Lumea de dincolo de mare

Gimle era un bărbat ca toți bărbații, niciun pic altfel. Nu era nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, nici bătrân, nici tânăr, nici deștept, nici greu de cap. Locuia în apropierea mării, într-o casă oarecare dintr-un oraș mai mult cenușiu decât luminos, mai mult zgomotos decât liniștit, mai mult neorânduit decât ordonat, cu oameni mai mult urâți decât frumoși. Gimle ar fi vrut să plece din oraș dacă s-ar fi ivit o ocazie, dar nu făcea nimic ca să iasă în întâmpinarea unui asemenea prilej. Trăia în orașul acela de când se născuse, trecuse printre aceiași oameni mereu, numărase tot atâția copaci de-a lungul drumului și când fusese copil și acum când devenise adult, aceleași fire de nisip i se prelinseseră printre degete, iar ideea de a trăi altundeva i se părea puțin fantezistă, lipsita de un fundament în cel mai adevărat sens al cuvântului. Cum ar fi trebuit să arate locul acela?! Ce ar fi trebuit să-i ofere?! Marea îl încântase o vreme, dar se obișnuise cu ea și deși încă o mai vedea frumoasă, o considera parșivă, alunecoasă, întunecată în adâncul inimii, gata să te sufoce oricând cu îmbrățișarea ei lichidă. Considera că marea sa seamănă cu Circe, fiica lui Helios și a lui Perseis, că l-a transformat într-o broască țestoasă uriașă și că-l ține prizonier pe insula ei împreună cu ceilalți locuitori, broaște țestoase și ei.  

De aceea, luni dimineață când s-a trezit, a deschis ușa casei, a coborât treptele de piatră spre mare și a văzut pasarela întinsă peste apă, n-a ezitat nicio clipă. Pasarela era construită din lemn. Avea piloni mâncați de apa și de timp, unii-i păreau șubrezi, pe care se agățau pumni de crustacee lipite una de alta și alge putrezite, adânc înfipți în apă, drugi proptiți oblic pentru a o susține mai bine și era podită cu lespezi de lemn brut, negre de la apă și vânt. Era lată cam de-un metru, iar în stânga și-n dreapta avea câte un braț puțin înalt ca să nu te prelingi în apă dacă ochii-ți sunt duși în depărtări. Așa cum era, cu șapca pe cap, în șlapi, șort și tricou fără mâneci, Gimle a pornit de-a lungul pasarelei. Ce i s-a părut ciudat era faptul că pasarela nu existase cu o zi înainte și nimeni n-ar fi putut-o construi peste noapte. Gimle considera însă că atunci când se ivește o oportunitate nu trebuie să te zbuciumi să înțelegi de unde vine și dacă ți se cuvine, ci trebuie doar s-o înșfaci. 

După zece minute de mers, Gimle a înțeles că pasarela pe care pășea nu era una ca toate celelalte. Întâi pentru că părea să nu se mai termine. Capătul nu i se vedea, se zărea doar o cută, un bot ciunt ca un cioc de ornitorinc, plutind deasupra apei ce se întindea pretutindeni în jur. Iar asta se întâmpla pentru că podeaua urca ușor, nici prea mult să îngreuneze pasul, dar nici prea puțin, să nu bagi de seamă urcarea. Cum vârful nu se vedea niciunde, Gimle se întrebă, și pe bună dreptate, dacă drumul acela nu mergea cumva până la cer. Deși i se părea un pic extra-ordinar, nu considera că e imposibil. Auzise de oameni apropiați care plecaseră la cer și, se gândea el, o asemenea pasarelă ar fi fost drumul cel mai la îndemână.    

