La mulţi ani!

Deci aşaaa……
Vă doresc sănăt…
Ba nu, ba nu! Întâi de toate vă doresc să mâncaţi cu măsură de Anul Nou (atenţie la piftie, salata de boeuf, ouăle umplute şi chestiile astea cu maioneză…).
Apoi vă doresc să nu beţi mai mult decât puteţi duce. Concentraţiile de alcool peste să zicem 10% devin periculoase mai ales când se amestecă aromele…
N-o rupeţi nici cu dansul. Dacă nu vă mai ţin picioarele (din varii motive) luaţi un loc să vă hodiniţi înainte să se repeadă el înspre măscuzaţi fundul dumneavoastră.
Apoi vă doresc să aveţi parte sâmbătă de o ciorbă fierbinte, acrită cu zeamă de varză ca să vă treacă rapid mahmureala.
Şi în cele din urmă vă doresc să aveţi un an bun. Asta categoric, că mai prost ca ăsta nu cred să mai fie… Să aveţi un an cu sănătate (oricât ar părea de banal, comun, uzat, eu cred că e mai important decât orice altceva, că vedeţi cum pleacă medicii, se degradează spitalele, ca să nu mai vorbesc de punga cu medicamente pe care trebuie să o aduceţi de acasă)… Să aveţi linişte în suflet şi împăcare, să nu lăsaţi necazurile să vă copleşească, să căutaţi şi să gasiţi frumosul peste tot chiar şi pe marginea drumului… şiiii să zâmbiţi. Dacă nu găsiţi motiv atunci aşaaa fără motiv (doar acoperiţi-vă gura cu mâna dacă trece cineva să nu-şi facă păreri greşite).
Cam asta ar fi… Am uitat ceva?! Dacă îmi amintesc mai trec şi mai adaug.
La mulţi ani tuturor!

picture from demotix

Mulaj cu fată cu obraz trandafiriu şi ochi negri migdalaţi

Bărbatul rări paşii. Ridică gulerul pardesiului şi privi peste balustrada rece de fier. Apa cobora învolburată ca o tristeţe nestăvilită cu rădăcini dincolo de capetele cuvintelor şi-ale gândurilor. Zvârlugi spiralate, însolzite de vuietul vântului se ridicau dintre pietre, se înşurubau prin aerul tare, icneau, urlau, apoi se prăbuşeau îndărăt în ochiul lunecător de apă asemeni păsărilor cu cioc ascuţit şi trup de săgeată ce-şi căuta hrana înapoia oglinzii. Ca un magnet îi atrăgeau privirile norii prăvăliţi între maluri. Încercă să-şi aţintească privirea înainte, dincolo de grinzile înţintate ale podului, peste oraşul cernit vălurind contururi difuze printre ochiurile dantelate ale ceţii, dar nu reuşi. Se opri, se răsuci pe călcâie şi cuprinse fierul rotund al balustradei cu ambele mâini. Privi încruntat înspre apă. Îl atrăgea şi îl înspăimânta deopotrivă. Vacarmul rostogolirii îl înfăşura ca într-un clopot de sticlă rupându-l de lume şi izgonindu-l în sine. Îşi lăsă palma să alunece peste fierul rotund. Era rece şi umed ca o piele de şarpe lepădată pe grabă şi zvârlită într-un colţ de îngândurare. Întoarse înapoi palma dreaptă şi o aşeză lângă stânga, apoi le întinse pe amândouă deasupra apei. Zâmbi. Dacă tălpile ar fi fost acolo unde erau palmele toate grijile sale s-ar fi sfârşit. Şi toate bucuriile desigur. Îşi adună gândurile şi încercă să facă degrabă o socoteală simplă. Grijile erau de departe mai multe, ba chiar la o privire mai atentă se putea spune că mult mai puţinele bucurii sunt practic neglijabile şi deci pot fi aproximate cu zero. Şi totuşi tălpile se înfigeau cu putere în betonul lucios fără să lase nici o secundă impresia că ar vrea să ia locul palmelor…
Din capătul celălalt al podului venea o femeie. O fată sau o femeie. Nu-i vedea chipul din cauza ceţii, dar avea trupul mărunt învelit într-un pardesiu bej lung până în pământ. Pe cap purta o bască albastră din lână împletită, iar la gât un fular asemenea, lung, răsucit de mai multe ori. Tălpile se dezlipiră de beton singure şi mai făcură pe furiş câte un pas spre marginea de fier forjat ce fusese în decursul timpului vopsită cu toate culorile pământului. Ultima fusese o vopsea neagră aplicată neglijent şi fără ca cea veche să fi fost îndepărtată, nici măcar de acolo de unde începuse să se cojească şi să se desprindă de fiare. Penultima fusese verde. Fata făcea paşii tot mai mărunţi. Îl văzuse şi părea că vrea să-l evite. Încercă să-i identifice chipul. Semăna cu Nora, dar nu era ea. Fata de pe pod era mult mai scundă, aproape un copil. Simţindu-se privită trecu pe cealaltă parte. Bărbatul îşi roti ochii de jur împrejur. Nu era nici ţipenie de om. Nici vremea nu era deloc prielnică plimbării. Şi-apoi era duminică. Să fi fost şapte, şapte şi-un pic. Tot oraşul dormea. Doar el şi cu fata erau treji. Şi ca un făcut amândoi căutaseră podul. Privi departe peste apă. Acolo unde rostogolirea devenea lină şi vuietul se transforma în susur continuu, pescăruşii se strânseseră roată. Nu coborau peste apă, nu se înălţau, doar se roteau în cerc aruncând din când în când priviri iscoditoare înspre albia noroioasă şi ţipând ascuţit. Fata se oprise la mijlocul podului. Era cu spatele la el. I-ar fi plăcut să-i vadă chipul, să-i mângâie obrajii. Era sigur că e o fată tânără cu obraz trandafiriu, delicat ca o petală de floare şi ochi negri migdalaţi. Purta o pereche de pantofi decupati deloc potriviţi cu începutul de iarnă ce se prăvălise dintr-o dată peste dânşii. Pesemne o luase pe nepregătite. “Precis are ciorapii uzi şi picioarele îngheţate” – îşi spuse bărbatul şi pentru o fracţiune de secundă tălpile se ridicară cu intenţia de a se îndrepta înspre ea. Bărbatul le curmă însă avântul. I-ar fi plăcut să se apropie încet, să o cuprindă din spate în braţe, să o acopere şi să o încălzească cu trupul său, apoi să îngenuncheze în faţa ei, să-i aşeze un picior pe genunchiul său, să-i scoată pantoful, să-i roluiască ca pe o pânză de păianjen ciorapul de mătase şi să-i cuprindă în palme tălpile îngheţate. I le-ar fi învelit în săruturi până când pielea i s-ar fi topit în văpăi ce i-ar fi cuprins apoi ca un rug pulpele, coapsele, mijlocul, pieptul, umerii şi în cele din urmă, sau poate cel dintâi, obrajii.
Ca dintr-o reverie se trezi bărbatul când simţi în ureche o respiraţie şuierătoare. Atâta fusese de absorbit admirând-o pe fată încât nici nu remarcase că din celălalt capăt al podului urcase un bătrân. Era un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, slab, nebărbierit, cu părul lung şi rar, înfăşurat într-un palton la fel de bătrân ca şi dânsul, descusut pe la subsuori şi lăsând să se vadă căptuşeala deşirată. Bătrânul se opri lângă el şi privi tăcut înspre fată. Îl nemulţumea prezenţa bătrânului. Cum avea s-o mai cuprindă în braţe, să-i mângâie tălpile, să-i încălzească trupul şi sufletul dacă bătrânul se proţăpise în coapsa sa?! Îl privi cu ură sperând ca acesta are să-i găsească privirile şi are să înţeleagă că nu este deloc binevenit. Doar o secundă îl privise şi ochii bătrânului i se agăţaseră de pleoape ca funigeii de chiciură de ramurile copacilor. Erau trişti şi goi ochii bătrânului. N-aveau pereţi ochii săi, puteai privi printr-ânşii până hăt departe la capătul lumii, şi-n sus, şi-n jos, şi-n stânga, şi-n dreapta. Ar fi vrut să-i spuna ceva, o vorbă de îmbărbătare, dar nu găsi niciuna, le consumase pe toate de dimineaţă de când se trezise pentru sine.
Nu apucase să-şi răsucească trupul. Ar fi putut să jure că văzuse totul în ochii bătrânului. Cât o scăpase din priviri, fata se cocoţase sus pe balustradă. Stătea în picioare şi se ţinea cu o mână de stâlpul de iluminat ce clipea palid. Era rigidă şi evident speriată. Simţi într-o clipă ce are de gând să facă şi fără să mai aştepte o secundă se smuci din faţa bătrânului alergând într-un suflet spre ea. Ca într-o succesiune sacadată de încrustări în celuloid apucă să-i vadă trupul cum se încovoaie, cum capul îi trece peste marginea balustrăzii şi dispare dincolo de prezent, trăgând după el umerii, şi pieptul, şi mijlocul, şi coapsele, şi pulpele, şi tălpile, şi ciorapii uzi, şi pantofii. Cu un ultim efort se întinse şi îi apucă cu putere glezna stângă. Greutatea fetei căzând îi smulse însă braţul din încheietură. Mii de ace înroşite în foc îi împungeau umărul. Îşi sprijini cealaltă mână de balustradă şi încercă să-şi proptească tălpile şi genunchii mai aproape de ea astfel încât să capete o suprafaţă cât mai mare de sprijin. Pe cealaltă partea a podului vântul sufla aspru. Nici nu băgase de seama până atunci vântul. Picăturile mici de apă îngheţată îi biciuiau faţa încărcându-i genele cu gâze de promoroacă. Ciorapii fetei erau într-adevăr uzi, avusese dreptate. Mâna începu să-i alunece pe glezna subţire ca pe un trunchi umed de magnolie. Pardesiul bej înfăşurat în fular se balansa în bătaia vântului ca şi cum înlăuntrul său n-ar fi existat nici un trup. Doar braţul îl durea îngrozitor. Bărbatul încercă să o ridice dar încercarea sa nu făcu decât să înrăutăţească lucrurile căci mâna îi alunecă şi mai mult şi-i ajunse aproape de călcâi. “Dă-mi mâna, dă-mi mâna, nimic nu poate fi atât de rău ca nimicul, dă-mi mâna te rog” - încercă bărbatul disperat să reîntoarcă sufletul fetei. “Dă-mi mâna şi-ţi promit că o să am grijă de tine, o să rezolvăm împreună toate problemele, dă-mi mâna, dă-mi mânaaaaaaaaa”. Bărbatul simţi cum toată carnea i se jupoaie din trup şi alunecă prinsă de glezna fetei peste balustradă prăvălindu-se-n valuri. Tot restul rămas se prăbuşi ca o cămaşă dezbrăcată pe asfaltul îngheţat. Bărbatul privi pantoful de lac ce-i rămăsese în mână. Nu era mai mare decât palma sa. Şi nici măcar nu apucase să-i vadă chipul. Îşi împrăştie privirea peste valuri încercând să zărească o urmă, un ţipăt, o durere. Nici vorbă. Bărbatul izbucni în hohote de plâns. Strânse la piept pantoful negru de lac şi continuă să plângă năvalnic. Simţi cum se deşiră în broboane mărunte de apă ce se împrăştie printre picurii ceţii risipindu-se în dejurîmprejur. Apoi brusc tresări. Îi încolţi în minte gândul că trebuie să anunţe autorităţile. Poate că cineva bine antrenat o mai poate salva. Cineva trebuia neapărat să o găsească. Vie sau nevie.
Bătrânul pe care îl lăsase pe cealaltă parte a podului se apropiase iarăşi pe nesimţite şi-i sufla în ceafă. “Trebuie să anunţăm pe cineva! Trebuie să anunţăm neapărat pe cineva! Si asta repede, foarte repede. Doamne, ce tragedie!” - se jeli bărbatul zgâlţâindu-l pe bătrân şi încercând să-l convingă să se întoarcă în oraş. Bătrânul însă nu părea să fi fost deloc impresionat de cele văzute. Chiar deloc! “Dacă am vedea lumea cu ochii din creştetul capului ne-am minuna de felul în care arată – spuse molcom bătrânul. Dar noi o vedem cu ochii din suflet. De cele mai multe ori nici nu vedem ceea ce se întâmplă în jur, ci ceea ce bănuim că se întâmplă, ceea ce ne spunem nouă înşine că se întâmplă. Înţelegi, e un pic invers?! Lumea reală nu poate fi pipăită de către niciunul din noi. Ceea ce putem atinge nu este decât o amprentă a realităţii, un mulaj întins peste lume şi apăsat bine cu degetele subţiri ale sufletului. Ce e dincolo de acesta este, în mod straniu, de neatins. Şi apoi mulajele nici măcar nu seamănă între ele, cred că îţi dai seama de asta. Depinde de interiorul fiecăruia, felul în care are să i se dezvăluie exteriorul. Lumea e un mozaic de mulaje suprapuse în care fiecare are locul său potrivit” - mai spuse bătrânul, apoi luă din braţele moi ale bărbatului pantoful de lac, îl răsuci de câteva ori în palmă şi dând din umeri ca şi cum ar fi spus “nu mai e nimic de făcut” îl aruncă în vâltoarea valurilor. Bărbatul rămase împietrit. Furia i se căţără din stomac pe gât, expandă în coşul pieptului, îi zdreli jugulara, îi umplu gura de cuvinte murdare, şi-i încleştă limba într-un amestec de neputinţă şi încrâncenare. Apoi, ca o supapă ce se desface eliberând încleştarea, sângele îi năvăli în tot trupul făcându-l să zvâcnească ca un arc. Într-o secundă fu în picioare cu toată carnea adunată grămadă ca un glonte gata să se înfigă în pieptul duşmanului. Bătrânul simţi pericolul, se dădu un pas îndărăt şi fără să spună nimic îi arata cu degetul către capătul podului. Un trup mic ca de copil se depărta cu paşi mărunţi. Fata cu pardesiul bej traversase podul şi se afla aproape de capătul lui. Ca şi cum ar fi ştiut că se află privită, întoarse capul şi zâmbi. Avea obrazul trandafiriu, delicat ca o petală de floare şi ochii negri migdalaţi. Îşi flutură degetele spre dânşii, apoi dădu colţul spre dreapta şi dispăru pe strada mare ce începuse să se anime de lume…

