Fata cu coroniță de aur (partea a doua)

(continuarea părții întâi) 

Înainte de a mă culca am așezat florile într-o vază pe noptieră. Miroseau grozav a miere, a câmp și a povești cu zmei și Ilene Cosânzene. Nu știu de ce, dar simțeam în coșul pieptului un ghem de emoții, ca o mână de nuci înfundate în trahee care te împiedică să respiri în voie. Amenințarea copilei că mai există o vrajă pe care am s-o aflu cândva mă tulbura grozav. Am închis ochii și am încercat să pătrund în împărăția lui Nyx. Dar porțile erau încuiate. M-a, întors, am aprins lumina și am făcut o fotografie florilor. Apoi am cercetat internetul. Așa am aflat că sunt sânziene. Flori și zâne. Și pe 24 urma să fie ziua lor. Iar ziua în care eram era 23, chiar 23 iunie. „În noaptea de 23 spre 24 iunie, cerurile se vor deschide, iar Sânzienele se vor pogorî pe pământ”, scria acolo.  

Am adormit greu. Pasărea dintre coaste s-a zbătut vreme bună. Dădea semne că vrea să iasă și să zboare, iar spațiul prea mic nu o lăsa să se miște deloc. În cele din urmă am adormit și ea și eu. Nu știu cât am apucat să dormim, când am auzit ca prin vis clipocitul. Era ca și cum cineva ar fi adunat lacrimi într-un bol, micuț cât să încapă între palme și acum ar fi răsturnat bolul si număra lacrimile una cate una punându-le îndărăt. Pic, poc, pic, poc, se auzeau lacrimile căzând una peste alta înapoi în bol. Zgomotul se auzea foarte limpede și foarte aproape, venea chiar dinspre noptieră. Am încercat să mă conving ca e doar imaginația mea, dar n-am avut suficientă putere de convingere. Am întins mâna, am aprins veioza și am constat înmărmurit că florile dispăruseră. Mi-am frecat bine ochii. Nu visam, florile pe care eu însumi le așezasem în vaza de pe noptieră cu câteva ceasuri în urmă, nu mai erau. Am aprins lumina mare. Nici urmă de flori în încăpere. Ba ceva urme erau. M-am aplecat și am cercetat cu atenție. Pe noptieră, apoi pe podea, se întindeau una lângă alta până la ușă, la intervale aproximativ egale, picături de apă. Cineva intrase în cameră peste noapte și îmi furase sânzienele. Cu ce scop? Cine? Primul gând m-a dus înspre copila cu coroniță de aur. Dar de ce ar fi făcut-o?! Nu găseam nicio explicație logică, oricât mi-am răsucit mintea. Apoi, dintr-o dată, mi s-a părut că aud iar clipocitul de lacrimi. Da, da, se auzeau clar, ca un pumn de bănuți cărora de dai drumul din palmă unul câte unul într-un bol de cristal cu pereți groși. Îmbrăcat în pijama și-n picioarele goale, am luat urma picăturilor de apă. Pe hol, pe scară, în antreul conacului, în pridvor, apoi pe trepte în jos spre grădină, unde se pierdeau desigur printre firele de iarbă. Ori cineva îmi furase sânzienele, ori ele însele făcuseră picioare subțiri ca umbra petalei în iarbă și plecaseră singure spre pădure. Eram dezamăgit că le-am pierdut urma. Simțeam că povestea nu e întâmplătoare. Cineva îmi întinsese un capăt din firul Ariadnei, sau poate un fir al sânzienelor, iar eu eram dator să-i aflu celălalt capăt. Am coborât scara și am ajuns în grădină. Lumina Lunii se amesteca cu firele de iarbă, dar grădina se întindea doar pe câțiva zeci de metri înainte, dincolo de marginile ei se așeza gravă pădurea, care înghițea și pământul și iarba și palida lumină a Lunii, ca un cerber la porțile lumii de dincolo. Nicio șansă să le mai găsesc urma. Mi s-a făcut frig. Zilele de iunie erau calde, uneori prea calde, de-ți venea să le scalzi ținând-le de călcâi într-un martie, sau chiar într-un februarie, dar nopțile erau reci. Apropiere pădurii, a munților, dădeau nopților o poleială de cristal. Apoi am zărit luminițele. Erau multe și palide, rătăcind printre crengile copacilor ca stelele când cerul se acoperă cu voalul subțire al norilor, dar se mișcau vioi, de parcă un Luceafăr spilcuit își anunțase printre aștri intențiile de însurătoare.        