După o vreme nu se mai vedea nimic nici mult înainte, nici mult înapoi. Pasarela arăta exact ca o barcă care plutește undeva deasupra mării. Orașul dispăruse. Și casele și copacii și oamenii. Gimle se întrebă o vreme unde are să doarmă când are să se lase noaptea, apoi își scutură gândul acesta și întinse un altul, încotro merge. Și de ce? Și cum de apăruse podul acela peste lume în fața casei lui, când nici cea mai harnică echipă din Univers nu l-ar fi putut construi într-o noapte. Considera că cel mai probabil nu fusese construit de oameni, ci de propria sa imaginație. Închise ochii fără să rărească pașii sau să încetinească ritmul și încercă să se gândească la ce făcuse în ziua dinainte. Mâncase ca de obicei, ieșise la malul marii să facă o baie ca de obicei, mersese în oraș ca de obicei, văzuse aceiași oameni, aceiași copaci, aceleași străzi. Și o femeie. Își amintea foarte bine, văzuse o femeie pe care nu o mai zărise cu alte ocazii. Nu o văzuse prea bine, nu știa să spună cum arăta, își amintea doar că avea un zâmbet larg. Femeia nu era cu siguranță din oraș, căci ar fi recunoscut-o. Probabil nu era nici din lumea aceasta, căci nu avea nici brațe, nici picioare, nu avea trup, ci doar un zâmbet. Gimle deschise ochii și păși mai departe. 

În mod curios nu era obosit, deși mersese multă vreme. Nu știa câtă vreme pentru că, la fel de curios, soarele nu-și schimba poziția pe cer cât timp trecuse peste pod. De fapt încă nu putea spune cu siguranță dacă era o pasarelă sau un pod. Dacă avea să se oprească undeva deasupra apei doar pentru a-l lăsa s-o privească din mijlocul ei, ar fi rămas o pasarelă, așa cum pornise la drum. Gimle ar fi trebuit atunci să se întoarcă și asta tare l-ar fi mâhnit. Dacă avea însă să coboare înapoi pe pământ, oricum ar fi arătat pământul acela nou, pasarela s-ar fi transformat de fapt într-un pod. Un pod între două lumi.   

Gimle avu impresia că a adormit așa mergând, că a dormit bine, s-a odihnit, că nu i-a fost nici cald, nici frig atâta timp cât a dormit, ba mai mult, că a visat că vine dintr-un oraș îndepărtat, de undeva de la capătul lumii, unde oamenii sunt triști, iar copacii mici și uscați, iar casele cenușii. Visase că orașul acela fusese cuprins de un teribil incendiu și arsese complet. Când deschise ochii, văzu botul bărcii cum se inclină ușor în față și coboară înspre mal. Apoi barca încetă să se mai clatine. Sau apa. Ajunsese pe o altă plajă, asemănătoare cu a lui. Deci nu era o pasarelă, ci un pod.    

Abia când păși pe plajă își dădu seama că aceasta este mare, mult mai mare decât cea de la capătul casei unde locuise până nu demult. Era foarte mare, uriașă chiar. De fapt plajă era cât vedeai cu ochii, mulți probabil ar fi spus că este un deșert. Nu știa încotro s-o apuce, dar era sigur că undeva este un drum marcat special pentru el. Nu fusese adus acolo, oricine ar fi fost acela ce pusese la cale cu atâta îndemânare aducerea lui, doar ca să-l lase să se usuce sub soare și sub vânt. Deși de jur împrejur nu se vedea nimic altceva decât nisip, nu era speriat, nu era nici măcar îngrijorat. Păși hotărât înainte și imediat descoperi un punct argintiu în zare, sclipind ca o oglindă foarte mică, sau ca o scoică lucind cu obrazul sidefiu, mult mai mare decât grăunții de nisip din jur. Merse într-acolo și pe măsură ce se apropia punctul argintiu căpăta tot mai mult forma unei femei. Îi apărură întâi capul, brațele, trunchiul, picioarele, apoi părul, ochii, buzele, tălpile, pânza albă simplă care îi învelea trupul și capul. Când se opri în fața ei, Gimle descoperi că era femeia pe care o văzuse cu o zi înainte în oraș. Era același zâmbet, nu avea cum să-l uite. Femeia avea aceeași înălțime ca și el, același păr șaten ca și el, aceiași ochi albaștri ca și el. Ea îi zâmbi și-i făcu semn să-l urmeze. 

Merseră unul lângă altul vreme îndelungată. Din când în când femeia se întorcea către el, zâmbea, apoi privea iar înainte urmărind un drum pe care părea că-l știe foarte bine, căci pasul îi era sigur și hotărât, deși Gimle nu putea deosebi o potecă în mulțimea de fire de nisip ce se-întindeau în cale. După o vreme Gimle începu să zâmbească și el, deși nu era convins că are vreun motiv, o făcea doar fiindcă i se părea că e singurul lucru potrivit pe care îl putea face în apropierea ei. Când femeia întorcea capul spre el și zâmbea, Gimle întorcea și el capul înspre femeie și zâmbea la rândul său, apoi amândoi încetau să mai zâmbească și priveau mersul înainte. 

