Fata cu coroniță de aur (ultima parte)

(continuarea părții a doua) 

Nu era nicio îndoială. Razele lunii strânse mănunchi luminau ca un reflector trupul bărbatului întins pe apă și trăsăturile lui se puteau distinge clar. Era omul alături de care luasem micul dejun. Cel cu aerul unui inspector de la Sanepid. Avea aceeași față durdulie, obrajii rumeni ca două gogoși, fruntea înaltă și părul adunat ca o insulă în creștet. Purta aceeași cămașă albă și aceeași cravată pe care le purtase la masă, dar de data aceasta burta ca o butie îi era acoperita de sacou. În jurul lui fetele dansau, rotindu-se când într-o parte, când în cealaltă, cântau și-l loveau cu biciuștile făcute din vrejuri de flori. Sânzienele îl pedepsiseră pentru că aruncase de dimineață florile? Pentru că se purtase urât cu fata care le vindea? Ajunsese el singur în inima pădurii sau îl răpiseră ele și îl aduseseră cu forța acolo? Și mai ales, bărbatul era doar adormit, căzut într-o letargie adâncă, sau era mort, mort de-a binelea? În plus, ce căutam eu acolo? De ce mă chemaseră, caci fusese o chemare, fără doar și poate. Doar ca să văd cum este pedepsit urâtul? Să văd cum se-nalță frumosul deasupra lui, acoperindu-l? Am închis ochii câteva secunde încercând să înțeleg ce se petrece cu mine, apoi i-am deschis și am rupt-o la fugă înapoi. Știam că are să-mi fie grozav de greu să găsesc conacul, dar trebuia să vorbesc neapărat cu cineva despre cele văzute. Poate că omul nu era mort și ar mai fi putut fi salvat...

Nu știu cât am alergat prin întunericul compact ca o neliniște grea, fără vreo țintă, fără vreun semn care să mă ghideze. M-am oprit să-mi trag răsuflarea și să încerc să-mi fac un plan, deși singurul plan pe care îl vedeam util era să alerg, să alerg tot înainte. Și atunci am văzut luminița. Era ca un licurici. A trecut în viteză pe lângă mine, s-a oprit în fața mea o clipă, apoi a luat-o printre copaci, rotindu-se jucăușă printre trunchiuri și ramuri. M-am grăbit s-o urmez. Era una dintre Sânzienele care dansaseră în jurul lacului, era fata care trecuse pe lângă mine mai devreme și mă privise șăgalnic. Știam! N-o cunoșteam, dar undeva mai văzusem surâsul acela. Dar unde? 

Abia când am zărit printre copaci luminile de la conac am răsuflat ușurat. Era liniște la moșie. Toată lumea dormea. Sus pe cer, stelele clipeau palid ca ochii unor pisici obosite aflate foarte, foarte departe. Am deschis ușa masivă și am urcat la primul etaj. În timp ce pășeam încetișor să nu fac zgomot, mi-am amintit unde întâlnisem surâsul acela. Am zâmbit. Am intrat în cameră, m-am dezbrăcat pe întuneric și am dat sa mă întind în pat. Dar patul era deja ocupat de un alt trup. Am privit speriat în jur. Atunci am văzut rochia albă, străvezie pe spătarul scaunului, coronița și brâul de flori așezate cuminți pe masă. Iar sub cearceaf, goală, era Onuța, sora fetei de dimineață. Când m-am aplecat s-o privesc de aproape a deschis ochii. 

- Vino, te-așteptam – mi-a spus si a zâmbit larg. 

- Înțeleg foarte bine ce spuneți, domnule - încerca să mă liniștească administratorul. Domnul Cristescu lipsește din cameră, e adevărat, dar nici vorbă să plutească cu fața în sus în lacul din inima pădurii. A suferit o colită severă azi noapte și a fost luat cu ambulanța. Se află la spitalul din Târgu Mureș acum. Dar e în grija medicilor și se simte mai bine. Mi s-a spus că va fi operat în cursul zilei de azi. 

Când am plecat de la conac eram atât de confuz încât nu știam pe ce lume mă aflu. Aveam impresia că am coborât dintr-o poveste. Că am urcat și am coborât, că încă mai sunt cu un picior agățat. Nu mai știam a deosebi realul de fantasmă. Am pus bagajul în taxi și am urcat încercând să plec cât mai repede din locul acela care mă ținea prins de o lume stranie, care mă atrăgea și mă speria în același timp. Onuța! Chiar o atinsesem? Chiar îi mângâiasem pielea delicată și mirosind a câmp, a miere și a povești cu zmei și Ilene Cosânzene? Chiar îi simțisem respirația caldă în ureche în timp ce-mi povestea câte-n lună și-n stele despre ea și suratele ei? Făcusem împreună amor, sau fusese doar un vis nătâng pierdut în inima nopții mestecând liniștită moșia de la marginea pădurii? 

Când mașina a ieșit pe poarta impozantă de fier am zărit două trupuri subțiri ca doi lujeri de floare ascunse îndărătul unuia dintre gorunii bătrâni ce străjuiau intrarea spre conac, două fete ce semănau ca două picături de apă, una mai ’năltuță și cealaltă mai măruntă. Cea mică mă arăta cu degetul celeilalte și-i explica ceva, pentru a pufni în râs amândouă când am ajuns în dreptul lor...

(sfărșit)