Fluturi de gheaţă

Ninge. Întinde braţele şi fulgii se aşează cuminţi ca fluturii albi pe pielea fierbinte. Fluturi de-o clipă. Imediat ce ating pielea se topesc şi se preschimbă în şerpi subţiri şi transparenţi. De îndată ce capătă viaţă încep să unduie nervoşi alergând înspre cot şi devin tot mai mari cu fiece ondulare a trupului. Şerpii se reped unul spre altul şi cei mari îi înghit pe cei mici ca nişte căpcăuni înfometaţi. Apoi dintr-o dată dispar. Au intrat sub piele şi-şi continuă drumul. Îi simte. Sunt reci şi zgrumţuroşi. Au căpătat solzi tari şi îi zgârie carnea. Îşi priveşte braţele. Fluturii au dispărut, venele zvâcnesc nebuneşte când şerpii se înghesuie unul în altul prin tuburile subţiri alergând îndărăt. Se adună cu toţii la inimă. De gheaţă-i e inima. Nu mai ninge, da-i frig! Tare frig.

Poduri

B suferă de gephydrophobie. Nici nu şi-a imaginat niciodată că poate exista o denumire ştiinţifică pentru teama sa. A bănuit că e doar o toană, o toană care a căpătat încetîncet crustă, apoi o coajă tare şi netedă. Lui B îi e teamă de poduri, îi e teamă de poduri aşa cum multora le este teamă de zbor. Multă vreme a crezut că cele două temeri sunt înrudite şi teama de a trece peste un pod este o rudă mai mică a temerii de a păşi peste un spaţiu oarecare. Aşa a şi aflat despre gephydrophobie, căutând detalii despre pteromerhanophobie.
B ştie de ce podurile se fac arcuite. Dacă ar fi după ea constructorii ar trebui obligaţi prin lege să contruiască toate podurile arcuite. Romanii aşa le făceau. Şi cât de trainica au fost! Podurile trebuie să fie arcuite pentru ca dacă te cuprinde teama, oriunde te-ai afla între cele două maluri, teama de poduri, o rudă cu siguranţă îndepărtată a fricii de înălţime, să te poţi ghemui ca un arici şi să te poţi rostogoli la vale ca o roată de car şchiop, fie înapoi de unde-ai plecat, dacă încă nu ai ajuns în vârf, fie în partea cealaltă dacă ai trecut peste miezul întâmplării.
Lui B nu-i plac podurile. Nu-i plac pentru că unesc două maluri întotdeauna diferite. E ca şi cum ai tăia un măr pe din două, ai muşca cu poftă dintr-o jumătate şi apoi ai încerca să refaci întregul lipind jumătăţile una de alta şi umplând spaţiul rămas gol printr-o legătură nefirească. Un pod e un artificiu creat de oameni pentru a umple spaţiile goale, un drum suspendat de cer, un covor întins peste nisipuri mişcătoare. B ocoleşte de fiecare dată podurile. Întotdeauna există un alt drum pentru a ajunge dincolo, unul construit numai din bucăţi de piatră aşezate frumos una lângă alta ca petalele unei margarete. Singura diferenţă dintre un drum pietruit şi un pod e timpul. În primul caz timpul face o buclă ca un omega mare, se întoarce de unde a plecat şi îşi continuă drumul înainte. În al doilea caz timpul se concentrează în puncte mici, răzleţe, ca nişte stropi de cerneală albă răspândiţi peste pustiul de-albastru.
B ştie că tot podurile leagă şi inimi. Ăsta e un motiv în plus pentru care nu-i plac podurile. Inima lui B e dezlegată şi nicio punte din lume n-are s-o lege vreodată. Inima lui B se va dărui pe de-a-ntregul şi va fi înghiţită de o inimă şi mai mare în interiorul căreia se va cuibări ca un pui de vrabie.
Lui B îi e teamă de poduri. Tocmai urcă unul. N-a ajuns încă la mijloc. Nici n-ar vrea să ajungă. Ar vrea ca jumătatea de pod pe care păşeşte să urce mereu şi să se sfârşească brusc printr-o margine zimţată şi rece ca o falie în scoarţa terestra crăpată până la magma fierbinte unde totul se dizolvă instantaneu. Când se uită în jos peste marginea podului pe B o cuprinde ameţeala. De aceea priveşte doar înainte. Sau în stânga şi dreapta dar departe, foarte departe, unde orice linie curbă devine un nou început.
B nu şi-a imaginat niciodată că poate exista o denumire ştiinţifică pentru teama sa. Abia acum a aflat că îi spune gephydrophobie. B zâmbeşte amar. Deci nu-i singura… Şi alţii suferă de aceeaşi teamă…

Aventurile lui Moş Crăciun

Tiiii……să vedeţi ce mail am primit ieri. Am citit şi m-am crucit. Citiţi şi voi!

