Povestea neștiută a Ilenei Simziana

“Muma zmeului roase din copaci, se agăță de ramure, sări din vârf în vârf, se strecură, și tot după dânșii, alergând ca un vârtej” silabisi el cu degetul în carte. De fapt, dacă ar fi fost o carte oarecare ar fi silabisit așa: “m-u-m-a z-m-e-u-l-u-i r-o-a-s-e d-i-n c-o-p-a-c-i”, dar cum era vorba de Ileana Simziana, care îi plăcea atât de mult și pe care o știa deja pe dinafară de cât de multe ori o citise singur, nu făcea decât să repete un text cunoscut, plutind cu degetul pe deasupra literelor. Era necăjit că Muma zmeului iar o să ajungă să scuipe văpăi după ei, deși știa bine că Ileana Simziana și calul ei zburător scăpaseră de fiecare dată. Însă el unul se săturase de așa încordare și voia problema rezolvată odată pentru totdeauna.  

Așa că luă de pe colțul mesei obiectul pe care-l pusese demult la îndemâna și coborî degrabă scările. Dacă avea să vină știa pe unde are treacă, prin spatele blocului, pe la tomberoanele de gunoi, așa că se îndreptă într-acolo. Și nu așteptă mult până când zări calul înaripat ba alergând, ba plutind ca un gând prin aerul rece. Aruncă un ochi și în cealaltă parte și zări imediat chipul hidos al zgripțuroaicei apărând de după bloc. Dintr-o mișcare scurtă dar hotărâtă, apucă coada calului și zvâcnetul galopului îl arunca direct în spinarea armăsarului, în spatele Ileanei Simziana. Știa că nici cremenea și nici peria scoase din urechile calului nu avuseseră vreun efect, căci zgripțuroaica rosese buștenii pădurii ce se întinsese îndărăt și urcase muntele de cremene ce se înălțase din pământ, așa că atunci când fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, el îi spuse șoptit la ureche: las’ pe mine de data asta, oi știe eu cum să te scap. Nici n-a observat că Ileana a tresărit speriată să audă o voce în spatele său, însă atunci când scorpia “suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă și să-i pârjolească” el scoase pe dată oglinda șterpelită din poșeta maică-sii și o îndreptă înspre gura ce scuipa văpaia pârjolitoare. Văpaia se opri brusc chiar la coada calului, ea însăși mirată de întorsătura neașteptată pe care o luase povestea, apoi se lovi cu capul de oglindă și se întoarse înapoi înspre Muma zmeului cu puteri înzecite. Iar zgripțuroaica arse și se făcu praf și pulbere, fără să mai rămână ceva întreg dintr-însa. Așa că el îi spuse calului să se oprească, coborî, verifică cu proprii ochi că vântul spulberase și cea mai mică urmă din Muma zmeului și abia atunci întinse mâna Ilenei pentru a o ajuta să coboare din șa. 

- Mulțumesc – șopti Ileana Simziana roșie ca o garoafă. 

- O nimica toată, bucuria mea – îi răspunse el mândru. Și dacă tot ești aici vrei să ne jucăm fațea? Fiindcă tu te-ai pus la peretele castelului și eu te-am găsit, e rândul tău acum. Îți așezi fața pe zidul blocului și numeri: Una mia sută lei / Ia te rog pe cine vrei / Din grămadă cu purcei / A lui Moș Andrei! / Dacă n-ai pe cine / Ia-mă chiar pe mine! În timpul ăsta eu mă ascund iar când ai terminat de numărat trebuie să mă cauți și să mă găsești, îi explică el pe îndelete regulile jocului. Ileana s-a învoit. Mai apoi au venit și Marius și Ana și Maria și Andrei și Mihai și Alexandra.

Deja se făcuse noapte, nu se mai vedea picior de ștrengar, doar rochia albă de voal a Ilenei Simziana se deslușea ca un licurici printre elefanți uriași, de hăt departe, din celălalt capăt al cartierului…