Secretul pietrei de antracit

Nu era decât un bolovan uriaş ca o spinare de elefant, dar spre deosebire de aceasta, stânca era absolut neagră. Nimeni nu şi-a putut explica cum apăruse în mijlocul câmpiei. Cei mai bătrâni povesteau că l-ar fi adus Dumenzeu să se aşeze şi să se hodine după şase zile de construit lumea, dar cei mai tineri erau sceptici. Nu era format nici prin încreţirea pământului cum văzuse în atâtea locuri din lume când feliile de piatră se încovoaie rotund una peste alta precum inelele din inima copacului şi nici din lava vreunui vulcan, cel mai apropiat fiind la mii de kilometri depărtare. Era ca un ou gigantic scăpat din gheare de o pasăre nemaivăzută şi înfipt adânc cu vârful în colb. Oamenii de ştiinţă trebuiseră chiar să inventeze o categorie aparte pentru genul acesta de stâncă şi îi spuseseră exact aşa “Huevo de la Roca”. Începu să urce încet iar sufletul prinse a se zbuciuma ca un canar într-o colivie la intrarea pe uşă a stăpânului. Nu mai cânta ci flutura întruna din aripi rotindu-se de jur împrejur ca o jucărie de lemn cu rotiţe dinţate şi arc din panglică oţelită. Ultima oară când urcase muntele fusese în urmă cu cincizeci de ani. De atunci călătorise prin toată lumea, văzuse ceea ce nici un muritor nu văzuse, atinsese ceea ce nici gândul nu atinge, dar niciunde nu-şi găsise liniştea. Se simţea obosit. Pasul său mângâia uşor pământul ca şi cum ar fi încercat să-l sărute la fiecare atingere. De când se ştia bătrânii urcaseră stânca cu tălpile goale. Să o pipăie, să o simtă, aşa cum simţeau între pulpe spinarea armăsarului şi în palmă mânerul rece al macetei. Ici colo jnepeni scheletici şi licheni lichizi scurgându-se printre rotunjimile pietrei îmbrăcau stânca într-o vestă gri cu ochiuri mari. Smocuri mici de iarbă ca mustăţile pumei creşteau în căuşe rotunde în care vântul adunase fir cu fir ţărâna ridicată de pe nesfârşitul câmpiei şi o făcuse cuib. Atât, şi-n rest piatră. Piatră neagră precum penele acvilelor ce se roteau în cercuri simetrice adulmecând moartea. Îşi adună toate simţurile în vârfurile degetelor şi talpa se cufundă uşor ca şi cum ar fi călcat pe o pătură de iarbă. Avea o nuanţă profundă de antracit iar textura era uşor abrazivă precum pielea uscată a bătrânilor care urcau în vârful ei să se roage, dar împotriva oricăror aşteptări era moale. Bătrânii considerau stânca un templu. Era locul cel mai înalt, locul de unde rugile lor ajungeau cel mai repede la cer. Şi sufletele la fel…
Nimic nu se schimbase. Nici stânca, nici cerul, nici păsările, nici depărtările. Se opri. Ostenise. Îşi roti ochii. Cea mai apropiată localitate era la aproximativ cincisprezece kilometri, apoi alta la douăzeci, apoi altele din ce în ce mai departe. Toată lumea venea însă pe jos. De altfel nu era nici un drum, nici măcar de căruţă. Sau poate era. Erau câteva mii sau zeci de mii de poteci, sau poate sute de mii de poteci, atâtea câţi călători. Primarul din San Miguel de Allende propusese să se construiască o şosea până la stâncă cu fonduri de la guvern. Făcuse chiar şi o cerere în sensul acesta pe care o înaintase superiorilor săi dar a fost nevoit să o retragă, căci nimeni, dar absolut nimeni nu a fost de acord. Era ca şi cum ai fi adus drumul spre biserică prin faţa casei cu fete a Isabelei Maceo sau ca şi cum ai fi topit clopotul cel mare al bisericii ca să faci căni pentru cârciuma lui Camilo. Aşa că în continuare cei ce voiau să urce stânca făceau un drum de la câteva ore bune până la câteva zile sub soarele năprasnic. Întotdeauna pe zi, întotdeauna sub soare. Deşi nimeni nu recunoştea era clar pentru toţi că întregul pelerinaj era un scâncet pentru ispăşirea păcatelor, iar drumul, oricât de lung şi de greu ar fi fost, nu era mai lung şi mai greu decât cel al lui Hristos de la locul întemniţării până la Muntele Golgotei, iar această flagelare nu vărsa nici un strop de sudoare mai mult decât vărsase El. Nu era un habotnic. De altfel nici unul dintre prietenii săi pe care nu îi mai întâlnise de foarte mult timp nu fusese. Nici Hose, nici Vicente, nici Rafael, nici Miguel, nici Luis Cermuda, nici Leon Felipe. Lumea i se înfăţişase de-a lungul timpului aşa cum era, nudă, cu toate cele rele şi cele bune, îşi desfăcuse decolteul parfumat pentru ca el să-i mângâie sânii rotunzi şi tari dar îi arătase şi fundul împuţit şi bubos, îl îmbiase la mese hulpavnice dar îl şi lăsase să se înece în propriile scursori, îl ridicase până aproape de cer gata gata să-l ducă până la El dar îl şi azvârlise de pe pragul de nori înapoi în prăpăstiile fără de capăt.
