Fata cu coronița de aur (partea întâia)

Terasa era plină când am ieșit. Deși la conac nu înnoptasem decât câteva persoane, cele opt mese erau toate ocupate. Dimineata era superbă și aerul blând ca degetele lungi și subțiri ale mâinii de femeie mângâindu-mi obrazul. „Probabil au venit turiști care doar servesc masa și apoi cutreieră întinderea moșiei” mi-am spus și am aruncat un ochi în căutarea unui loc liber. Am ales să mă așez lângă un bărbat ce ședea singur la masă. „Se poate?” am întrebat, iar el mi-a făcut semn din bărbie înspre scaunul din fața sa, fără a se opri din lupta cu un cârnat mare care la fiecare tăietură înflorea parcă, precum un trandafir crescut dintre petalele unui alt trandafir, crescut dintre petalele unui alt trandafir și tot așa. Am cerut o cafea, o felie de pâine prăjită cu avocado și o omletă. Bărbatul din fața mea înfuleca cu o poftă pe care cu greu o puteam înțelege. Era trecut bine de nouă, e drept, dar tot nu puteam pricepe cum de putea să-i fie atât de foame la o oră atât de matinală. Avea patru farfurii în jur și două căni, una cu ceai și alta cu cafea. Cât am mâncat eu, i-a mai fost adusă o farfurie cu un croasant cu ciocolată, o brioșă și două felii de chec, plus un iaurt cu fructe. L-am privit atent pe sub sprâncene. Avea aerul unui inspector de la Sanepid. Avea fața durdulie, cu obrajii ca două gogoși bine rumenite, fruntea înaltă și părul subțiat ca o insulă strivită între două râuri ștergând totul în cale. Fruntea îmbrobonată permanent era inutil ștearsă din când în când cu șervetul care folosea și la curățatul degetelor și al buzelor de grăsimea cârnatului.  Avea o cămașă albă și cravată, dar cămașa era descheiată la gât, iar cravata era slăbită, pârând o zgardă de câine înadins lăsată larg pentru ca bietul animal să poată respira chiar și atunci când trage ca un urs smulgându-și proprietarul din mersul domol. Sacoul era așezat pe spătarul scaunului și aveam mari îndoieli că atunci când bărbatul avea să se ridice, se va mai putea așeza peste burta rotundă ca un butoi așteptând cârciumarul să-i dea cep. 

- Boierule, nu vrei niște flori? – s-a auzit deodată un glas ca un clinchet smulgându-mă din cercetare. 

Venea dinspre o copiliță de vreo șapte-opt ani care avea în mână câteva mănunchiuri de flori galbene cu inflorescențe bogate dar foarte mărunte, ca o ploaie de aur. Pe cap avea o coroniță din aceleași flori între care erau împletite spice pline de grâu. 

- Nu-i mult boierule, doar zece lei – a insistat copila și a ales două buchețele din mănunchiul pe care-l ținea în brațe și le-a pus pe fața albă de masă în dreptul meu și al companionului meu. 

Florile din buchet erau legate împreună cu un fir al unei alte flori. Avea ochii mari și vii puștoaica, cu străluciri stranii, de parcă dincolo de ei s-ar fi întins cerul cu stele. Avea pielea tuciurie și un zvâcnet în trup de parcă îi alergau vrăbii prin vene. Părul ca tăciunele era strâns în două cozi lungi, trupul îi era acoperit de o rochiță de vară atât de uzată încât culorile abia se mai ițeau dintre împletitura firelor, iar picioarele goale îi erau acoperite de-un praf gros urcând până peste glezne ca niște ghetuțe șic de demoazelă.   

Am băgat mâna în buzunar, am scos două hârtii de zece lei și i le-am întins. 

I-a luat degrabă și i-a vârât în buzunarul rochiței ca o vulpiță care înșfacă oul înainte să vină semețul cocos și a mai așezat un buchet lângă cel întins deja pe masă lângă mine. 

- Nu, nu, banii sunt doar pentru buchetul ăsta, nu mai vreau altul. 

- Nu se poate una ca asta, boierule. E ca și cum ai cerși lui Dumnezeu să-ți aducă un frățior și el ți-ar aduce doi. Cum sa ii iei pe amândoi, dacă tu ai cerut doar unul?! Poate mai au de trebuință și alții.

- Bine, atunci știi cum facem? Pentru ceilalți zece lei îmi povestești ce-i cu coronița de pe capul tău, de unde o ai. 

Puștoaica a mijit un zâmbet de șoricel, ca și cum am fi vrut să spună „vrei să mă duci de nas, boierule, dar fie, mă învoiesc să mă las dusă”, s-a mai codit câteva secunde, apoi a răpăit ca o ploaie de vară abia respirând. 

- Le-am cules dis de dimineață, când soarele abia se ridica dintre dealuri. Cu rouă pe ele. Și florile nu trebuie rupte sau smulse, ele trebuie tăiate cu brișca, să nu le doară. E musai să fie cu rouă pe ele și tăiate cu brișca, altfel vraja nu se întâmplă. 

- Ei, ce vrajă?

- Dacă le culegi pline de rouă și le agăți dis de dimineață în grindă, te apără de rele tot anul. Și anul are să fie bogat. Așa zice maica.

Codana se oprește brusc și începe să se legene, ca și cum în buzunarul rochiței ar mai avea încă o vrajă, dar se codește s-o scoată. 

- Dar mai e ceva, nu-i așa? Coronița mai face o vrajă înainte să o prinzi în grindă?

Copila chicotește în bărbie și își ascunde privirea printre ramurile stejarului din apropiere. 

- Mai! Da nu spui! 

- Ți-am dat zece lei, trebuie să spui până la capăt. 

Codana nu așteaptă alt îndemn și glăsuiește ca un clipocit de izvor când soarele se îngână cu noaptea.     

- Dacă porți cununa cu rouă te măriți în anul cela – chicotește ea și cată iar spre frunzișul stejarului. Da’ nu-i pentru mine, ca io nu-s de măritiș, o port pentru Onuța, sor’mea, că ea e de măritiș, da zice că nu vrea și maica zice că să facă bine să vrea, că nu poate să ne ție pe toate cu două brațe și-o frunte.

- Dar câte surori sunteți?

- Șapte. Și taica s-o dus – a mai adăugat ea fără să apuc s-o întreb. 

- Păi atunci să meargă vraja așa cum îți dorești și Onuta să se mărite cât mai curând. 

- Bogdaproste, boierule – a mai spus puștoaica făcând o mică reverență și s-a proptit în dreptul inspectorului de la Sanepid fără să scoată vreo vorbă. Acesta a sorbit relaxat și ultimele guri de cafea, s-a șters cu șervetul la gură și s-a ridicat. A luat buchetul de pe masă și l-a aruncat înspre stejar. 

- Nu-mi trebuie flori. La mine să nu vii cu cerșitul. 

Copila n-a părut foarte deranjată de gestul bărbatului, s-a dus la stejar să-și ridice buchețelul, i-a aranjat inflorescențele siluite și a dat să plece. Apoi s-a întors lângă mine. 

- Să le pui la noapte lângă cap, boierule – a mai adăugat ea mustăcind ca un pisic care a aflat unde se scunde ulcica cu lapte și a zbughit-o.

- De ce? E altă vrajă de care nu mi-ai spus? – am strigat după ea.

- Ai să afli, mata – mi-a mai aruncat peste umăr și s-a făcut nevăzută.

(va urma)