Nu avea nicio idee încotro merg. Ar fi vrut s-o întrebe, dar îi era teamă. Era sigur că trăia sub o vrajă, o vrajă care-l smulsese din brațele lui Circe, cu insula ei și cu mulțimea de oameni transformați în broaște țestoase, iar singura condiție pentru ca vraja să nu se destrame era să nu întrebe încotro merg, unde trebuie să ajungă. Așa că nu întrebă nimic, ci merse mai departe tăcut ca și până atunci. După o vreme întinderea netedă începu să se onduleze și tot mai multe dune se ridicară din nisip. Deja Gimle se simțea ca într-o pădure, căci și în stânga și în dreapta nu se vedeau decât dune înalte ca niște copaci bătrâni și rămuroși și nimic în afară de ele. Dacă până atunci își pusese întrebarea cum de putea femeia să găsească drumul, acum lucrurile erau și mai complicate. Însă femeia avea aceeași îndemânare în a găsi calea indiferent de cum arăta relieful sau cât de mult se deplasau dunele sub bătaia vântului ca niște uriașe țestoase din nisip. Cu timpul femeia începu să râdă. Lui Gimle i se păru ciudat că femeia râde așa, fără motiv. Pur și simplu râsul luase locul zâmbetului fără să existe o cauză, un punct de plecare, un nod în mersul înainte. Femeia își lua privirile de la drum, întorcea capul spre el, râdea, apoi privea iar înainte spre drum, iar el făcea exact același lucru, de parcă el și femeia aveau o legătură invizibilă, așa cum au marionetele gemene legate împreună cu sfori. De fapt Gimle constată nu numai că amândoi făceau lucrurile exact la fel, pașii, gesturile, râsul, dar și că se apropiase foarte mult de ea. Dacă la început mersese un pic mai în urmă și la vre-un metru într-o parte, acum mergeau unul lângă altul atingându-se cu cotul sau cu umărul adesea. Mai mult decât atât, de acum atent la legătura lor invizibilă, Gimle constată că aceasta nu era chiar atât de invizibilă cum crezuse. Deși treceau printr-un deșert, deși nu era niciun fel de vegetație, nicio gâză, ochiul lui descoperi niște fire subțiri ca funigeii, care se întindeau dinspre trupul femeii până la al său, înfășurându-se pe brațe, pe pulpe, pe degete, în jurul capului. Cu cât înaintau cu atât numărul lor creștea strângându-i aproape ca într-un cocon de mătase. 

Gimle aprecie că merseseră cel puțin patru-cinci zile, ar fi putut fi și mai multe. Nu simțea oboseala, nu-i era sete, nu-i era foame, nu-i era cald. De sete și foame țineau râsetele, Gimle înțelese asta când,  pentru o vreme, începu să bată vântul, cerul se întunecă, dunele urcară-n vârtej către cer, nisipul fin le intră în ochi, în nas, în gură. Femeia își folosise pânza care o înconjură ca să-și acopere fața, iar el trebuise să-și scoată tricoul și să-l înfășoare ca pe un turban în jurul capului. Ei bine, atunci, pentru o bucată de timp, nu mai zâmbise niciunul. Nici nu mai râsese. Iar Gimle simțise foamea. Și căldura. Și setea. Sete și foame și fierbințeală care aveau să fie în curând ostoite. 

De cum vântul încetă și aerul începu să se limpezească, amândoi putură să vadă în zare un pâlc de copaci. Cu cât se apropiau, cu atât numărul lor era mai mare, iar între ei, ceea ce la început păruse un tufiș mărunt, devenise acum un lac, la început mic cât un lighean, apoi mai mare și mai mare, cam cât lacul din parcul orașului în care trăise până nu demult. Niciunul nu mări pasul și nici nu se grăbi, dar se priviră în ochi și râseră împreună. 

