Jurnalul unui om fericit 13

În fiecare zi mă învârt agale prin parc, de fiecare dată acelaşi parc, acelaşi traseu. Stau o jumătate de oră pe bancă, aceeaşi bancă, aleea spre bătrânul castan, a cincea bancă pe stânga, apoi plec înapoi către casă. De la o vreme, nu pot spune precis de când, ea vine şi se aşează pe banca din dreapta mea. De fiecare dată pe banca din dreapta. Nu mă priveşte. Vine atât de uşor încât niciodată nu o văd, n-o aud apropiindu-se, de parcă ar fi doar o părere. Dar nu-i! Stă ce stă, îşi roteşte privirile de jur împrejur, trage aer în piept, oftează, apoi pleacă. Uneori înaintea mea, alteori după mine.
Apropierea-i mă face să tresar de fiecare dată. N-aş putea spune de ce. Tinereţea ei se-nşurubă în sufletul meu bătrân ca un fir lung spiralat zvârcolindu-se înlăuntru, pornind de la frunte, prin piept, prin braţe, prin stomac, oooo… da, mai ales prin stomac, probabil fiindcă acolo găseşte mai mult loc, prin pulpele picioarelor, până în vârful degetelor. O furnicătură continuă, ca un curent ce va să se facă simţit dar nu să sperie, o vibrare nepotolită a cărnii, o încordare până la imobilizare a gândurilor.
După multe săptămâni de privit peste umăr cu coada ochiului, sau îndărătul plecărilor ei grăbite ca un zbor rostogolit peste adierea de vânt, mi-am luat inima-n dinţi, mi-am mângâiat de câteva ori barba, şi i-am spus:
- Mi-ar face mare plăcere dacă aţi accepta să-mi pozaţi nud. Sunteţi extraordinar de frumoasă.
N-a zis nici da nici nu, deşi mi s-a părut c-am văzut o uşoară înclinare a capului, dar poate să fi fost doar o iluzie datorată emoţiei mele nestăvilite, căci îmi tremura şi glasul, şi mâinile, şi privirea. Când am plecat însă s-a ridicat odată cu mine şi m-a urmat, alunecând cu câţiva paşi înapoia umărului meu ca o gheişă japoneză, până acasă. Eu mi-am scos pantofii şi alaindelonul, ea şi-a dezbrăcat toate temerile, toate gândurile negre, toate durerile închistate, apoi s-a depărtat unduindu-se şi s-a aşezat pe pervazul ferestrei. Cu cât nesaţ am privit-o, cu câtă sete am sorbit-o din ochi…
- Ştiţi, eu nu sunt pictor, eu sunt doar scriitor – a trebuit să recunosc într-un târziu, cu ochii plecaţi, nemaisuportând îndoiala de cuvinte.
Mi s-a părut c-a zâmbit timid. Apoi s-a aşezat comod, cu privirea drept înainte şi s-a lăsat admirată dezvelindu-se toată.

Nu ştiu cât am stat aşa, ea strălucind sub razele soarelui, eu torcând strălucirea-i domoală şi răsucind fir subţire rostogolit în ghem rotund ca o lună. Poate minute, poate ore, poate chiar zile…

Şi când totul avea să se fi topit şi să nu mai fie decât o poveste, am deschis larg fereastra iar gărgăriţa şi-a luat zborul.

jurnalul unui om fericit 12