“Salut moşule

Mă scuzi că mă bag aşa în seamă da nu cunosc pe nimeni altcineva în România. Am dat şi eu un sărci pe gugăl cu “blogul lu mosu” şi dădui peste blogul tău. Io mi-ş moşu ăla adevărat, Moş Crăciun din Laponia. Pe bune!
Da uite de ce-ţi scriu. Am plecat de ceva vreme de acasă cu sacu încărcat cu jucării ca să vin la voi şi să le împart la copii. Până la mare la daneji venii cu un autobuz d-ăsta de face curse Laponia – Restul Lumii. Acu fie vorba între noi chestia aia cu sania şi cu renii e vrăjeala. Să fim serioşi, cine mai crede în ziua de azi, când nici într-un Bernie Madoff nu poţi să mai crezi, că Moşu poate renunţa la confortul unui autocar cu televizor, WC şi bar bine garnisit în dauna unei amărâte de sănii prin care vâjâie vântul de-ţi îngheaţă toate extremităţile, fie ea şi trasă de reni?! Pe urmă am trecut pe continent şi am luat un taxi. Ca vântu m-a adus. Îl tocmisem să mă treacă graniţa la voi şi să mă lase pe undeva prin centru, pe la Cluj. Da la graniţă s-a oprit, s-a proptit pe picioarele din spate şi mi-a zis că el mai departe nu merge nici bătut, că la ce şosele aveţi îşi face praf maşina. Şi avea şi dreptate. Ca avea o frumuseţe de merţan ciocolatiu, un CLS rotunjit ca o panteră în săritură, de ziceai că-i scos acu din cutie. Pă cuvânt de nu ziceai că-i o jucărie d-asta chinezească dă care am adus eu la toată lumea. Aşa că m-a lăsat în drum. Şi cu sacu ăla cât toate zilele în spate. Degeaba i-am tot zis eu “uită-te la barba mea, uite la mustăţile mele, îs Moş Crăciun adevărat”. Şi nu că nu m-ar fi crezut, da a zis că pe lângă faptul că şoselele sunt cum sunt, nici şoferi cu capul pe umeri nu-s mulţi, una două te trezeşti cu ăla de pe partea ailaltă în faţă pe banda ta, luminându-te agitat cu farurile să încetineşti, să te dai la o parte, să fugi unde vezi cu ochii. Aşa că n-am avut încotro şi a trebuit să trec graniţa pe jos. Ceea ce am şi făcut doar că m-a agăţat un vameş care cică să trec cu mărfurile la control, că nu vă mai grăbiţi şi voi să intraţi odată în Schengen să scăpăm şi noi de vămuitu ăsta că mereu avem probleme. Că arătam şi ca naiba, cu sacu ăla mare în spinare, cu barba şi claia de păr albe, cu pelerina roşie şi cu cizmele negre. Eram mai ceva ca motanu încălţat. Bineînţeles că atrăgeam atenţia de la cinşpe kilometri ca fluturii ăia din Amazonia a căror pereche care se află taman pe continentu ălălalt dar tot se simt unul pe altul. În fine, încerc eu să-i explic ce-i în sac, că nu-i marfă de comercializat şi cu atât mai puţin de contrabandă. Îs doar cadouri. El nici să mă asculte, se apucase să le scoată pe toate, să le desfacă, că cică un cadou două înţelege, da un sac întreg, că doar n-am adus pentru toată România?! Ba chiar aşa! Io dă-i că-s cadouri, el dă-i că-i marfă de contrabandă şi barbă falsă. Nu ştiu unde ajungeam dacă nu mă ajuta un băiat din spate care era şi el cu sacu. De ţigări netimbrate. “Hai băi moşule împinge şi tu ceva că nu mai plecăm de aici azi dacă nu mişti din urechi” mi-a zis el. Să fiu sincer n-am înţeles ce trebuie să împing şi de ce să mişc din urechi, că doar nu-s ren şi nici nu era nici rotisor d-ăla cu bare care se roteşte şi-l împingi ca să treci mai departe. Da vameşu mi-a făcut cu ochiu şi mi-a arătat un camion cu remorcă, care putea să basculeze într-o parte şi se desfăceau şi uşile de la cabină de puteai să pui un om de plastic la volan. Şi l-a băgat sub masă. A mai luat şi o maşină de poliţie la care dacă apăsai un buton porneau luminile şi sirena exact ca la o maşină adevărată. Şi pe urmă când se pocnea cu botu în zid începea unu să urle “police, hands up” iar după aia dacă nu făceai nimic începea să cânte “Hands Up, hands up baby hands up, gimme your heart gimme gimme your heart, gimme gimme, hands up baby hands up, gimme your heart gimme”. Da cu asta am scapat şi am plecat mai departe. Cu trenu. Mamăăăă… ce greşeală. Nu spun că am stat în gară cinci ore. Şi frig nenică la voi, nu ca la noi în Laponia. La noi în gară e cald, dogore radiatoarele. Mai bei un ceai, o cafea, mai mănânci un hamburgher, îţi vii în fire. La voi când am dat să-l întreb pe şefu de gară de radiatoare a început să râdă în hohote de ziceam c-a dat parkinsonu peste el, aşa se cutremura carnea pe el. M-a întrebat că din ce lume vin eu, că radiatoarele s-au dus demult, le-au furat ţiganii să le vândă la fier vechi. Da oricum nu mai foloseau la nimica că n-a mai trecut agentu pe acolo de pe vremea lu Petrică-gât-înecat. Doar pe vremea lui s-a mai băgat un an căldură, apoi gata. Şi pe urmă să vezi! Trenu trebuia să vină la linia 1 că aşa scria pe plăcuţă. Cu zece minute înaintea orei de plecare nu garase încă. Ne-am agitat ce ne-am agitat până când vine o femeie şi ne zice că nu mai pleacă de la linia 1 că e tras deja la 4 şi stă să plece. Îţi dai seama, fugi peste linii care cu paporniţe, care cu pachete, cu saci de rafie, care cu copii în braţe, care cu tocuri de 20 şi fuste până-n fund. Io cu sacu ăla baban în spinare. Când colo la linia 4 era unu de Baia Mare. Întrebăm pe un nene care dădea cu ciocănelu. Cică da, merge la Baia Mare, da mâine. Aşa că toţi buluc am dat iama peste femeia aia de la informaţii, care a zis că ea nu ştie nimic, da trebuie să sosească din minut în minut şi trenu nostru. Până la urmă a sosit. La linia 2. Aoleuuuu… şi un friiig… şi o mizerieee… Că şi-a cerut scuze şi controloru când a venit. “Domle îmi pare rău, da pă canceru ăsta pe cine să pui să adune hârtiile şi să dea cu mătura?! Daţi-le şi dumneavoastră cu picioru într-o parte” Da ce mătură, că pe scaunul meu vărsase cineva nişte ciorbă. Zeama se uscase şi rămăsese pătrunjelu şi morcovu şi ceapa şi nişte bucăţi de roşie. Şi ceva orez pe deasupra. Iar un nene de vizavi cât p-aci să nu se mai dezlipească de muşamaua aia când a vrut să iasă pe hol la o ţigară, pe care până la urmă a fumat-o înăuntru că eram mulţi şi era mai cald. Cursese suc d-ăsta de-alde mirinda că era şi sticla pe jos pe sub bancă şi se