Când ajunse la oază, Gimle își aruncă turbanul și își cufundă capul în apă. Era răcoroasă apa deșertului, deși aerul era fierbinte. Femeia făcu întocmai, apoi bău mai multe guri de apă împreunând palmele și făcându-le cupă, își spălă fața și brațele. Curați și răcoriți, se așezară spate în spate să-și tragă sufletul după atâta mers prin pustiu. Gimle auzea respirația femeii în pieptul său. N-o auzea în urechi, nu venea din afară, o auzea înăuntru, în piept, în plămâni. Cu spatele pipăi nisipul umed și îi căută palmele. Le găsi, își așeză palmele sale peste ale ei și rămaseră așa vreme îndelungată. Apoi Gimle închise ochii. Atunci femeia se ridică, lepădă pânza albă în care era înfășurată și intră goală în apă. Se cufundă cu totul până când apa nu mai ridică niciun cerc și deveni dreaptă ca o coală de hârtie, apoi reapăru, apoi se cufunda iarăși și iar se ridică. O vreme rămase așa, ca o sirenă, cu părul lung și ud cazându-i peste umărul drept și de acolo mai jos, peste spate, cu sânii plini îmbiind apa cu nemângâieri, cu șoldurile rotunde împingând malurile și făcând apa cea mare și mai mare. Îl privea pe Gimle și el o privea pe ea. Își lepădă haina și intră lângă ea. O prinse în brațe și făcură dragoste acolo în mijlocul lacului, așa cum marea face cu malul nisipiu, sau cum luna face cu norii, sau fluturele cu floarea. Când deschise ochii femeia nu mai era. O căută din priviri și o descoperi nu departe culegând ceva dintr-unul dintre copaci. Se întoarse la el și desfăcu palma. Gimle culese cele câteva curmale din palma ei și le mâncă cu poftă. Apoi se culcară și adormiră îmbrățișați pe malul lacului.

                                                               ***

Dimineață, când Gimle se trezi, femeia avea deja pânza albă înfășurată în jurul trupului și a capului, acoperindu-i trupul și părul. Îi arătă soarele sus pe cer și îi făcu semn că trebuie să plece. Deși simțul orientării în mijlocul deșertului era firav și străveziu ca o pânză de păianjen, Gimle ar fi putut spune destul de sigur că pașii nu aveau să-i poarte înainte, pe un drum nou, ci înapoi de unde veniseră. Inexplicabil pentru lumea din care venea, soarele părea să fi rămas fix în aceeași poziție în care fusese cu o zi în urmă. Putea spune asta cu siguranță, urmărind umbrele pe care le făceau copacii din jurul lacului. Era același desen pe nisip pe care-l găsiseră și când sosiseră. Nu spuse însă nimic, căci știa care e singura condiție pentru ca visul să nu se destrame : „nu întreba unde mergeți”. Așa că porni încet în urma femeii, sperând că undeva în drumul lor exista o altă oază și apoi o alta și alta și alta.

N-ar fi putut spune cât au mers, poate trei zile, poate patru, poate mai mult de o săptămână. Nu-i era nici foame, nici sete, nici cald, nu simțea nici oboseala, doar trupul femeii strivit de al său îl simțea, așa cum dormiseră în mijlocul oazei, trecându-i prin coaste și lipindu-se pe peretele dinăuntru al trupului. De fiecare dată când mișca piciorul, simțea piciorul femeii dinlăuntru piciorului său mișcându-se si el, când mișca mâna simțea mâna femeii dinlăuntrul mâinii sale mișcându-se și ea, când clipea, simțea ochii dinăuntrul ochilor săi clipind și ei. Avea consistență trupul femeii dinăuntru și totuși nu-l obosea, se simțea tot ca unul nu ca doi. Mai degrabă îl furnica, așa cum fluturii furnică uneori deopotrivă înlăuntrul bărbaților și al femeilor, doar că furnicătura era în tot trupul, nu doar în stomac.   

Ca și atunci când veniseră, femeia îi zâmbea adesea. Lăsa drumul să se răsucească singur în jurul dunelor, întorcea capul către el, zâmbea, aștepta ca și el să-i zâmbească, apoi se uita iar înainte și prindea drumul între priviri. Din când în când femeia râdea, iar Gimle râdea și el, așa cum râd marionetele gemene legate cu sfori. 

