Când Uga a ajuns la capătul lumii, a constatat că acesta arăta exact ca o margine de farfurie. Rotund, ușor înălțat, cu o dungă aurie de jur împrejur. Uga s-a lăsat pe vine și a privit în jos peste marginea farfuriei. Universul era bleumarin și o opac ca o apă adâncă. Pe fundul apei mișunau pești mici ca niște bănuți argintii. Dacă tot ajunsese la marginea lumii, Uga a hotărât să nu se mai întoarcă.
- E cineva acolo? – a strigat Uga punându-și palmele pâlnie la gură.
- E cineva acolo! – a răspuns un glas de jos ca un ecou.
- Aș vrea să fim prieteni! – a adăugat Uga după o pauză mică.
- Aș vrea să fim prieteni! – a sosit iarăși răspunsul.
Uga a zâmbit.
S-a rostogolit apoi peste marginea farfuriei, a lăsat întâi un picior, pe urmă pe celălalt, sprijindu-se în mâini de marginea ei. Cu cel de-al doilea picior a încercat să pipăie Universul, ca și cum s-ar fi așteptat ca acolo să fie ceva solid, cu trepte, ca o scară. Nu era nicio scară. Agățată cu vârfurile degetelor de marginea Pământului Uga a mai privit o dată în jos, apoi și-a dat drumul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu