Covorul

- Hai să-l mai lăsăm un pic – zic uitându-mă îndărăt cum nevastă-mea încearcă să ridice capătul dinapoi al covorului peste marginea balustradei. Icneşte din greu dar nu se lasă. Nu ştiu ce naiba a găsit-o. Niciodată nu m-a mai ajutat la covoare. Ţin minte când ne-am mutat în bloc am bătut la covoare două zile la rând, douăşpe ore pe zi. N-a mişcat un deget, n-a zis “mai odihneşte-te şi tu”. Eu le-am coborât, eu le-am urcat, eu le-am bătut, eu le-am periat, eu le-am şters cu oţet. Îmi ieşise mâna din umăr nu alta. Trei zile a trebuit s-o ţin în faşă la piept, de fiecare dată când încercam s-o mişc aveam nişte dureri înfiorătoare. Are ea ceva socoteli şi acuma de-a pus mâna să mă ajute. Ma uit înspre ea cu colţul privirii.
- Tz… - face din vârful buzelor şi dă din cap să continui să urc.
Ce să mai urc. Trebuie să rotim covorul şi să luăm curba dar e al dracului de lung covorul ăsta. De îndoit nu putem să-l îndoim aşa că trebuie să-l ridicăm cât ne permite locul şi apoi să-l rotim în jurul axei până când trece în partea cealaltă a balustradei. Întâi mă aşezasem eu la capătul de jos c-am zis că tot greul atârnă spre bază. Da nu-i aşa, greul se împrăştie oarecum uniform.
Chinu dracu! Da gata, a trecut.
- Ai încuiat? – face nevastă-mea. Să nu ne trezim că mai intră vreunul şi mai dăm de belea.
Îi confirm că am încuiat şi dau să ridic iar, da nevastă-mea vrea o gură de aer aşa că insistă să comenteze.
- Auzi, cică peste Popeasca a încercat să intre unu acu vreo două nopţi. L-a auzit cum încearcă să descuie uşa. Ştia că-i singură acasă al dracu.
Mă bate gândul să fac o glumă proastă dar mă abţin.
- Şi?!
- Şi atât! Când a văzut că ăla insistă a luat o tigaie şi a izbit-o de uşă. Pe urmă a ieşit să vadă dacă a murit sau a fugit. Fugise. Auzi, pe vremea lu Nea Nicu dacă mai ţii minte umbla vorba că una a facut exact la fel şi ăluia de partea ailaltă a uşii i-a crăpat inima. Au condamnat-o p-aia la zece ani, omor prin imprudenţă.
Salt covorul pe umăr şi trag. Nevastă-mea îl apucă cu amândouă mâinile şi-l târâie între picioare. E al dracului de greu. Trebuie să mă duc zilele astea să plătesc taxa pentru locul de parcare. Loc de parcare… Ale naibii jigodii. Îmi pun maşina pe un dâmb de pământ din faţa blocului de pe care eu cu mâna mea am strâns toate pietrele, am jumulit buruienile, am adunat cioburile şi toate mizeriile şi hop mă trezesc cu ei la uşă, că dacă vreau să-mi păstrez locul de parcare trebuie să plătesc nu ştiu ce taxă la primărie. Da mă duc, ce să fac. Îmi dă şi-un fier d-ăla de se-apleacă când pun maşina şi pe urmă îl îndrept când sunt plecat. Îl blochez c-un lacăt şi gata nu mai poate să-mi ia altul locul. Nici măcar nesimţitu ăla de Grigorescu, care a văzut că am nivelat locul cu săpăliga şi gata s-a şi găsit să-şi pună rabla lui. P-ăştia cu rable nici n-ar trebui să îi lase să le parcheze în faţa blocului. Lângă ghenă, acolo ar trebui să-i oblige să parcheze. Pă Grigorescu l-am convins relativ uşor s-o taie, da acu vre-un an s-au împuşcat unii în faţa blocului, a zis de ei şi la teveu. Da ăia nu plătiseră taxă la primărie, era la mica înţelegere. E, uite că n-a mai fost înţelegere. Al dracu mafiot ţinea pistolu în torpedou. Ăla l-a făcut bou, ăsta a pus mâna pe pistol şi-a tras. Noroc că era cu bile. N-a murit vecinu, da a rămas cu mâna beteagă, îi atârnă aşa ca o legătură de pătrunjel. Şi i-a luat mafiotu şi locul de parcare că vecinu nu mai poate să conducă aşa cu mâna beteagă. Dacă aveam şi eu pistol cu bile nu mai stăteam atâta la palavre cu Grigorescu.
Gata, am ajuns. Îl trântim în sufragerie şi coborâm după celălalt. E mai mic şi mai uşor. E din dormitor. Trece mai repede şi peste balustradă.