făcuse lipicios ca ciunga nu alta. Şi cum îţi spun moşule. Am mers ce-am mers. Ba am mers, ba am stat. Iar am mai mers, iar am mai stat. Că zicea controloru, care fie vorba între noi tare s-a uitat urât la mine când i-am dat biletu că toţi ăilalti din compartiment i-au dat o hârtie împăturită (pesemne aveau abonament), că zicea controloru că e gheaţă pe linii şi a coborât ajutoru de conductor s-o bată cu-n băţ lung cu care bate el nucii de pe marginea drumului toamna de-i mai iese de nişte mieji de pune nevastă-sa la dulceaţa de vişine, că dacă aşteptam să vină locomotiva electrică de la Timişoara nu mai ajungem până dimineaţă. Şi-am ajuns până la urmă, a dat Dumnezeu. Eu da, dar sacu nu! Nimeni nu ştia nimic de sacu meu, de parcă l-ar fi înghiţit necuratu pe cuvânt. Că mi-a bătut obrazu şi conductoru “Păi şi mata Moş Crăciune laşi sacu ăla nesupravegheat. Şi era şi cu valori. Măcar în grija lu omu ăla de vizavi care i se lipiseră pantalonii de scaun şi care nu s-a mişcat tot drumul trebuia să-l fi lăsat”. Recunosc că m-am ruşinat un pic că am lăsat sacu aşa nesupravegheat în compartiment. Că aşa mi-a zis şi omu ăla la poliţie când m-am dus să reclam. Intâi m-a luat tare, ca de unde am jucăriile, că dacă am factură, că dacă am martori. Nici nu ştiu dacă m-a crezut că nu le-am furat, m-am simţit ca un borfaş. Pe urmă a început să mă certe. Cică de ce l-am lăsat din mână. Şi de ce nu i-am pus sistem de alarmă, sau o cameră video sau măcar un senzor din ăla de-l urmăreşti prin gipies. Da de unde să ştiu eu ce-i pe aici, că la noi în Laponia laşi uşa deschisă la casele singuratice. Mai vine câte unu îngheţat, îşi face un ceai, îşi spală cana şi pleacă. Da de sistem de alarmă nu-i nevoie, că ştii câţi au intrat după numărul de căni spălate. Pesemne e necuratu mai necurat pe aici. “Păi cum crezi dumneata că mai găsim noi hoţul?! Ştii dumneata câte se fură în fiecare zi prin mijloacele de transport în comun?! Şi din magazine?! Şi din locuinţe?! Păi dacă am avea de zece ori mai mult personal şi tot n-am face faţă. Şi benzină?! De unde maşini să ne deplasăm dacă nu-i bani de benzină?. La tribunal îi fac şi ăia scăpaţi, că au avocaţi şmecheri plătiţi cu bani grei. E complicat domnu Crăciun, e complicat… Acu dacă vreţi să faceţi reclamaţie puteţi să faceţi, noi nu vă oprim, da vă spun că nu foloseşte la nimic. Maşinuţele alea nu le mai recuperaţi. Sunt deja la Vitan în târg la vânzare… Că dacă aveau un marcaj ceva, un cod de identificare, o factură, un număr de înregistrare, altfel cum să-i săltăm?! Prinde orbu, scoate-i ochii.” Aşa că n-am mai făcut nicio reclamaţie. În schimb am făcut o cerere la noi la sediu să-mi trimită urgent alt sac. Şi mi-a sosit imediat prin dehaşel. Mai greu a fost să-l ridic. Că cică doar dacă sunt persoană fizică română sau juridică cu sediul în România pot să-l ridic. Dacă sunt Moş Crăciun, nu! Nu-ţi mai spun câte probleme am avut. Am fost şi la sefa oficiului, am ajuns şi la Directorul de filială. Până la urmă l-au returnat p-ăla şi a trebuit să-mi trimită altu pe numele unui vecin de la hotel. A fost foarte cumsecade că m-a ajutat. A trebuit să-i dau jumătate din cadouri da măcar am rămas cu cealaltă jumătate. Oricum, om cumsecade vecinu…
Nu-ţi spun moşule că după asta iar am avut probleme. Nici nu-ţi imaginezi ce probleme am avut. Că noi am făcut nişte cursuri de perfecţionare şi ne-a utilat cu aparate de măsură în infraroşu care identifică fără greşeală hornurile aburinde ca să găsim fără să mai pierdem timpul calea de intrat în case. Da moşule la voi nici un coş nu era cald zău aşa. La început am zis că s-a stricat aparatu. Am dat un telefon la aia de ni le-au vândut şi care ne fac întreţinere 24 din 24 şi ăia mi-au zis prin telefon cum să-i fac o autocalibrare. Şi să vezi fază. Era bun aparatu, coşurile erau toate reci! Că şi cu coşurile astea, dacă nu urmăm procedura şi intrăm pe geam sau pe uşă s-a zis cu noi. Că a păţit-o un moş mai tinerel care a împărţit daruri anul trecut p-aici, de-a luat o mamă de bătaie soră cu moartea, că l-a prins proprietaru tocmai când ieşea cu sacu-n spate dintr-o vilă. Aşa că dacă treaba cu infraroşiile n-a funcţionat a trebuit să merg după metode băbeşti. M-am luat şi eu după cântece şi strigăte de bucurie şi zâmbete calde şi clinchete de clopoţei. Mi-am zis că pe acolo trebuie să fie familiile care-l aşteaptă pe Moş Crăciun. Dar iar m-am înşelat mosule. Că nu se auzeau cântece şi strigăte de bucurie de niciunele. Toată lumea umblă încruntată şi e nervoasă. Şi smuceşte. Şi boscorodeşte. Că se şi luaseră doi după mine. M-au urmărit vreo zece cinşpe minute şi pe urmă au sărit pe mine trăgându-mă de barbă şi de mustăţi strigând în gura mare “Săriţi, ăsta-i boc, s-a deghizat în Moş Crăciun şi-a venit să ne fure cadourile…” Degeaba m-am chinuit eu să le explic că nu sunt nici un boc (apropo, ce naiba e ăla un boc, e ceva ca spiriduşii nopţii de la noi, ăia mici cu gura mare şi dinţii ascuţiţi ca la ferăstrău!?) că-mi jumuliseră deja juma din barbă, că n-au tras numa ăia doi, s-au strâns şi alţii grămadă ca la urs, toţi să tragă de barba mea…
Da până la urmă am scăpat şi uite că jung la subiect. Fii atent ce te rog eu pe tine moşule. Eu trag tare să recuperez timpul pierdut, că am cam întârziat faţă de plan cu toate neprevăzutele astea şi nu ştiu sigur când ajung şi pe la Constanţa. Am vorbit deja cu un şofer de TIR care e Speedy Gonzales, şofează cum conduc eu renii. Sunt sigur că mă descurc cu el şi de-acuma toate o să meargă brici. A trebuit să-i promit însă că-i găsesc un job pe camion la noi în Laponia, sau măcar macaragiu la vreunul din depozitele noastre, că e băiat bun, tare bun! Da ştii ce te rog?! Mai ţine-i tu puţin de vorbă pe copiii ăia de pe acolo, mai vinde-le o gogoaşă, mai zi-le o glumă, mai învaţă-i un cântecel, hai că te pricepi dumneata. Că vin şi eu! Mai întârzii puţin dar promit că vin! Pe bune!
Îţi mulţumesc tare mult pentru tot şi scuze de mesajul ăsta bulversant.

