Noni

- Îţi jur că aşa a fost – strigă fetiţa cu ochii în lacrimi, cu greu acoperind vuietul râului. Mitea mi-a spus că pe apă cresc flori mari şi roşii şi a vrut să mergem să le culegem. Eu i-am explicat că pe râuri nu cresc flori dar el mi-a spus hai să le vezi şi m-a tras de rochiţă până la mal. Şi erau. Erau flori mari şi roşii cu petale multe şi creţe ca bujorii noştri chiar în mijlocul apei.
- Ţi-am spus să nu mă mai minţi – replică maică-sa ridicând ameninţător glasul şi întinzându-şi gâtul deasupra ochilor ei ca un polizor dentar peste gura întredeschisă cu teamă. Niciodată nu mă asculţi! Nu ţi-am spus să vă jucaţi frumos sub nuc pe păturica pe care v-am adus-o?! Ce ţi-a trebuit ţie să te duci la râu?! Nu ţi-am spus să stai departe de râu?! Îîî??? Spune-mi!!!
- Dar ţi-am spuuuus. Mitea a zis să mergem să mirosim florile. Dar eu am întrebat cum ajungem acolo iar el mi-a spus că dacă ne ţinem strâns de mână putem călca apa. Şi aşa a şi fost. I-am dat mâna şi am călcat peste apă cum călcăm vara pajiştile – explică fetiţa cu lacrimile şiroind pe obraji. Din ochi, şi din frunte, şi din păr curgeau lacrimi mari şi grele ca sâmburele de caisă.
- Vezi?! Vezi cum mă minţi?! Şi uită-te la tine în ce hal te-ai făcut. Rochia ţi-e fleaşcă toată şi eşti plină de noroi pe picioare. Şi pe mâini. Şi în cap ai noroi. Niciodată nu mă asculţi ce spun. Eşti cu capul în nori, parcă vorbesc la pereţi. Uită-te şi tu la tine în ce hal eşti.
- Fiindcă am fost să mirosim florile, ţi-am spuuuus. În mijlocul apei erau, acolo unde apa parcă nu mai curge ci stă să se odihnească cuminte. Roşii şi mari erau florile. Şi Mitea a zis să şedem. Iar i-am spus că nu putem şede pe apă dar Mitea mi-a explicat că dacă îl sărut pe obraz o să putem şede. Şi aşa a şi fost. L-am sărutat pe obraz şi apoi ne-am aşezat pe apă ca pe păturica cea verde pe care ne-ai lăsat-o tu. Şi atunci m-am udat un pic. Dar numai un pic.
- Nu mai minţi, tu nu înţelegi să nu mă mai minţi?! Uită-te ce ochi vineţi şi bulbucaţi ai. Tot corpul ţi-e vânăt şi burta umflată. Şi obrajii ţi-s buhăiţi. Şi ai nisip în gură, nu vezi?! Asta fiindcă nu mă asculţi şi mă minţi – ţipă femeia ridicând mâna stângă s-o pălmuiască.
- Ba nu. Mă jur că aşa a fost. Cum ţi-am povestit.
Şi palma grea spintecă aerul spre obrazul fetiţei dar trecu prin trupul ei ca printr-un nor. Şi încă o dată. Şi încă o dată.
- Lasă-mă să te plesnesc. Nu te mai feri. Nu înţelegi că m-ai minţit şi că trebuie să fii pedepsită?! Doar acceptându-ţi pedeapsa te mai poţi izbăvi – ţipă ea încercând să lovească din nou şi din nou trupul fetiţei ca într-o luptă cu morile de vânt…

Şi aerul vânturat de mâna femeii devenea din ce în ce mai senin…