Cealaltă era o fată închisă înlăuntru, inteligentă şi echilibrată, timidă şi speriată de lume. Frumoasa copilă a cunoscut dragostea devreme, alături de un băiat asemeni ei, cu bucle blonde şi mijloc subţire, cu ochii albaştrii ca marea şi vise lungi şi pufoase ca norii. Erau doar fiorii năprasnici ai primelor iubiri, ai iubirilor de hârtie şi de vânt, de nea şi de iarbă. Când sânii au prins a înflori printre reverele de in ale rochiei şi soldurile au prins gustul cumbiei, când săgetările inimii au început să doară şi dincolo de dorinţi, Francisquita l-a uitat pe băiatul din vată de zahăr şi s-a îndrăgostit de un bărbat adevărat, de un bărbat în carne şi oase, căpitanul Luis Caldevilla. A fost o dragoste ameţitoare ca un fum din vreascuri de coca uscate, ca un joc de baba-oarba în care tot ce atingi se transformă în prinţi şi prinţese, ca o poveste care ştii că se încheie cu “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” indiferent căt de urât e zmeul. Cea care a trezit-o din această beţie a fost mama dumneaei Doña Lucia Mendez care a întrebat-o în ziua în care le-a fost cerută binecuvântarea: “Cât de mult îl iubeşti pe Luis Caldevilla, tot atât de mult cât l-ai iubit şi pe José del Carmen Ramírez?!”. Atunci vraja s-a destrămat. Francisquita a înţeles că tot ce-a trăit alături de căpitan n-a fost decât iubire oarbă, pătimaşă şi oarbă. În seara aceea s-a dus la José acasă, la sărutat apăsat pe buze şi i-a cerut iertare. Apoi l-a luat de mână şi l-a tras dupa ea în Golful Mangrovelor unde au trăit o noapte de iubire cum numai în basme se poate trăi. Au înotat goi în mare, au făcut dragoste pe nisipul fierbinte, au dansat, au băut, au cântat şi s-au pierdut unul în altul cum se pierde soarele în mare şi liniştea în şoaptă. Au trăit ca doi copii fericiţi. Dar noaptea lor de iubire n-a rămas fără urmări. După o lună Francisquita a aflat că e însărcinată. Iar copilul nu putea fi al căpitanului căci îşi promiseseră să se păstreze curaţi până la nuntă. Dar Francisquita era copilul răsfăţat al familiei aşa că în spatele ferestrelor înflorate de la casa Mendez s-a decis ca dona Ines să pară că ar fi însărcinată, iar Francisquita să-şi ascundă sarcina până în ultimul moment înainte de naştere, ceea ce nici n-a fost foarte greu căci Francisquita avea o talie de fluture, în timp ce Ines a ascuns sub rochia de in, rând pe rând, pernele de diferite mărimi lucrate de Doña Lucia cu mâna ei. Iar la momentul potrivit de Dumnezeu, nebunatica Francisquita a născut departe de ochii lumii, într-o clinică din Barranquilla, un băieţel frumos şi bucălat căruia i-au spus Miguel. Opreşte aici te rog. Mergem până la hotel să luăm bagajele, da?! Aşaaa… deci a dat naştere unui băieţel pe care l-au numit Miguel. Doña Lucia Mendez a venit pe furiş cu micuţul într-o miercuri şi familia a anunţat cu tam-tam naşterea copilului lui Ines în timp ce Francisquita a venit a doua zi singură. Şi totul ar fi mers fără probleme dacă nu şi-ar fi băgat dracul coada. Un anume Feliciano, unul din mulţii pretendenţi ai Francisquitei, într-o noapte de beţie şi de ură i-a spus lui Caldevilla tot adevărul. Cum îi văzuse pe îndrăgostiţi în Golful Mangrovelor, cum făcuseră dragoste, cum îşi culcaseră capul unul pe umărul celuilalt, cum el îi făcuse salbă albă de scoici, iar ea cunună de alge. Tot i-a spus Feliciano, nimic n-a lăsat nespus, nici un amănunt. În ziua în care Francisquita s-a întors în Vasco Nuñez de Balboa, turbat de furie Caldevilla a vent să-i ceară socoteală. N-a găsit-o acasă. Acasă era doar sora ei Ines care i-a înmuiat mânia încornoratului cavaler, l-a mângâiat pe creştet şi l-a trimis acasă la culcare. Apoi şi-a anunţat sora de toată grozăvia, i-a spus să-şi pregătescă bagajele, i-a dat toate economiile ei şi a trimis-o departe, cât mai departe de casă. La miezul nopţii, s-a culcat în locul ei şi s-a rugat la Domnezeu. Astea sunt bagajele, astea două. Da e plătit, să mergem. Buuun… Dar dracul nu îşi băgase suficient coada. Aşa că a trecut pe la Caldevilla şi l-a întărâtat, iar acesta orbit de gelozie şi de aburii beţiei s-a întors spre dimineaţă în casa Mendez pentru a-şi duce la capăt planul, ucigând-o pe Ines, din greşeală, în timp ce Francisquita sărea pervazul ferestrei şi se îmbarca spre Europa pentru totdeauna, lăsând un bilet cu explicaţii pe noptiera Doñei Lucia. N-a fost prea greu pentru familia Mendez să ascundă totul şi să însăileze din frânturi de întâmplare o altă realitate pe care cei mai mulţi au acceptat-o, de teamă ca Luis Caldevilla să nu afle adevărul şi să o caute pe Francisquita până la capătul zilelor pentru a o ucide. Aici e dragule. Uite ăla e vaporul. Cam asta a fost povestea reală a surorilor Mendez – încheie bătrâna privindu-l cu ochii înlăcrimaţi pe bărbatul împietrit de uimire.
- Deci eu nu sunt….
- Nu dragule. Nu eşti băiatul Doñei Ines, ci al lui José del Carmen Ramírez ce s-a prăpădit de dragoste şi dor şi al Francisquitei, alintata şi nebuna, răsfăţata şi răzgâiata – îi strigă femeia cu greu de pe puntea vasului. Apoi îi făcu cu mâna şi îi aruncă din palmă un sărut.
Ultimul gest îl străfulgeră din creştet până în talpi. Închise ochii şi-l revăzu încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, de o mie şi una de ori, ca o bilă de ruletă ce se opreşte într-una pe treisprezece negru. Gestul acela îl văzuse de mult mai multe ori, îl vedea în fiecare zi de zeci de ani încoace când se apleca peste masa de lucru şi privea în ochi chipul luminos, dulce, cu bucle blonde al Doñei Francisquita Mendez.