Hai toate cele bune şi să v-aducă Moşu ce cadouri vă doriţi!
Moş Crăciun cel Adevărat”

filigran

Poveste de iarnă (tuturor prietenilor mei nevăzuţi)

A fost odată ca niciodată, a fost aşa cum ne-om mai aminti, că de nu ne-om aminti nici n-om avea ce povesti…
A fost odată, aşa cum spuneam o fată, o mogâldeaţă de fată cu ochii mari şi strălucitori ca stele ceriului, cu glasul subţire şi melodios ca al privighetorilor şi cu zâmbetul curat şi nesfârşit curgătoriu ca apa izvoarelor. Şi-şi spunea ghemotocul acesta de fată Maria.
Maria locuia într-un sat uitat de lume în inima munţilor unde doar vulturii se avântau să-şi odihnească privirile pe umerii moi ai pădurii şi ciute sălbatece îşi ascundeau ochii umezi în desişuri de tufe înalte de zarva nestăpânirii. În casa de chirpici întremată cu dulapi de brad şi ferestre din lună plină locuia Maria şi cei şase fraţi ai săi, trei mai mari şi trei mai mici. Cinci ani avea ghemotocul de fată, atâţi cât degetele de la o mână, ultimul mai mic şi mai voinic dar încă neîmplinit.
Când se petrece întâmplarea ce voi a vă povesti iarna se pogorâse deja peste satul ascuns între munţi şi zăpada acoperise pământul şi brazii cu pătură moale ţesută din fir subţire de borangic, tors din fulg de zăpadă jumulit de pe aripa iernii şi făcut caier de alb şi de strălucire. Vulturii cu aripele sprijite pe poteci de furtună alunecând paralel peste vârful copacilor nu încetau a scociorî nesfârşitul de omăt în căutarea cocoloaşelor cu blană şi inimă caldă, iar ciutele lunecând printre troiene călătoare îşi încrucişau urmele în alb cu cele ale lupilor degrab vărsătorii de sânge fierbinte.
În iarna aista cu haine grele de omăt şi încălţări de gheaţă ca luciul de apă din luminişul pădurii, ieşise Maria din casa părintească sa aducă apă de la Izvorul cel Limpede, cel ce nu ostenea a răscoli pământul în căutare de lacrimi ne-ntinse pe care le înşira pe fir de apă şi le dădea drumul la vale pe povârniş de cremene, către câmpia cea largă. Ulcior mare cât ea târa Maria după dânsa, căci multe guri însetate aşteptau să-şi ostoiască setea şi liniştea îndărăt în căsuţa ca o ciupercă. Nu era lucru de şagă, dar Maria nu cumpănea atunci când trebuia să-şi ajute părinţii şi numaidecât lăsa joaca cu ace şi conuri de brad şi nu pregeta a purcede la drum indiferent de obrazul cu care privea înspre dânsa văzduhul.
Ajunsă la izvor Maria îşi aşeză ulciorul sub uluc şi aşteptă să se umple privind îndărăt cu încruntare cum paşii lăsaţi gaj pe cărare îi sunt înghiţiţi de înfometata Babă Iarnă ca boabele de strugure de pe ciorchine. Nu mai era mult până când ulciorul avea să ridice din străfund oglindă de apă capac şi Maria simţi cum cineva de dincolo de respiraţia rece a vântului o priveşte cu ochi de tăciune.
- Cine-i acolo? – a strigat ea fără teamă, dar nici o ramură albă nu s-a înclinat să dezveleasca trupul ce se ascundea înapoia-i.
- Cine-i acolo? – a întrebat din nou fetiţa după oarece vreme, de data aceasta cu un murmur de teamă în glas. Vino aici să vorbim de eşti suflet bun, dacă nu ducă-te pe pustii şi nu te mai întoarce… - a mai adăugat ea strângând din pumnii mici şi rotunzi ca două vrăbii ciufulite. Şi deodată dintre ramurile de omăt a apărut un om. Era un bătrân cu barba şi sprâncenele ninse, subţire la trup şi la umblet, sprijinindu-se în toiagul de fag ce-l târa după dânsul. Avea ochii adânci bătrânul, mai adânci decât codrul, atât de adânci încât se vedea până hăt în capătul pământului prin ochii săi.
- Cine eşti tu şi ce cauţi pe aici? – l-a iscodit pe dată fetiţa, căci străinul nu era dimprejur şi aburcatul munţilor la ceas de spărgău nu era la îndemâna oricui, cu atât mai puţin a unui bătrân uscat la trup şi la pas.
Bătrânul s-a dezbrăcat de mantia din stele de gheaţă ce-i acoperea hainele şi-a luminat cu un zâmbet obrazul şi a întrebat-o.
- Chiar nu ştii cine sunt?
Fetiţa îl mai privi o dată prelung. Semăna cu moşul din partea lui taică-su care se prăpădise demult de boli şi tristeţi dar era dus şi n-avea cum să se întoarcă pe cărare de munte chiar şi proptit în toiag.
- Nu ştiu – recunoscu ea fără zăbavă.
- Îmi spune Crăciun – îi răspunse bătrânul şi aşteptă ca fetiţa în fine să-l recunoască. Dar ea se înclină frumos aşa cu o învăţase mumă-sa şi-i răspunse numaidecât aplecat.
- Iar mie Maria!
Bătrânul se încruntă. Pe unde trecea copiii îl recunoşteau fără întârziere. Îmbătrânise ce-i drept, iar unii se uitau de şapte ori înainte de a surâde, dar niciodată nu se întâmplase să nu fie recunoscut după ce şi-a spus numele.
- Chiar nu ştii cine sunt? – mai încercă bătrânul întenţind vâlvătaia privirilor.
- Ba da! Crăciun! Moş Crăciun, doar mi-ai spus adineauri – zâmbi fetiţa, apoi se aplecă să ridice ulciorul ale cărui oglinzi tremurânde alunecau într-una la vale ca filele rupte de vânt ale cărţii.
Bătrânul rămase împietrit ca pereţii de cremene ai munţilor. Fetiţa nu auzise niciodată de el. Nu i se mai întâmplase una ca asta. Era pentru prima dată când un copil nu ştie cine-i, de unde vine şi mai ales de ce.
- Ştii Mariaaa… eu sunt un moş mai special. Eu sunt Moş Crăciun, sunt bătrânul cu barba albă care aduce în prag de An Nou cadouri copiilor şi le împlineşte dorinţele.
- Da? Ce frumoooos… - zâmbi fetiţa, apoi săltă ulciorul pe umeri şi începu să coboare încetişor la vale.
Bătrânul rămase stană de piatră colţuroasă şi aspră. Fetiţa părea că nici nu a auzit ce i-a spus.
- Eu pot să îndeplinesc dorinţele copiilor cuminţi. O dată pe an pot face asta, indiferent care sunt aceste dorinţi – repetă el în grabă în speranţa că fetiţa va înţelege ce i-a spus din capul locului.
- E foarte bine. Copiii cuminti au nevoie să fie răsplătiţi – mai adaugă fetiţa dispărând încet în omăt.
Bătrânul o urmă, o ajunse din urmă şi punându-i o mână pe umăr încercă să o oprească.
- Maria, eu sunt Moş Crăciun şi pot să-ţi îndeplinesc trei dorinţe. Oricare trei dorinţe… - repetă el apăsat. Eşti un copil tare bun şi cuminte. Tu chiar nu ai nicio dorinţă?!
Fetiţa se cutremură ca trezită din somn, făcu ochii mari, îşi duse un deget la gură şi după câteva minute de gândire cu sprâncenele arcuite ca o mâtă sălbatecă decise.