Într-una din zile femeia i-a spus că trebuie să se odihnească. Gimle a fost un pic surprins, căci în lumea în care ajunsese nu exista oboseală. Și nici foame, nici sete, nici fierbințeală. Dar făcu așa cum i se spuse, se așeză pe nisip cu picioarele încrucișate sub el și privi soarele cum apune. Soarele nu apusese decât o singură dată de când se afla în lumea de dincolo de mare, acolo la lac, când făcuseră dragoste. În rest soarele rămăsese în același loc pe cer, ca o busolă pe care indiferent cum o răsucești, arată mereu fericirea. Gimle nu mai văzuse niciodată un apus mai frumos. Cu cât cobora, cu atât soarele se desfăcea mai mult în fâșii colorate. Din rotundul gălbui-roșiatic care fusese, soarele se arăta acum ca o vitrină cu eșarfe multicolore, unele roșii, altele albastre, bleu, mov, gălbui, portocalii, verzi, crem, bleumarin, roz, violet, altele amestecând culorile în tonuri apropiate, unele sidefii, altele marmorate, sau viu aprinse, sau moi precum catifeaua. Pe măsură ce soarele dispărea dincolo de linia orizontului, ghemul se desfăcea tot mai mult și eșarfele se depărtau ca niște bărci colorate, topindu-se în albastru și lăsând îndărăt vagi pete colorate. În cele din urmă soarele dispăru de tot și cerul capătă culoarea marmeladei. Stele se ițeau ici colo jucându-se una cu alta sau în grupuri mai mari. Gimle simțea cum el însuși se topește, ochii i se închideau, deși se străduise cât se poate de mult să-i țină deschiși, capul îi vâjâia de parcă era în mijlocul unui cor care cânta cântece de leagăn, iar gândurile se risipeau precum eșarfele soarelui, fără să se mai poată concentra la ceva. 

Când se trezi, soarele era iar pe cer, acolo unde îl știa. Dar femeia nu mai era. O căută cu privirile, dar nu o descoperi. O căută apoi cu pasul. Dădu ocol primei dune, apoi celei de-a doua, celei de-a treia, celei de-a patra, dar femeia nu era nicăieri. Dispăruse. Se sperie. Nu înțelegea ce înseamnă sperietura care-i mușca pieptul ca un vultur înfometat. Era teama de a fi rămas singur în mijlocul pustiului, sau teama de a fi părăsit de femeia pe care o îndrăgea? Sau poate că cele două variante însemnau de fapt un singur răspuns, prin plecarea femeii pe care o îndrăgea rămăsese singur în mijlocul unei lumi pe care nu o cunoștea și nu o înțelegea.

