Tangaj

- Se înclină, se înclină Pământul – strig disperat înspre bărbatul subţire îmbrăcat la patru ace de lângă mine încercând să-l agăţ cu o mână în timp ce cu cealaltă mă prind în ultimul moment de un stâlp ce susţine un semn de circulatie “Oprirea interzisă”. Cu coada ochiului apuc să văd şi cele două etichete lipite pe tabla rotundă, mici ca cele pe care le lipeam pe cărtile frumos învelite în coală albastră în şcoală şi pe care îmi scriam conştiincios numele, prenumele şi materia studiată. “Pierdut caniche alb. Răspunde la numele de Cuchi. Găsitorului recompensă” scria pe primul, în timp ce al doilea suna sec “Meditez matematică clasele I-VIII”. Pământul însă nu are răbdare cu mine. Se înclină puternic în faţă şi un pic stânga întocmai ca un vapor în mijlocul furtunii la limita stabilităţii. Apoi încet încet se redresează, se mai zbate între stânga şi dreapta preţ de câteva tresăriri şi în cele din urmă se potoleşte.
- Vă simtiţi bine domnule?! – mă întreabă o doamnă între două vârste cu părul alb şi ochelari, lăsând jos sacoşele cu d-ale gurii şi aplecându-se înspre mine ca un botanist asupra unei specii rare de ierburi. Arunc ochii de jur împrejur. Nimeni nu ţipă, nimeni nu se agită, eu par a fi singurul marcat de răzvrătirea aceasta a realităţii. Dar toţi au feţele îngrijorate, chiar triste şi buzele livide ca şi cum o mână nevăzută ar fi şters cu o gumă uriaşă zâmbetul de pe buzele tuturor.
Din cârciuma de lângă piaţă iese un bărbat binişor abţiguit. Are părul răvăşit, privirea confuză şi obrazul nebărbierit crăpat în bucăţele mici şi neuniforme ca un puzzle de preagrabnicele riduri. Cu o mână îşi mângâie sprânceana dreaptă din care se prelinge un firicel subţire de sânge. Se apoprie de mine, mă priveşte în ochi şi îmi aruncă cu vehemenţă.
- Ţine dom’le cârma aia bine, ce dracu facem, ne dai cu capu de toţi pereţii?!