miercuri, 1 iunie 2011

La miezul nopţii

(copilului madelita şi altor copii mai mari sau mai mici)

Bărbatul nu-şi putea crede ochilor. Pe malul înalt al falezei o mogâldeaţă de fată păşea apăsat urcând încet malul de pământ. Rochiţa ei albă cu volănaşe şi danteluţă roză se profila ca o pană subţire pe cerul de cerneală. Era aproape miezul nopţii, oră la care toţi copiii cuminţi ar fi trebuit să doarmă. Doar fetiţa cu rochiţă albă cu volănaşe şi danteluţă roză nu avea somn. Bărbatul o urmări din priviri. Când ajunse în punctul cel mai înalt al falezei fetiţa se opri. Măsură din priviri înaltul cerului, apoi începu să socotească. Îşi roti privirea pentru a se convinge că este cu adevărat locul cel mai înalt şi găsi o moviliţă acoperită cu ierburi pe care se cocoţă şi care o ridică cu încă o palmă mai aproape de cer. Mulţumită ridică mâna şi începu să o rotească ca şi cum ar fi încercat să răsucească un şurub imaginar în mantia cerului. La o privire mai atentă bărbatul observă că fetiţa chiar ţinea în mână un obiect metalic ascuţit asemănător unei şurubelniţe. Dar nu era o şurubelniţă, era o furculiţă. Fetiţa răsuci ce răsuci furculiţa, apoi nemulţumită de rezultat o aruncă şi îşi propti mâinile în şolduri. Nu-i vedea faţa dar era sigur că are un botic de mâţă bosumflată şi doi ochi ascuţiţi de panteră tăind în felii subţiri încremenirea nopţii.
Bărbatul se apropie încercând să n-o sperie. Fără să-l bage în seamă fetiţa îşi recuperă furculiţa apoi începu iar să caute din priviri.
- N-ai o scară? – întrebă ea din senin, după ce constată că iscodirile sale au rămas fără rezultat.
- Mică? Mare?
- Mmm… cred că una… aşa şi aşa ar fi tocmai bună. Cu nouăzeci şi nouă de trepte.
- O scară cu nouăzeci şi nouă de trepte este o scară mare, chiar foarte mare. O asemenea scară nici nu există decât la clădirile înalte cu multe etaje.
- Nu te pricepi – îl contrazise fetiţa imediat. Scara până în turnul prinţesei avea o mie şi una de trepte. Aceea era o scară mare – adăugă ea accentuând puternic pe “ce”. Şi dacă vrei să ştii prinţul a venit cu una de lemn de acasă, a aşezat-o pe balconul ei, a intrat, a luat-o în braţe şi a dus-o la el în palatul de cleştar.
- Hmm – pufni nedumerit bărbatul – din ce poveste e asta? Eu n-am auzit de asemenea istorie.
- Eiii… nu ştii tu, astea sunt poveşti din astea noi, pentru copii ca mine. Voi n-aţi auzit de ele că sunteţi bătrâni. Nu existau când erai tu mic. E din povestea “Prinţul cel voinic şi buclele de aur”.
Bărbatul zâmbi.
- Şi buclele de aur ale cui erau? Ale prinţului?
Fetiţa îşi ţuguie buzele, îşi încordă obrajii într-un zâmbet reţinut şi-i răspunse într-o doară plecând din nou în căutarea cevaului de nedescoperit.
- Ale prinţesei bineînţeles, ţi-am spus eu că sunt poveşti de care tu n-ai habar.
Fetiţa făcu zece paşi înainte apoi se opri, se răsuci, şi se întoarse, continuând să răscolească dejurîmprejurul cu privirea.
- Tu n-ar trebui să dormi la ora asta? Toţi copiii cuminţi dorm acum! – întrebă cu jumătate de gură bărbatul.
Fetiţa se opri, îl privi fix, se încruntă arţăgos şi se abtinu cu greu să nu scoată limba.
- Şi visează poveşti cu prinţi şi prinţese – încercă el să mai dreagă busuiocul.
- Dar de unde ştii că nu dorm? Poate că dorm. Poate că eu dorm acum şi nu merg, ci doar visez că merg să caut noaptea. Da tu nu ai cum să ştii pentru că tu nu ai ochi să vezi visele, pentru asta îţi trebuie ochi speciali care nu se găsesc pe aici. Dar poate că şi tu dormi. Şi visezi tot aşa. Şi poate că visele noastre s-au întâlnit, s-au ciocnit şi s-au unit într-un vis mare mare în care şi eu şi tu căutăm noaptea.