- Ba da. Mă poţi ajuta te rog să duc ulciorul acesta până acasă, că-i taaare greu?! – răspunse ea zâmbind. Şiii… dezveleşte te rog din zăpadă paşii mei îngropaţi de Baba Iarnă să nu ne rătăcim până la mama, căci are să se îngrijoreze dacă nu ne întoarcem până se întunecă.
Apoi îi întinse ulciorul, îşi strânse mâinile îngheţate la piept sub cojocel şi grăbi paşii către casă.
Ajunsă acasă povesti pe nerăsuflate păţania ei cu moşul cel bătrânbătrân de la Izvorul cel Limpede.
- Şi cum?! Doar atât i-ai cerut? Să-ţi care ulciorul până acasă?! Vaaai dar proastă mai eşti! Nu puteai să-i ceri rochii de prinţesă şi pantofi strălucitori de lac şi mărgele şi inele… Offf… - se văicări soră-sa cea mare.
- Ba mai bine îi cereai să avem o casă mare şi frumoasă, cu camere multe şi lumini strălucitoare în fereşti – sări o alta.
- Ba mai bine îi cereai o masă cu toate bunătăţile, cu fripturi şi salate şi prăjituri şi îngheţată şi bomboane – sări cu gura şi unul dintre băieţi.
Şi tot aşa fiecare dintre cei ai casei îşi făcu propria listă de dorinţe pe care ar fi înaintat-o moşului dacă l-ar fi întâlnit. Dar fiindcă nu-l întâlniseră, iar aceasta rămăsese doar bucuria Mariei, care nici măcar nu se învrednicise să-i ceară ceva mai ca lumea, se îmbufnară cu toţii, îşi facură ghem listele şi nu-i mai vorbiră.
Iar Maria tare se mâhni. Nu era vina ei că moşul îi ieşise în cale, aşa cum nu era vina ei nici că nu-şi dorise altceva mai mult decât s-o ajute să care ulciorul cu apă până acasă. Aşa simţise, iar ea făcea mereu ceea ce simţea că e bine să facă.
Dar fiindcă era tare nefericită să-i ştie pe toţi ai casei supăraţi, Maria îşi luă ulciorul şi plecă din nou spre izvorul unde îl întâlnise pe Crăciun, Moşul Crăciun.
- Ai venit să-mi spui a doua dorinţă? – o întâmpină acesta zâmbind, sprijinit în toiag.
- Da moşule, dar nu-s ale mele dorinţele, că mie mi-e de ajuns cât m-ai ajutat. Ceea ce vreau să-ţi cer e pentru familia mea, pentru părinţii şi fraţii şi surorile mele – adăugă ea pentru ca să fie toată lumea bine înţeleasă. Apoi dădu drumul de-a valma tutoror dorinţelor strânse în cutiuţe mai mari sau mai mici, în colţuri mai luminoase sau mai întunecoase, în vise mai lungi sau mai scurte, de toţi cei ai casei: grădină, lumină, casă, căldură, flori, fripturi, unelte, ciocolată, rochii, pantofi, îngheţată, mărgele, jucării, bomboane, paltoane, sănii, cal, maşină de cusut… Şi lista nu părea că se mai termină. Moşu ascultă cu luare aminte, îşi notă toate cererile, apoi îi răspunse blând.
- Ohoho… ai o mulţime de dorinţi fetiţo, dar fiindcă ai fost tare cuminte am să ţi le îndeplinesc pe toate.
- E una singură mosule, să-i ştiu pe ai mei fericiţi – îl corectă fetiţa hotărâtă.
Moşul zâmbi şi îi îndeplini pe dată toate dorinţele. Necuprinsă a fost bucuria fraţilor şi a surorilor şi a părinţilor Mariei. Muntele a început pe dată a se dezgheţa de la căldura din sufletele lor. Iarna s-a retras într-un colţ de pădure, iar în jurul casei cu două etaje a familiei Mariei au început să crească flori de primăvară. Nu era încă sfârşit de decembrie şi iarba începuse să încolţească şi să-şi dezvelească covorul peste întinderile topinde. Zarvă mare de fericire crescu în creierul munţilor luminând cerul asemeni unui uriaş rug de dorinţi împlinite. Dar….
Dar bucuriile nu sunt nesfârşite, doar necazurile pot fi. Încet încet fraţii şi surorile Mariei uitară să se bucure de cadourile venite din cer, să-şi umple sufletul de mulţumire şi îngăduinţă, de smerenie şi recunoştinţă. Începură a se certa pe nimicuri searbăde, pe bucăţi de cârpă şi de sticlă strălucitoare, începură a fi invidiosi pe lucrurile celorlalţi si nemulţumiţi de ale lor, începură a dori şi mai mult în loc a se bucura cu ce au. Şi atunci iarna prinse din nou să împresoare casa Mariei şi a fraţilor ei. Iarba începu să se usuce, ferestrele îşi prinseră în corn perdele de promoroacă, căldura căminului începu să se deşire pe coş ca un ciorap de lână tras de păsările cerului, noaptea se coborî de pe creste mai uite ca orişicând şi totul se cufundă în răceală şi întuneric.
Şi iar se mâhni Maria de nebucuria alor săi. Şi iar nu putu să înţeleagă ce nu a făcut bine şi de ce bucuria nu poate dăinui veşnic. O noapte întreagă îşi făcu socoteli, cusu şi descusu urzeli neştiute de nimeni, puse cap la cap sau deşiră împletituri de gânduri şi de simţăminte răscolite. Iar când prima rază de soare miji în fereastra sa, zâmbi luminos. Aflase cauza tuturor relelor lumii, înţelesese de ce bucuriile nu pot sta în picioare vreme îndelungată şi mai ales ştia cum să rezolve totul. Înainte ca cineva dintre-ai casei să se deştepte, se dădu jos din pat, îşi spălă ochii cu apă rece, îşi îmbrăcă cojocelul cel călduros şi pasind încet pe vârfuri ieşi afară şi o porni agale către Izvorul cel Limpede.
- Mai am o singură dorinţă Moşule – spuse ea vesel ca un clinchet de clopoţei înainte ca bătrânul Crăciun să apuce să-i iasă în cale. Mai am o dorinţă, tu mai ai putinţa să mi-o îndeplineşti şi pe aceasta?!
- Desigur fata moşului, învoiala e învoială. Şi care e ultima ta dorinţă pe care vrei să ţi-o împlinească Moşul Crăciun?
- Moşule, eu vreau să iei înapoi toate darurile pe care ni le-ai adus, şi casa cea mare, şi grădina cu flori, şi rochiile, şi dulciurile, şi mărgelele, şi jucăriile, şi mesele îmbelşugate, şi săniile, şi calul, şi maşina de cusut… şi să aduci în loc doar iubire. Atâta vreau, doar iubire!
Moşul a clipit pe dată din gene şi ultima dorinţă a Mariei s-a îndeplinit. Şi de-atunci în satul din inima munţilor unde doar vulturii se avântă să-şi odihnească privirile pe umerii moi ai pădurii şi ciute sălbatece îşi ascund ochii umezi în desişuri de tufe înalte de zarva nestăpânirii, în casa de chirpici întremată cu dulapi de brad şi ferestre din lună plină a fost întotdeauna veselie şi mulţumire, împăcare şi împlinire, până hăăăăt târziu când s-or terminat timpurile şi toate făcuturile s-or deşirat în fir subţire de aur rostogolit în ghem de lumină de agăţat în brad de An Nou în amintirea lui Crăciun. Moş Crăciun!

