luni, 11 octombrie 2010

Jurnalul unui om fericit 13

În fiecare zi mă învârt agale prin parc, de fiecare dată acelaşi parc, acelaşi traseu. Stau o jumătate de oră pe bancă, aceeaşi bancă, aleea spre bătrânul castan, a cincea bancă pe stânga, apoi plec înapoi către casă. De la o vreme, nu pot spune precis de când, ea vine şi se aşează pe banca din dreapta mea. De fiecare dată pe banca din dreapta. Nu mă priveşte. Vine atât de uşor încât niciodată nu o văd, n-o aud apropiindu-se, de parcă ar fi doar o părere. Dar nu-i! Stă ce stă, îşi roteşte privirile de jur împrejur, trage aer în piept, oftează, apoi pleacă. Uneori înaintea mea, alteori după mine.
Apropierea-i mă face să tresar de fiecare dată. N-aş putea spune de ce. Tinereţea ei se-nşurubă în sufletul meu bătrân ca un fir lung spiralat zvârcolindu-se înlăuntru, pornind de la frunte, prin piept, prin braţe, prin stomac, oooo… da, mai ales prin stomac, probabil fiindcă acolo găseşte mai mult loc, prin pulpele picioarelor, până în vârful degetelor. O furnicătură continuă, ca un curent ce va să se facă simţit dar nu să sperie, o vibrare nepotolită a cărnii, o încordare până la imobilizare a gândurilor.
După multe săptămâni de privit peste umăr cu coada ochiului, sau îndărătul plecărilor ei grăbite ca un zbor rostogolit peste adierea de vânt, mi-am luat inima-n dinţi, mi-am mângâiat de câteva ori barba, şi i-am spus:
- Mi-ar face mare plăcere dacă aţi accepta să-mi pozaţi nud. Sunteţi extraordinar de frumoasă.
N-a zis nici da nici nu, deşi mi s-a părut c-am văzut o uşoară înclinare a capului, dar poate să fi fost doar o iluzie datorată emoţiei mele nestăvilite, căci îmi tremura şi glasul, şi mâinile, şi privirea. Când am plecat însă s-a ridicat odată cu mine şi m-a urmat, alunecând cu câţiva paşi înapoia umărului meu ca o gheişă japoneză, până acasă. Eu mi-am scos pantofii şi alaindelonul, ea şi-a dezbrăcat toate temerile, toate gândurile negre, toate durerile închistate, apoi s-a depărtat unduindu-se şi s-a aşezat pe pervazul ferestrei. Cu cât nesaţ am privit-o, cu câtă sete am sorbit-o din ochi…
- Ştiţi, eu nu sunt pictor, eu sunt doar scriitor – a trebuit să recunosc într-un târziu, cu ochii plecaţi, nemaisuportând îndoiala de cuvinte.
Mi s-a părut c-a zâmbit timid. Apoi s-a aşezat comod, cu privirea drept înainte şi s-a lăsat admirată dezvelindu-se toată.

Nu ştiu cât am stat aşa, ea strălucind sub razele soarelui, eu torcând strălucirea-i domoală şi răsucind fir subţire rostogolit în ghem rotund ca o lună. Poate minute, poate ore, poate chiar zile…

Şi când totul avea să se fi topit şi să nu mai fie decât o poveste, am deschis larg fereastra iar gărgăriţa şi-a luat zborul.

jurnalul unui om fericit 12

16 comentarii:

Elza spunea...

ce frumos ai scris aici :)

eram sigura ca-si va lua zborul in final. ma intreb de ce nu ai facut-o si tu

valeria spunea...

tineretea care iti cuprinde gleznele picioarelor si se ifasoara in jurul tau molcom ,fara sa simti ,fara sa isi anunte prezenta,iti rasfira parul pe ceafa si se intepeneste in degetele mainilor...si atunci cand privesti tremuratul degetelor e doar tineretea care inca se mai joaca cu ele...Nu pleaca niciodata de tot..

Luna spunea...

pffiiuu, am vrut sa scriu si eu un comentariu, dar nu mai am ce, nu am cum...scrii atat de frumos, mosu!
E prea de tot! :)

mosu spunea...

@elza
ooo… pai mosii nu-si iau zborul ca-s grei si bolovanosi…; ei se pot doar transforma eventual in ursi; si tine stupi cu albine, pe care sa le admire cum zboara…

mosu spunea...

@valeria
tineretea pleaca (dar ai dreptate niciodata de tot), doar nevoia de tinerete ramane; si cine se pricepe o poate umple cu miere precum albinele fagurii ( ca sa ramanem “in ton de albine” :) )

mosu spunea...

@luna
“e prea de tot!” asta cred ca e unul din cele mai frumoase complimente primite pentru povestile mele…. :)
bine ai venit luna!

Cleo spunea...

Mda...
Asa ne aminteste inceputul de "toamna", cu o raza calda trimisa direct in suflet, cu o frunza mai colorata, mai rosie, mai portocalie, ca tare a fost frumoasa "vara". Si cine ne poate produce fiori mai puternici decat Nostalgia?
O admiram, zambim poate privind in urma, dar privind si inainte...culorile toamnei pot fermeca pe oricine.
(Mosule, tu crezi in coincidente?)

mosu spunea...

@sophie
pot povesti la fel de bine despre “toamna” ca si despre “vara” sau chiar “primavara”… :)
cred ca povestea asta nu e de fapt despre toamna vietii, asa cum intregul “jurnal al unui om fericit” nu se vrea a fi povestea unui om impovarat de ani ci a unuia dezlegat de orice datorii asupra vietii, care vede dejurimprejurul din aceasta cauza cu alti ochi, din alta perspectiva…
:) cred ca sansa, norocul, destinul, ne influenteaza in mare masura vietile (dar felul in care ne agatam de ele depinde in intregime de noi si asta ne scapa de cele mai multe ori); si da, cred deci si in coincidente…

Cleo spunea...

Pentru mine asta a fost povestea ta de azi...Nostalgia!
Eu asta am simtit :), ca EU sunt la inceputul toamnei...habar n-am tu unde esti.

Eu sunt mai noua pe la tine, nu stiu istoria Jurnalului...

Madelin spunea...

Comentariul "E prea de tot!" este absolut de prea de tot de fabulos.
:-)

Anonim spunea...

... iar in lumina rotunda a lunii, o gargarita se furiseaza prin fereastra, sa-ti lumineze visele... :)

mosu spunea...

@sophie
cum zici :)

@madelin
e intr-adevar fabulos de prea detot de absolut… :)

@cora
a sosit!

luna spunea...

waw, nu ma asteptam ca mesajul meu sa aiba asemenea impact :D. mai spun, hihi :))) ca am si de ce...aici.

mosu spunea...

:))
mai spune luna, eu abia astept

valeria spunea...

ai dreptate mosule tineretea nu pleaca niciodata de tot,ramane in raza de soare sparta de geana,in gustul de scortisoara al unui sarut uitat,in freamatul pielii pe cearceafuri albe,in cioburile vasului pe care nu am indraznit niciodata sa le aruncam pentru ca in ele am strans intristare si roua ,iubiri si negura,ambra si mirt,dureri si ingaduinta...si acolo unde toti vad doar cioburile noi vedem rotundul ulciorului cu buza ciobita de primul dinte de lapte...tineretea nu pleaca niciodata...

mosu spunea...

frumos spus valeria
si eu cred ca important este s-o gasim in noi si s-o scoatem la iveala, s-o frunctificam (fructificam trebuie ca vine de la "a face fruct") chiar daca uneori ii e cam jena sa se afiseze in hainele noastre vechi si demodate... :)