- Asta cauţi, noaptea? – o iscodi bărbatul.
Fetiţa se codi să răspundă.
- Dar tu ce cauţi? Tu nu cauţi noaptea?
- Nu, eu am o insomnie şi am ieşit să iau aer!
- Ce e aceea o insomnie?
- O insomnie e atunci când nu poţi să dormi.
- Şi ieşi să plimbi insomnia cum o plimbă vecinul pe Lila când vine de la servici?
- Cam aşa…
- Mă poţi ridica pe umerii tăi? Te roooog… – se gudură fetiţa ca un pisoi alintat.
- Te pot ridica, dar dacă ai să îmi spui când cobori ce cauţi aici la douăsprezece noaptea.
- Bine.
Bărbatul o ridică de mijloc şi o aşeză pe umerii săi. Era uşoară ca un fulg. Doar un ghemotoc de copil cât un pescărus olecuţă mai dolofan. Nu avea probabil mai mult de cinci ani. Aşezată comfortabil fetiţa execută aceeaşi manevră ca mai devreme răsucind furculiţa prin aer cu mâna întinsă cât putea de sus. Dar nu fu mulţumită nici de data asta de rezultat.
- Gata! Mă dai jos?
Bărbatul o aşeză cu grijă înapoi pe pământ.
- Ei acuma îmi spui?
- Ce?
- Ce cauţi…
- Caut noaptea.
- Dar cum vrei tu să găseşti noaptea aflându-te chiar înlăuntrul ei?!
Fetiţa izbucni în râs.
- Dar unde ai fi vrut să o caut, înlăuntrul zilei?!
Raţiunea începu să se clatine. Alături de copilă noţiunile nu-şi mai păstrau sensul lor natural, rotund.
- Dar cum să cauţi noaptea în noapte?! Noaptea e aici, de jur împrejur, n-o poţi vâna cu furculiţa ca pe un cârnat.
- Da, dar eu caut miezul nopţii! – izbucni feţita îndârjită strângând pumnii micuţi.
- Miezul noptii… - murmură bărbatul. Şi asta cam pe unde vine?
- Pe acolo – răspunse hotărât fetiţa ridicând un deget drept în sus spre stele.
- Şi cu furculiţa ce faci?
- Vreau să scarmăn miezul nopţii. Dar trebuie să mă sui pe ceva mai înalt, umerii tăi sunt prea mici. O scară mi-ar fi fost tare bună – concluzionă ea amar.
Fu rândul bărbatului să zâmbească.
- Aha, deci asta făceai cu furculiţa, încercai să apuci miezul nopţii.
- Îhî – îngână fetiţa.
Bărbatul rămase descumpănit. Problema era destul de greu de rezolvat. Îşi aruncă ochii împrejur în căutarea miezului nopţii sau măcar al unui indiciu care să-l aducă mai aproape de el.
- Esti sigură că miezul nopţii e acolo? Eu nu sunt atât de convins! – întrebă el ridicând un deget drept în sus.
- Sută-n mie – răspunse fetiţa cu siguranţă. Uită-te şi tu ce negru e. Şi bărbatul îşi coborî capul lângă cel al fetiţei pentru a privi împreună cerul adânc. Nu era îndoială, miezul nopţii nu putea fi decât acolo şi niciunde altundeva.
- Dar de ce vrei să scormoneşti cu fuculiţa prin miezul nopţii, la ce-ţi foloseşte?
- S-a defectat - răspunse scurt fetiţa ca şi cum atâta lucru ar fi putut bâga de seamă şi singur fiind atât de mare.
- S-a defectat?! – se iscă grozav de nedumerit bărbatul. Cum să se defecteze, că miezul nopţii nu-i nici frigider şi nici cuptor cu microunde?!
- Ei bine, s-a defectat. O ştii pe vrăjitoarea cea rea?
- O ştiu desigur, cine n-o ştie pe vrăjitoarea cea rea.
- Cea care le transformă pe prinţese în broaşte râioase…
- Aşa, ce-i cu ea?
- A transformat-o şi pe prinţesa cu bucle de aur în broască râioasă.
- Tu vorbeşti serios?!
- Absolut. Şi am vorbit cu vrăjitoarea cea bună care mi-a spus descântecul. La miezul nopţii l-am spus şi nimic, broasca nu s-a transformat la loc în prinţesă.
- Nimic, nimic?
- Nimic!
- Dar tu eşti sigură că prinţesa cu bucle de aur s-a transformat în broască râiaosă şi că nu aleargă acum pe câmpii călare pe un cal alb?
- Sigură, sigură!
- Cum de eşti aşa sigură?!