Tipul pe care l-am împuşcat în cap n-a fost viu niciodată

Era seară şi mă întorceam acasă răscolit de gânduri. Oprisem radioul maşinii tocmai pentru a le putea aşeza frumos pe categorii şi a le întinde la locurile lor ca lenjeria de pat proaspăt călcată în sertare. Dar se încăpăţânau să nu se aşeze deloc, se tot rostogoleau în aer precum frunzele uscate ale castanilor răscolite de vântul lui octombrie în parcul central. M-a oprit pe autostrada 16, chiar în vale unde şoseaua face la stânga. Era un tip căruia nu puteai să-i dai o vârstă. Părea un homeless. Avea părul aprins ca o vâlvătaie de ierburi uscate, trupul veştejit, faţa pustie, dar ochii, ochii îi avea mari, fantastic de mari. Străluceau ca cei ai unei feline, de parcă toată energia s-ar fi recules din întreg trupul şi i s-ar adunat în priviri. A apărut brusc în faţa maşinii şi până să-mi dau seama ce se întâmplă am dat peste el. Am frânat imediat şi am coborât să văd ce-a păţit. Căzuse în iarbă. Nu avea de niciunele, nici un os zdrobit, nici o julitură, era întreg cum l-a făcut mă-sa. Trebuie că nici măcar nu l-am atins, ci a apucat să se ferească singur în ultima clipă, deşi aş fi putut jura că am trecut cu aripa dreaptă peste coapsa lui. I-am propus să-l duc la spital dar mi-a spus că n-are ce căuta la spital, la spital ajung doar bolnavii la trup şi la suflet, iar el nu suferă nici cu una, nici cu alta. “Şi-apoi pe tine te caut” mi-a spus ţinându-mă strâns de braţ şi încercând să se ridice. Chestia asta m-a înfiorat cumplit. M-am mai uitat o dată la el. Nu aveam de unde să ne cunoaştem, deşi unele trăsături îmi păreau familiare, linia buzelor, flacăra dinapoia privirii, cutele de la capătul ochilor, degetele lungi şi subţiri. Am răscolit prin tot trecutul meu plin cu figuri bărbăteşti şi n-am găsit nimic care să-i semene, nici măcar pe aproape. Şi totuşi… chiar şi glasul îmi părea cunoscut. Apoi bărbatul a început să delireze, a început să-mi vorbească grăbit despre temerile mele, despre gândurile negre pe care chipurile nu le mai pot controla, care se înmulţesc ca viermii în cadavrul de vultur, se zvârcole ca omizile în bolul cu fructe şi care se vor ridica precum şerpii din întunecimea pământului pentru a mă devora de viu. I-am spus să nu-şi facă griji, să stea liniştit pentru că situaţia gândurilor mele negre e sub control şi că ar face mai bine s-o întindă spre casă dacă nu vrea ca o altă maşină să dea peste el, căci dacă l-ar fi lovit un truck, din cele multe care trec adesea pe acolo, în locul micuţului meu Ford, n-am mai fi stat niciodată de vorbă.
- Da?! – m-a întrebat el căscând ochii mari şi sticloşi. Chiar totu-i ok?! Dar ce făceai adineauri pe drum? De ce ai închis radioul?
Ochii săi strălucitori pâlpâind ca un far prăvălit peste mare mi-a amintit pe dată de bancul pe care îl auzisem puţin mai devreme de la băieţi. “Ştii ce păţesc licuricii care iau Viagra?! Devin neoane!”. Dar zâmbetul mi-a îngheţat pe buze şi s-a risipit ca praful de cretă alungat de pe trotuare de ploaia nevrednică.
- Cine eşti tu?! – l-am întrebat cu oasele îngheţate de spaimă.
- Mai bine am discuta despre cine eşti tu! – mi-a întors-o el privindu-mă dur drept în ochi ca şi cum eu aş fi fost derbedeul din mijlocul străzii, iar el bărbatul elegant grăbit să ajungă de la servici acasă lângă soţie. Mai bine am discuta despre cine eşti tu şi ce vrei – a repetat el enervant.
Nu aveam nicio îndoială, fusesem urmărit. Cineva mă urmărise pas cu pas. Am trecut repede în revistă toţi duşmanii mei mai noi sau mai vechi. Nu erau prea mulţi. I-am adăugat apoi şi pe cei dobândiţi de la firmă. Tot n-am descoperit cine ar fi dorit să-mi facă o asemenea porcărie.
- Cine te-a pus să faci asta?! – l-am zgâlţâit ca pe o cârpă ţinându-l strâns cu mâna de guler şi ridicându-l în faţa privirilor mele până când tălpile s-au dezlipit de umbra-i. Spune! Cine?
Bărbatul s-a strâmbat cu toată faţă ca şi cum ar fi vrut să spună “dacă o iei aşa, nu mai avem ce discuta” şi s-a înmuiat alunecand înapoi pe pământ.
- Cine dracu te-a pus să faci asta?! Şi ce mai ştii despre mine?
A început să râdă. Era un râs obraznit, jignitor, nesimţit. Dacă am fi stat faţă în faţă l-aş fi pocnit cu siguranţă peste gură.
- De ce naiba mai întrebi? – mi-a răspuns el tot printr-o întrebare. Când de la tine ştiu totul… Când tu îmi pui în cârcă toate tâmpeniile, mă laşi singur cu ele şi apoi fugi… Aşa cum faci mereu când e vorba de Julie… de acţiunile de la Vermont… de toate micile tale potlogării…
Tot trupul mi-a îngheţat. Ştia despre Julie! Nimeni n-ar fi trebuit să ştie despre Julie. Fusesem urmărit pas cu pas, asta era mai mult decât clar. L-am prins din nou de guler şi l-am zgâlţâit ca scos din minţi.
- Ce ştii despre Julie? Spune-mi tot ce ştii despre Julie cretinule! – am ţipat eu.
- De unde să încep, de la curul ăla bombat sau de la sânii prelungi ca fructele de mango? – mi-a zâmbit el din nou zeflemitor.
Era prea de tot. Fusesem şi ascultaţi pe deasupra. Aşa-i spuneam eu în cuibuşorul nostru de nebunii, că are sânii ca fructele de mango, iar ea râdea de fiecare dată să se prăpădească, cu dinţii ei albi şi mărunţi ca boabele de orez tropăind de fericire. “Şi ce, ai fi vrut să fie ca portocalele? Sau ca fructele de grapefruit? Sau ca pepenii galbeni?” – mă tachina ea. Asta a pus capac la toate. Nu putea fi decât omul lui Mary, ea trebuie să-l fi pus să mă urmărească orbită de gelozie. Nu putea fi decât un amărât de detectiv particular decis să-şi vândă marfa concurenţei la preţ dublu.
- Cât vrei? – i-am strigat în faţă brutal.
Ori nu m-a înţeles, ori nu m-a băgat în seamă, aşa că am ţipat din nou.
- Cât vrei nenorocitule? Spune cât dracu vrei să încheiem povestea asta odată şi să te cari naibii de-aici! Altfel să nu-mi spui mie G. P. Watson dacă nu-ţi înşir măruntaiele de-a lungul şoselei până-n oraş.
El a început să râdă în hohote, strivindu-mi timpanele cu fiecare horcăit dispreţuitor.
- Crezi că despre bani este vorba? Dacă era vorba despre bani băgam mâinile în acţiunile de la Vermont. Şi mă umpleam de parale. Dar aici nu este vorba despre bani, nu înţelegi?! Aici este vorba despre tine, despre creierul tău înfundat ca drenajul de pardoseală. Când dai drumul la robinet ies toate pe-acolo, toate lăturile, toate scursorile putrezite, toată mizeria acumulată în ani. În ţeava aia îngustă în care n-ai băgat niciun băţ, nicio perie, niciun gând curat încercând să o cureţi…
Nici despre matrapazlâcurile mele cu acţiuni nu ştia nimeni nimic. Dacă ar fi aflat cineva aş fi fost un om pierdut. Nu era cine ştie ce şmecherie, dar fiindcă s-a putut am făcut-o. Azi una, mâine alta. Apoi am făcut un pachet, le-am vândut. Apoi alt pachet. Am acoperit totul cât se poate de bine. Nu erau sume uriaşe de bani, dar îndeajuns cât s-o ducem bine. Chiar foarte bine. Poate nici nu m-aş fi atins de ele dacă Mary nu m-ar fi înţepat de fiecare dată când ar fi avut ocazia cu venin în glas: “darling iar s-au făcut promovări în firma aia a voastră iar tu n-ai pescuit nimic”, “darling cere şi tu o mărire de salariu, că de cinci ani nu ţi-a mai crescut cu niciun cent”, “darling dar noi când mai schimbăm maşina, că a început să se mătuiască vopseaua”, “darling dar vreau şi eu în Europa, că toate prietenele mele au fost”. Şi am trimis-o val-vârtej în Europa. Să-i închid gura. Am rămas singur cu Julie… O lună întreagă. O întreagă lună de vis…
