Gaufrettes au chocolat

Marie ia micul dejun în fiecare dimineaţă la patiseria lui Pierre “Gaufrettes au chocolat”. Este întotdeauna primul său client. Nu că i-ar fi foame, dar Marie se trezeşte în fiecare dimineaţă la şase şi jumătate şi bate în fereastra magazinului fix la ora şapte doar pentru a-l vedea pe Pierre cum vine năduşit din faţa cuptorului în sala de servire, de fiecare dată în maiou, pantaloni albi şi papuci, îşi roteşte ochii de jur împrejur să se asigure că totul este pregătit pentru o nouă zi, apoi îşi şterge broboanele de sudoare de pe frunte şi zâmbind se întoarce înapoi la lucru.
Pierre este un bărbat frumos. Tare frumos. Lui Marie îi place mai ales cum îi lucesc umerii umezi şi bronzaţi (Marie n-a ştiut niciodată dacă umerii săi au culoarea aceea aurie pentru că aşa e culoarea naturală a pielii sau pentru că Pierre stă ore întregi în faţa cuptorului), îi plac braţele sale puternice şi spatele drept, dar mai ales îi place urma aceea de zâmbet care se agaţă pe buzele sale după ce îşi priveşte mândru magazinul şi pe care Pierre o poartă în colţul gurii ca pe o medalie întreaga zi.
Marie serveşte în fiecare dimineaţă acelaşi meniu: o felie de pâine prăjită cu o urmă de unt şi dulceaţă de trandafiri, un ceai de portocale şi două gaufrettes. Iar la sfârşit un cubuleţ mic de ciocolată din cele cu inimioară aflate în bolul cel mare chiar lângă casa de marcat şi din care gazdele dau copiilor cu zâmbetul frumos.
Marie îl iubeşte în taină pe Pierre. Pierre ştie. Şi Mathilde ştie. Matilde este soţia lui Pierre. Matilde e cea care serveşte în magazin în timp ce Pierre pregăteşte bunătăţile. Marie crede că e nemţoaică sau elveţiancă, căci e blondă, cu două cozi lungi împletite cu migală, cu trupul plin şi alb, neplăcut de alb şi cu faţa rotundă ca o muză rubensiană. Mathilde zâmbeşte tot timpul, şi când e veselă şi când e tristă şi când e obosită şi când plouă şi când ninge. Marie crede că asta e ceea ce-i place lui Pierre la Mathilde căci altfel nu seamănă deloc. Dar deloc! Pierre e frumoooos…
Miercuri Marie n-a mai ajuns la servici. Colegii au aşteptat ce-au aşteptat apoi îngrijoraţi au sunat la proprietăreasă. “A plecat la şapte fără zece minute ca de obicei şi nu s-a întors” le-a spus ea. La amiază au sunat la poliţie. Trei zile au aşteptat şi nimic. Comisarul Granval le-a explicat: “Ultimul loc în care a fost văzută e patiseria “Gaufrettes au chocolat” de pe Rue de la Lanterne numarul 27. Purta o rochiţă albă de vară cu bordură de mătase roşie, sandale albe şi o pălărie cu boruri mari albă de asemenea. De atunci nimic, parcă a înghiţit-o pământul”. Acelaşi lucru le-a spus mâhnit şi Pierre.
Marie nu mai serveşte micul dejun la patiseria “Gaufrettes au chocolat”. Dar Pierre continuă să iasă în fiecare dimineaţă la şapte din gura cuptorului său cu minuni, aruncă o privire de jur împrejur în sala de servire, îşi goneşte cu braţul drept sudoarea de pe frunte, apoi ia din suport o farfurioară delicată de ceai, albă cu bordură roşie, aidoma unei rochii de vară cu broderie de mătase şi ceaşcuţa ca o pălărie de damă, le şterge atent cu batista şi le aşează înapoi în suport lângă celelalte farfurii şi ceşcuţe fiecare de alt fel şi altă culoare. Îşi anină în colţul gurii zâmbetul crăpând şi mândru de realizările sale începe o nouă zi de muncă…