- Pentru că e la mine sub pat într-o cutie de pantofi.
- Cine?
- Broasca, adică prinţesa transformată în broască.
- Tu vorbeşti serios?!
- Absolut.
- Hmm… - se scărpină în cap bărbatul. Şi zici că descântecul n-a mers?
- N-a mers. Şi am vorbit din nou cu vrăjitoarea bună. E bun descântecul, l-am verificat şi în carte. Miezul nopţii nu-i bun. E stricat.
- Dar tu ştii să citeşti?
- Da, dar numai descântece!
Fără doar şi poate rezolvarea problemei era mult mai dificilă decât îi păruse la prima vedere. Miezul nopţii nu numai că trebuia găsit neîntârziat dar mai trebuia şi reparat pe deasupra pentru a fi în stare, ca orice miez al nopţii cu capul pe umeri, să transforme înapoi sub unduirile descântecului broaştele râioase în prinţese cu bucle blonde.
Bărbatul tăcu şi se cufundă în gânduri. Cu o mână în bărbie şi cu alta scărpinâdu-şi ceafa răscolea lada cu vise în căutarea unui oareşce salvator.
- Ei, acum ce facem, stăm aşa? – întrebă nerăbdătoare fetiţa.
Bărbatul nu schiţă niciun gest.
- Ei, ai de gând să-mi spui ce facem? – îl trase fetiţa de cracul pantalonului insistând.
Gândurile bărbatului care la început cotrobăiau minuţios prin ladă începură să se învârtă din ce în ce mai repede ca o turbină scăpată de sub control gata să sară din suporţi, când dintr-o dată….
- Mda, acum ştiu ce s-a întâmplat… Descântecul a fost bun desigur. Totul a funcţionat perfect, iar vrăjitoarea cea bună a avut dreptate. Nimic nu e nelalocul lui – spuse bărbatul emfatic, mândru de descoperirea lui.
Fetiţa îl privi ca pe clovn cu nas rotund şi roşu, cu papuci luuungi cât o zi de post dungaţi în alb şi negru şi cu mantie rotundă galbenă cu buline roşii.
- Dacă totul a funcţionat perfect atunci prinţesa unde-i?
- Aici! – răspunse bărbatul ridicând din bărbie.
Fetiţa se roti în jurul axei căutând pri-mprejur o dată, apoi încă o dată şi ca să fie sigurăsigură încă o dată.
- Da, da, e chiar aici – insistă bărbatul arătând cu degetul înspre ea.
Fetiţa chicoti.
- Ei, naaa… cum să fiu eu prinţesa? Prinţesele au bucle blonde şi rochii de bal şi palate de cleştar cu turnuri înalte unde le trimit zmeii paraleii când s-au supărat pe ele, şiiii… şi… prinţi care să le ceară de nevastă… - argumentă ea pe îndelete.
- Priveşte-te numai. Rochiţă de bal ai, bucle blonde ai… ooo…. şi prinţi care să te ceară de nevastă sunt o mulţime, au purces încoace de prin toate colţurile Pământului, doar că sunt mici şi încă n-au ajuns. Cu timpul o să crească şi o să înceapă să se arate, ai să vezi.
- Şi palat de cleştar cu turnuri înalte am? – îndrăzni fetiţa cu jumătate de gură.
- Desigur! Orice prinţesă cu bucle blonde are cel puţin un palat de cleştar. Doar că… palatul nu e aici, e dincolo, în lumea poveştilor.
- În lumea poveştilor? Asta cum e, aşa ca o altă ţară?
- Exact, exact – confirmă bărbatul mulţumit de mersul cuvintelor. Da, trebuie doar să treci graniţa şi gata, ai ajuns în lumea poveştilor.
- Şi cum e graniţa asta, de unde am să ştiu că am ajuns?
- Graniţa cu lumea poveştilor a aşa, ca o perdea, ca o oglindă prin care poţi să te strecori. Cel mai simplu drum spre lumea poveştilor e prin coridorul viselor. Închizi ochii, deschizi uşa către vise, mergi pe coridorul viselor şi când ajungi în capăt intri pe o uşă mare pe care scrie “Lumea poveştilor”.
Fetiţa îl privi neîncrezătoare.
- Chiar aşa?!
- Chiar aşa!
- Şi crezi că dacă am să fac asta am să găsesc palatul de cleştar?
- Absolut, sută-n mie – răspunse bărbatul hotărât şi o luă de mână pornind amândoi înapoi către casă.