- Viaţa e ca o bucată de pâine unsă cu untură de porc - îl aud dintr-o dată ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Primii au să încerce să se înfrupte din ea câinii cei hulpavi. Dar dacă ai să te aşezi cu băţul la dânşii au să se întoarcă de cum au venit purtând mai departe în nări doar mirosul de carne uscată. Au să se îndemne apoi la bucata de pâine muştele. Au să dea rotocoale rotunde, au să se apropie, au să se depărteze şi în cele din urmă dacă n-ai să te aţii cu palmele la dânsele au să se aşeze pe bucata de pâine unsă şi au să-şi vâre-n untură trompa cea lungă înainte să apuci să le îndepărtezi. Şi în fine când vei fi obosit de atâta pândă lângă untura pe pâine şi-ai să aţipeşti lângă dânsa, au să vie buburuzele cele gingaşe, din cele roşii cu buline negre. Nu-ţi fă griji, au să rămâie acolo până ai să te trezeşti, căci se vor afunda pe de-a-ntregul în pasta cea albă, împotmolindu-şi picioarele şi aripile tari ca o armură.
Filozofeala lui de doi bani m-a enervat teribil iar furia mi-a ros raţiunea aşa cum şoarecii rod zidurile subţiri şi ajung întotdeauna la brânză. M-am repezit la maşină, am scos pistoletul din torpedou şi i-am înfipt şase gloanţe în cap. Aşa, brusc, fără să mă gândesc prea mult! De şase ori am tras. Pot să spun precis pentru că am gustat din plin fiecare apăsare pe trăgaci. I-am făcut ţeasta praf, nici nu mai putea fi recunoscut. Apoi m-am suit în maşină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi m-am dus direct acasă. M-am aruncat în pat şi am adormit pe dată. Poate că a doua zi dimineaţă nici n-aş mai fi ţinut minte toată povestea dacă nu aş fi găsit în baie cămaşa albă murdară de sânge pe la manşete. Abia atunci mi-am amintit totul şi m-am îngrozit. Ucisesem! Ucisesem cu sânge rece un om. Un om nevinovat. M-am speriat teribil. Nici n-am ştiut unde să sun mai degrabă, la psihiatru sau la avocat. Ceva nu era clar în regulă.
Mark mi-a spus să stau liniştit, că probabil era un derbedeu care mă urmărise o bună bucată de vreme în intenţia de a mă şantaja. I-am povestit toate detaliile şi a spus că o să meargă până acolo să vadă ce-am lăsat în urmă şi că o să urmăreasca îndeaproape evoluţia lucrurilor.
Spencer în schimb mi-a spus că avem mult de lucru împreună dar că ar fi bine ca o vreme să stau liniştit în casă, iar dacă mai simt impulsul de a-i băga cuiva şase gloanţe de pistolet în tigvă să-i dau degrabă un telefon la orice oră din zi sau din noapte. Amândoi mi-au recomandat să-mi iau câteva zile libere şi să plec din oraş.
Şi-am plecat. De la Mark am primit un SMS în aceeaşi zi “Totul OK, keep in touch”. Asta m-a mai calmat oarecum, dar tot mi-a fost frică să deschid televizorul sau radioul. Am stat ascuns în camera de motel ca un şobolan sedat, tresărind la fiecare adiere de vânt sau la fiecare glas omenesc. O vreme am încercat să citesc, dar nici asta n-am putut bineînţeles, eram prea nervos. Am ales să mă plimb. Plecam dimineaţa şi făceam plimbări lungi prin pădure. Uitam de cele mai multe ori pe unde am intrat şi ce cărare ar trebui să urmăresc pentru întoarcere. Îmi plăcea însă să-mi târâi picioarele prin mormanul de frunze agonizând în roşu, în galben, în ruginiu. Copacii erau dezbrăcaţi de cămăşi şi le era tare frig, se putea citi asta pe trupurile lor tremurânde. Păsările îşi căutau înfrigurate cuiburile în care să-şi dezvelească intimitatea şi tot răscoleau nervoase şi înfoiate, tot răscoleau. Frunzele se târau pe poteci victime ale unui incredibil carnagiu, încercând să se refugieze care încotro în culcuş de pământ. Iar eu, ca un nor pe întinderea albastră, rostogolit într-o parte şi alta de vântul tomnatec. Într-o zi am urcat creasta care veghea înspre vest deasupra motelului. A fost o adevărată aventură căci drumul ţinea mai bine de cinci ore. Dincolo de coamă ar fi trebuit să se vadă în zare oraşul. Mi-a fost o teamă teribilă să arunc un ochi dincolo. Chiar sub coamă m-am oprit şi m-am aşezat pe un buştean. Fiecare muşchi mă trăgea înapoi, fiecare tendon mă înfrâna, tot trupul îmi înţepenise ca şi cum ar fi încercat să spună “întoarcete-te, aia nu mai e lumea ta”. Chiar mi-a trecut prin minte să mă întorc fără să mă uit dincolo. Am fost la un pas să o fac. M-am ridicat, am privit înspre creastă, apoi m-am întors şi am început să cobor. Pasărea aceea mi-a furat însă atenţia. S-a ridicat din cuibar şi a ţâşnit drept în sus către soare. Drept ca o suliţă zvârlită din braţul indienilor sioux către ochiul de aur al soarelui. M-am apropiat încet de locul de unde îşi luase zborul. Era chiar un cuib, iar în cuib cinci ouă rotunde. Am privit împrejur. Pasărea nu mai era. Mă aşteptam să se fi aşezat undeva pe aproape, să-mi supravegheze nervoasă mişcările, să mă bată cu ciocul dacă vreau să mă apropii mai mult, să-şi cheme rudele şi prietenii şi să-mi ciugule degetele şi ochii. Dar nu! Pasărea zburase drept în sus şi nu se mai vedea, ca şi cum ar fi înghiţit-o lumina. Asta m-a făcut să mă răzgândesc. Am mai făcut încă cinci paşi şi am privit peste coama dealului. Am rămas împietrit. Dincolo de ea se întindea un câmp nesfârşit. Nici urmă de oraş. Şi nimic altceva. Iar vizibilitatea era excelentă, nu era nici ceaţa, nici nor. Cât vedeai cu ochii doar câmp! Am început să tremur. Am coborât în grabă, am ajuns într-o fugă la motel, am intrat în cameră şi l-am sunat înfrigurat pe Spencer.
- Ai aflat? – m-a întrebat el înainte să deschid gura.
- Da… - am bâiguit eu. Nu mai înţeleg nimic. Chiar nimic.
Specer tăcea.
- Poţi să-mi explici ce înseamnă toate astea?! Spencer vorbeşte-mi, ce dracu!
Spencer a continuat să tacă. O vreme s-a aşternut o linişte ca un pustiu nesfârşit. Într-un târziu a mormăit ca o scuză.
- E totul acolo, ce vrei să-ţi mai explic?!
- Unde Spencer? Unde e totul atât de clar explicat? Eu am fost pe deal şi nu mai reuşesc să-mi explic chiar nimic! Oraşul a dispărut.
- Care deal, ce oraş?! Tu nu te uiţi la televizor?!
- Nu!
- Deschide repede televizorul, eu credeam că despre asta vorbeşti.
Am deschis televizorul. Pe toate canalele aceeaşi ştire explodând în salve luminoase şi zgomotoase. “Breaking news”!
- Societatea de invesţitii financiare “Brinkley and son” a dat faliment. Falimentul pare să fi fost provocat de furtul sistematic al unor acţiuni din pachetele investitorilor. Acest furt pare să fi fost înlesnit de persoane din interiorul companiei. Toţi angajaţii firmei urmează a fi audiaţi de poliţie. Falimentul societţăii de investiţii este pus de către poliţie în legătură cu decesul din cursul săptămânii trecute a lui G. P. Watson, broker în cadrul companiei, al cărui trup neînsufleţit a fost găsit pe autostrada 16 în autoturismul personal. Trupul bărbatului era desfigurat de cele şase gloanţe trase de la mică distanţa de către o persoană care până la acestă oră nu a fost identificată. Vom reveni cu detalii”.

buburuze albe

mai ţineţi minte liliacul despre care vă povesteam anul trecut pe 5 noiembrie că a înflorit?! ei bine, azi e 1 decembrie şi a comis-o din nou; şi mai şi…