- Auzi, n-ar fi bine să ne punem şi noi sistem de alarmă? – mă întreabă nevastă-mea cu covorul subsoară.
- La ce dracu?!
- Aşa, să fie. E plină lumea asta de derbedei şi de descreieraţi.
- Şi dacă ne punem alarmă o să fie mai puţini derbedei? E răsuflată gluma dar nu înţeleg unde bate. Tace. Cred că nici ea nu ştie exact ce vrea. A aruncat-o aşa, doar doar o prind de-un colţ şi-i dau un sens.
Îl aşezăm lângă celălalt în sufragerie. Mi-e frică să le desfac. Îmi iau inima în dinţi şi o fac până la urmă. Sunt mai mari ca ale noastre. Pe ăla babanu l-am desfăcut pe jumătate şi deja nu mai are loc. Pe ăla mic l-am desfăcut peste el.
- N-au pic de gust – strâmbă din nas nevastă-mea. Are dreptate. Da la ce te poţi aştepta de la nişte pensionari negri la suflet. Probabil sunt cumpărate acu treizeci, patruzeci de ani. Uită-te şi tu – insistă ea – ce albastru strident lângă maroul ăla roşcat. Şi frunzele astea verzi. Doamne, Doamne, ce urâţenii.
Dă apoi cu ochii de vecinu învelit în covorul mare şi de vecina învelită în covorul cel mic.
- Da până la urmă ce-ai avut cu ei?
Plec capul.
- M-a înnebunit cu politica. Toată ziua stă pe televizor şi le ascultă pe coţofenele alea care se piţigăie acolo. De când au fost alegerile celelalte nu-l mai opreşte decât când se culcă, şi uneori nici atunci, că adoarme cu el deschis şi se trezeşte la miezul nopţii de-l închide. Nu puteam nici să aţipesc. Am mers şi am rugat-o frumos să dea televizorul mai încet. Da ea la mine “Îţi aduci aminte dumneata ce gălăgie ai făcut când ţi-ai adus mobila? Şi eu te-am rugat să faci mai puţină gălăgie? Da n-ai făcut!” Auzi a naibii băbătie, a ţinut minte cum am cărat noi mobila pe scări şi cum am deranjat-o acu şapte ani. Şi ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, nu-i mai tăcea gura. Am lăsat-o să turuie şi am coborât. Da ea de-a dracului a dat televizorul şi mai tare. Mâncam un măr. Tăiasem o felie şi tocmai o băgam în gură când au început invitaţii din studio să se certe şi să se porcăie. Parcă erau la zoo, aşa se auzeau răgetele. Şi moderatoare aia ţipa mai tare decât toţi. M-a scos din minţi. Am coborât într-un suflet cu cuţitul cu care tăiasem felia de măr în mână. A ieşit bărbat-su, ea l-a pus sunt sigur. I-am zis şi lui cu frumosul. Da m-am enervat şi mai tare. Că cică e apartamentul lor cumpărat cu sudoarea muncii, pensia lor pentru care au trudit din greu, e treaba lor cu fac şi ce dreg. S-a dat la mine că lor nu le ajunge pensia să mănânce friptură în fiecare zi, apăi să mai meargă pe la restaurante ca noi. Auzi tu cică noi mergem la restaurante, c-am mers de două ori anul ăsta, o dată de ziua ta şi a doua oară când a venit Marioara din America şi atunci a plătit ea tot. Pe urmă mi-a băgat-o p-aia că i-a taiat Boc pensia şi că nu mai ia nici jumate din cât lua. Auzi, tu ştiai că şi ăsta a fost militar?! Mă ai naibii, acuma de când le-a tăiat pensiile de toţi auzi că au fost în armată, până acuma tăceau chitic. Şi să vezi tupeu, zice la mine că noi ne lăfăim în bani şi lor abia le ajung pensiile, că cică dacă puneam mâna pe meserie şi nu ne lăsam pe tânjală nu se ducea totul de râpă. Auzi tu tupeu, când eu din ce produc le plătesc pensiile la amândoi!
Nevastă-mea se scarpină dupa ceafă şi mă opreşte cu un gest scurt vâjâind arătătorul prin aer.
- Şi acuma ce facem cu ei?
Dau din umeri.
- Îi punem în cadă până îmi vine vreo idee. Habar n-am, punem dopul şi o umplem cu acid de baterie. Sau îi facem pachete mici şi-i împrăştiem prin oraş, pe la şantierele astea de construcţii câte au mai rămas. Îi înfigem în betoane.
Îşi duce un deget la tâmplă şi-mi face semn că-s tâmpit la cap.
- N-am nici o idee nemaipomenită, n-am mai făcut-o niciodată. Târâiei şi tu până în baie până gugălesc eu un pic. Poate găsesc ceva mai deştept pe net. Vezi să nu murdăreşti carpetele.