6 comentarii:

arielle spunea...

ceea ce nu stie barbatul sau poate doar nu recunoaste,e ca fetita-printesa nu are nevoie de mijloc,ci de zi si de noapte ca sa poata sa spuna povestea si sa existe...si ca buclele nu sunt rotunde,ci patrate...si ca printesele-broasca au nevoie de umeri ca sa se transforme in printese.si umerii sunt ceva ce poti cuprinde.pentru totdeauna.

madelita spunea...

http://www.youtube.com/watch?v=n3455a7PSdU

arielle spunea...

asa ne place sa ne autoironizam...ca sa discreditam orice poveste frumoasa sau buclele fetei..parca n-am vrea sa devina printese,ci sa ramana tot broaste..nu s-a gandit nimeni ca treaba cu broasca a fost o facatura?!ca printesa urmarita de vrajitoare s-a deghizat sa vada daca ochii barbatului o vor recunoaste deghizata.lucrurile sunt simple..dor cand le facem complicate..

digodana spunea...

Ei, copiii din povestile tale...
Nu poti sa nu ii iubesti, sa nu ii crezi pe cuvant si sa nu intri in lumea lor...
Sa scobeasca noaptea cu furculita ca sa ii gaseasca miezul... numai un copil al mosului putea avea ideea asta...si ce firesc pare.

mosu spunea...

dana, oamenii mari ocolesc de cele mai multe ori din nepricepere, din superficialitate sau dintr-un orgoliu nemasurat, esenta lucrurilor, miezul lor…
copiii nu-l rateaza niciodata! :)

Anonim spunea...

asta e povestea mea preferata,de pe vremea cand barbatii erau barbati si copilele erau copii..si nu-i ocolea nimeni..pentru ca n-ar fi reusit niciodata sa-i transforme..in luna,soare,stele.Chiar si furculitele erau furculite atunci...imi plac povestirile tale,mosule,as sta toooooaaaaata noaptea sa le ascult..dar uiti un singur lucru.TU ESTI VRAJITOAREA CEA REA?!SAU ...SE PRETANDA ALTCINEVA...