Căută vreme îndelungată, nu știa cât, căci soarele nu se mișca de pe cer. O zi, două, trei, patru. Începu să obosească și să i se facă foame. Și sete. Și îl durea capul de la soare. Buzele începură să-i crape și o ceață insistentă să-i acopere ochii. Fără ajutorul femeii care-l însoțise o vreme n-ar fi putut găsi drumul înapoi și nu s-ar fi putut întoarce în lumea în care trăise. Și nici lumea de dincolo de mare n-ar mai fi putut rămâne, căci îi devenea tot mai potrivnică. Cum însă femeia dispăruse, altă soluție decât să încerce să găsească singur drumul înapoi nu avea. Rătăci în deșert ca un animal hăituit, ca un suflet rupt din trup și lăsat în voia ploilor și a vântului și a tălpilor oamenilor. Când crezu că sfârșitul e gata, găsi o pată în nisip. Erau fire de nisip care căpătaseră culoarea neagră, pe lângă cele din jur care erau aurii. Dădu ocol locului neînțelegând ce a găsit. Simțea însă că semnul găsit e foarte important pentru viața lui. Oricât de slăbit ar fi fost, urcă pe duna cea mai apropiată și de sus privi iarăși nisipul. Acum petele negre din nisip i se înfățișau în forma lor completă. Era o umbră uriașă de femeie. Era umbra femeii cu care se însoțise. Gimle nu înțelegea cum de era acolo o asemenea umbră, și de ce o umbră dar și nu omul, și de ce umbra era atât de mare încât nu putuse vedea forma ei decât de sus, de pe duna de nisip. O mulțime de întrebări îi vâjâiau prin cap, însă cea care pleca mereu pentru a face loc altora, dar se întorcea întotdeauna, era cea legată de existența umbrei și de lipsa trupului ce imprima umbra. Se rupsese cândva umbra de trup? De ce? Ce semnifica asta în lumea de dincolo de mare? Gimle se gândi că, în lumea din care venea, singura posibilitate ca o umbră mult mai mare decât obiectul pe care îl reprezintă să fie întinsă pe sol, era ca acel obiect să se afle în aer, undeva între soare și pământ. Așa că Gimle ridică ochii mai mult din instinct și o văzu pe femeie pe cer. Stătea pe un nor, n-ar fi putut spune cât de departe, fără să spună nimic, fără să miște vreun pic. Era foarte mică, semn că era foarte departe, dar îi recunoscu zâmbetul. Ceva se întâmplase și femeia plecase din lumea de dincolo de mare și se refugiase într-alta, sus, lângă cer. Gimle nu știa ce. Cele trei lumi, lumea în care trăise, lumea de dincolo de mare și lumea de lângă cer, îi păreau trei ramuri mari ale aceluiași copac. Gimle îi făcu femeii semn cu mâna. Apoi o strigă. Aruncă cu nisip în văzduh făcând valuri rotunde. Însă femeia ori era prea departe și nu îl vedea, ori lumea de lângă cer nu avea legătură directă cu lumea de dincolo de ape. Când epuiză toate metodele de a-i atrage atenția se lăsă pe vine și începu să plângă. Și iar nu știu să-și spună de ce plânge. Pentru că pierduse pe cineva drag, pentru că-l lăsase să plece fără să încerce să-l rețină, pentru că cel drag plecase fără să-i spună vreo vorbă, sau pur și simplu pentru că lumile lor erau diferite una de alta, două ramuri depărtate ale aceluiași copac și se intersectaseră doar pentru o bucată scurtă de timp, lăsând în urmă doar o umbră cu formă neregulată și greu de identificat pentru cei cu picioarele bine înfipte în pământ. 

Deși nu reuși să intre în legătură cu femeia de la marginea cerului, Gimle știa că nu poate supraviețui decât scoțându-i umbra din nisip și însoțindu-se cu aceasta până la marginea apei. De aceea căută o scoică cu marginea ascuțită și începu să desprindă cu ea bucățile de umbră de pe fiecare fir de nisip. Nu era simplu, firele de nisip erau mici, abia dacă le putea prinde între degete, iar bucățelele de umbră lipite de ele erau subțiri și firave și se prăpădeau între degete cum se prăpădesc fulgii de nea în palma fierbinte. Nu avea însă încotro. Așa că le desprinse cu migală una câte una, le așeză una lângă alta și întregi umbra femeii. Apoi o luă de mână și porni mai departe. Simțea iar, ca și prima dată când o întâlnise pe cea care proiectase umbra în nisip, că există un drum înapoi numai pentru el și pentru umbra care-l însoțea. 

Și drumul avea să fie mult mai scurt decât se așteptase. Nu mult după ce începuseră să facă împreună primii pași, dunele începură să se înmoaie, curburile înalte precum cocoașele cămilelor se neteziră și deveniră câmp plat, iar curând începu să se vadă chiar marea, mai întâi ca o dungă, apoi mai lată, ca o șosea, apoi ca un lac și în fine se deschise privirii în toată măreția ei infinită. 

Gimle își vârî umbra în suflet și se apropie de podul pe care-l știa și pe care pe altă parte nu-l știa, căci acum arăta altfel. Deși era construit tot pe bârne din lemn aproape putrezite de care se agățau cochilii goale îngrămădite ca într-un pumn și alge mucegăite și era podit cu lespezi de lemn brut, negre de apă și vânt, podul îi părea acum mult mai firav. Părea să se prăbușească la primul pas. Așa că înaintă cu grijă. Un pas, al doilea, al treilea. Sufletul îi tremura. La fel și umbra care i se zbătea sub pleoapă. Își sprijini brațul de marginea făcută din ramuri subțiri. Al patrulea, al cincilea, al șaselea. Undeva în depărtare se vedea deja celălalt mal. Când se apropie descoperi că orașul de unde plecase nu arsese cum visase. Niciun incendiu nu-l mistuise. Erau acolo aceiași oameni triști, aceiași copaci mici și uscați, aceleași case cenușii. Și coliba lui de la marginea mării...