Am privit peste umăr cu oarecare teamă, ca înotătorul care se depărtează de mal, am strâns pijamaua pe lângă trup și am pornit pe urmele luminițelor. O vreme am înaintat ușor, copacii erau rari și ierburile crescute între ei erau mărunte, apoi pădurea s-a îndesit, copacii erau tot mai apropiați, iar ierburile, tufișurile și arbuștii înalți făceau înaintarea tot mai dificilă. Ramurile uscate îmi zgâriau obrajii, ierburile cu margini tăioase și tepi ascuțiți îmi sfâșiau gleznele, ochii găseau tot mai greu luminițele jucăușe topindu-se-n noapte. La un moment dat le-am pierdut cu totul. Nu mai era nicio lumină. Doar întuneric adânc. Nu-mi puteam vedea degetul lipit de pleoape. Pădurea rămăsese într-o beznă groasă, ca o peșteră adâncă unde până și șoaptele sunt absorbite în pereți și nu răzbesc spre ieșire. Eram înfrigurat, pielea îmi sângera, tălpile goale păreau că pășiseră peste guri căscate de lupi, oasele mă dureau. Oricât îmi doream să deslușesc tâlcul întâmplării căreia îi eram părtaș, m-am hotărât să mă întorc. Dar nici asta nu era simplu. Am rămas încremenit și deprimat. Nu știam încotro e conacul, sau satul, și mi-era limpede că nu aveam nicio șansă să le găsesc în noapte. Nu aveam decât să aștept până dimineață. Drumul făcut nu era probabil prea lung și aveam fie să găsesc niscai puncte de orientare care să mă îndrume înapoi, fie, într-un fel sau altul, să iau legătura cu oamenii din jur. Apoi le-am văzut. Multe și zglobii ca prima dată. Păreau că s-au întors înadins pentru a mă ajuta să reiau drumul înainte. Am pornit iar în urma lor. Am mers mult, foarte mult, însă de la o vreme pădurea a început să se schimbe, copacii erau mângâietori, cu ramuri moi și frunze catifelate, iar ierburile subțiri și mătăsoase ca borangicul. Trunchiurile erau tot mai rare, iarba tot mai măruntă. Și dintr-o dată am văzut grozăvia. În inima pădurii, lacul. Era în mijlocul unei poiene cu iarba moale luminată splendid de razele lunii. Iar pe poteca care ducea înspre lac, luminițele. De fapt ceea ce crezusem că sunt luminițele. In realitate erau fete tinere cu părul blond, lung până la șolduri, cu coronițe pe cap identice cu cea pe care o purta copila ce-mi dăduse florile, îmbrăcate cu rochii albe, străvezii, prin care li se vedeau contururile ferme ale trupurilor tinere și având mijlocul încins cu brâu din vrejuri de flori. Nu pășeau, pluteau pe deasupra ierbii fără să o atingă, ținându-se de mână, ca un pumn de frunze prinse în vârtej deasupra pământului de vântul jucăuș. 

Când au ajuns lângă lac s-au prins de mâini cu alte fete asemeni lor și au început să danseze în jurul lui și să cânte.           

Vină Lună și ne-adună, 

de prin crâng, de prin pădure

scurmă apa din fântână

sămânța din fragi și mure

culege de printre stele 

și din vuietul de vânt

toate surorile mele

și adu-le pe pământ

Așa cântau Sânzienele, căci nu mai aveam nicio îndoială, fetele din fața mea erau cele despre care vorbeau legendele moșilor, „În noaptea de 23 spre 24 iunie, cerurile se vor deschide, iar Sânzienele se vor pogorî pe pământ” spuneau poveștile cu zâne. Și într-adevăr, din cer, din apă, dintre ramurile copacilor, Sânzienele se adunau tot mai multe. Un cerc, două cercuri, trei cercuri, rotindu-se uneori toate în același sens, alteori în direcții opuse, cântând și dansând, râzând și plutind pe deasupra ierbii și a apei. 

Vină Lună și voi stele 

alungați bolile rele

spaima, teama, doborâtu

necinstea și tot urâtu

mândre stele și tu Lună

aruncați-le-n fântână

și puneți-le capacu

să se bucure săracu 

Așa cântau Sânzienele dansând, rotindu-se-n cercuri, fără să pară că obosesc câtuși de puțin. Și dintr-o dată, din larma de fete asemeni, cu trup mlădios îmbrăcat în vesminte diafane, cu părul lung împletit în cozi căzând până mai jos de șolduri, având mijlocul încins cu brâu din vrejuri de flori și purtând pe cap coroniță de flori galbene, mărunte, înspicate cu grâu, s-a desprins un chip. N-am știut a-mi spune de ce tocmai acela, cu ce era diferit de restul și de ce mi-a făcut inima să tresară. A venit de undeva din spatele meu, a trecut pe lângă mine, mi-a aruncat o ocheadă șăgalnică și s-a prins în hora lângă celelalte. Am crezut c-am s-o pierd, că are să se amestece printre trupuri și umbre, că are s-o topească lumina Lunii și topită are să se prelingă pentru totdeauna prin crăpăturile pământului. Dar n-a fost așa. Dintre zecile de chipuri al ei se ițea mereu deasupra celor de-alături, ca o barcă prinsă-ntre valuri, dar rămânând întotdeauna pe coama lor și refuzând să se scufunde. Chiar dacă pe fată eram sigur că nu o mai văzusem niciodată, ocheada aceea aruncată peste umăr o cunoșteam de undeva. Și nu știam de unde. Oricât mi-am răscolit memoria n-am reușit să mi-o aduc înainte. 

Apoi un lucru straniu s-a întâmplat. În timp ce dansau, fetele și-au scos de la brâu cingătorile de flori, lungi cât uluca din gard, dar subțiri și mlădioase ca orice lujer de floare și au început să izbească cu ele apa în jurul căreia se învârteau. 

Lună ce mi-ești dragă 

vină tu degrabă

și ia în desagă

viața lui beteagă

du-mi-o unde-oi știi

c-a făcut prostii 

iar eu te-oi cinsti 

și ne-om veseli

Așa cântau Sânzienele biciuind toate deodată apa cu lujeri de floare. Însă privind cu atenție pânza subțire a lacului și cercetând-o atent în lumina Lunii, am observat că nu apa o băteau fetele cu biciuști de flori, căci pe suprafața ei plutea, printre ierburi și flori cu miros de nămol, trupul unui bărbat. Deși știam că nu e bine să fiu văzut de Sânziene, căci îmi puteam pierde și glasul și mințile, dar speriat de aceea ce descoperisem, m-am apropiat pe furiș. Când chipul bărbatului a devenit limpede pe platanul Lunii, m-am îngrozit. Știam cine e. 

(va urma)