Începu să urce din nou. Nu avea nimic să-i ceară. Poate doar puţină linişte, după un drum atât de întins şi de sinuos. Şi un strop de iubire. Un strop doar, atât cât să-şi umezească buzele şi fruntea. De multe ori crezuse că a întâlnit-o dar de fiecare dată a înţeles că e doar amăgire. Şi atunci şi-a strâns neputincios şi furios lucrurile şi a fugit în celălalt capăt al lumii, ascunzându-şi faţa de toţi şi de toate. Se apropia de vârful crestei. Soarele era exact deasupra capului său. Nu lăsa nici o umbră în urma-i. Localităţile din vale apăreau mici mici ca nişte muşuroaie de furnici iar oamenii nu se mai vedeau deloc. Pe celălalt versant, acolo unde în crestăturile pietrei în care vântul mult mai puternic dinspre miazăzi adunase bulzi rotunzi de ţărână îndemnând spre creştere copăcei străvezii, i se păru că zăreşte doi tineri. Tinerii nu urcau de obicei stânca. Erau prea puţine sălaşuri în care să-şi dezlege patimile fierbinţi, prea puţine cotloane în care să-şi întindă fluturii curcubei aşa cum fotografii întind la uscat feliile proaspete de viaţă, prea puţine culori. Se lăsă în genunchi, atinse cu palmele piatra, apoi cu fruntea. Piatra era caldă ca un trup de bărbat aburcând povârnişul. Niciunde pe tot drumul nu simţise căldura aceea atât de vie. Îşi desfăcu nasturii cămăşii, încet, unul câte unul şi acoperi piatra cu pieptul. Întinse apoi mâinile şi-şi răsfiră degetele ca un copac bătrân rădăcinile. Braţele sale bătute de soare şi de timp deveniseră aproape negre. Stânca nu mai era nici măcar moale, ajunsese de-a dreptul păstoasă. Frământă cu degetele amestecul acela ciudat şi undeva în stânga descoperi braţele lui Vicente. Erau clar ale lui, le-ar fi recunoscut dintr-o mie, lungi şi subţiri ca lumânările, osoase, scheletice. Apoi coapsa lui Hose şi genunchiul lui Rafael. Şi pieptul rotund al lui Leon Felipe după care suspinau toate femeile. Şi umărul puternic al lui Miguel şi ochii ascunşi sub sprâncenele stufoase ai lui Luis Cermuda. Erau toţi acolo. Simţea cum se topeşte sub cerul încins ca o plită. Pielea i se deshidratase complet. Devenise una cu piatra. Avusese dreptate. De pe versantul din sud urcau agale ţinându-se de mână un băiat şi o fată. Băiatul îi şoptea ceva la ureche iar fata râdea zglobiu. Râdea cu poftă ca o floare sub stropii de ploaie. Pe Huevo de la Roca nu ploua însă niciodată. Ar fi vrut să se ascundă. Era prea bătrân şi urât, avea pielea prea aspră şi prea neagră pentru a se încovoia peste surâsul acela al fetei. N-ar fi vrut să o sperie. Dar fata pasea ca şi cum el nici n-ar fi existat. Era atât de aproape încât îi simţi mirosul trupului împletit din miresme de flori de câmp şi hohotele-i de râs stropindu-i faţa ca o ploaie de vară. Piciorul drept al fetei îl apăsă pe ceafă în timp ce stângul lunecă uşor peste coapsă. Băiatul începu să râdă şi el, apoi o prinse în braţe şi o sărută apăsat.
Bărbatul zâmbi. În felul său El îi îndeplinise şi ultima dorinţă…