Dialoguri imperfecte

- Auzi tu?! Ai deschis?
- Nu dragă, ce vorbeşti. E prea devreme.
- Şi oamenii?
- Să mai rabde. Deşi mă îndoiesc că s-a trezit vreunul aşa cu noaptea-n cap.
- Bineeee… – oftă floarea de crin împreunându-şi la loc petalele în aşteptarea răsăritului de soare...

Albastru

Când am ajuns acasă maică-mea mă aştepta în uşă.
- Auzi, hai nu te dezbrăca, treci te rog cinci minute pe la domnul Iftiadi că i-am promis de vreo două zile, da uite că uita-i, că treci şi pe la el să vezi ce-i cu apa aia de-i curge în bucătărie, că are nişte scurgeri la chiuvetă şi ştii că nu se pricepe săracu…
Tare mă enervau afacerile astea ale maică-mii cu toţi vecinii din bloc care mă implicau mai cu voie, mai fără voie şi pe mine. Du-te la Popeasca de la trei să vezi de ce nu-i merge calculatorul că şi ea ne-a dat nouă de Crăciun oala aia mare de făcut sarmale, du-te la Georgeasca de la parter să vezi de ce nu mai merg prizele că şi ea e cumsecade şi ne-a vândut pontu cu manevra la contoar să consume mai puţin, du-te la Mihăileşti că li s-a blocat pisicu cu gâtul în grilajul de la balcon şi bineînţeles că şi ei sunt cumsecade că ne-au dat butoiul pentru varză acu doi ani şi tot aşa. Singurul loc unde mă duceam cu plăcere era la Doamna Balaban. N-o să vă explic acuma de ce dar cred că bănuiţi. Şi fiindcă la Doamna Balaban mă duceam destul de des nu puteam s-o refuz pe maică-mea, să-mi sară pe urmă în cap “că la aia te duci una două, că nici nu ştiu ce afaceri ai tu cu ea, da când te rog şi eu ceva mă refuzi, că ăsta eşti tu, încăpăţânat, leit taică-tu”. Aşa-i maică-mea. Până la urmă a trebuit să mă schimb, să-mi iau sculele şi să urc până la şase la domnul Iftiadi. În lift chiar mă gândeam dacă o să-l recunosc pe vecinu de la 47. Nu-l văzusem în toată viaţa decât o dată sau de două ori şi singura imaginea care se profila în memorie când încercam să strâng toate bucăţile de informaţie despre domnul Iftiadi era o pată mare, diformă şi cenuşie.
Ciocăn la uşă, o uşă veche mai mult ca sigur de pe vremea lu Nea Nicu, dacă nu şi mai veche. Nimic. Mai ciocăn o dată, de data asta în ropote galopante. “Intră” îmi răspunde cineva înfundat. Intru. Domnul Iftiadi trăieşte de mulţi ani singur. De când i-a murit nevasta tot singur e. Se vede că trăieşte de mulţi ani singur. Chiar foarte bine se vede. Lucrurile îi sunt aruncate claie peste grămadă prin casă, ca şi cum stăpânul lor le-ar fi dat drumul din mână acolo unde se găsea atunci când n-a mai avut nevoie de ele. Haine, tigăi, sticle de Cola, vreo câteva de votcă, pantofi, ciorapi, ziare, ceşti de cafea, farfurii nespălate, hârtii mâzgălite, mulţime de ghemotoace de hârtie, norişori din puf de praf, pâine uscată, pixuri… Arunc un ochi în dormitor. Patul e desfăcut şi hidos, cu cearceafurile aburind parcă făcute ghemotoc într-un colţ, cu salteaua dezvelită impudic şi păstrând în centru o amprentă rotundă de trup ghemuit, ca o curvă bătrână având imprimată pe retină imaginea trupului ultimului ei iubit. Intru în bucătărie. Domnul Iftiadi stă la fereastră şi priveşte afară. Ca un cuier în care ai atârnat o salopetă arată domnul Iftiadi. Exact ca un cuier din acelea care existau pe vremuri peste tot, cu un băţ rotund de lemn lăcuit, cu semiluni în vârf dispuse simetric pe un cerc, şi jos cu alte semiluni pe post de picioare şi suport pentru umbrele tot prinse tot pe un cerc de diametru ceva mai mare de data aceasta. E lung, deşirat iar hainele curg pe el. Are plete domnul Iftiadi. Nu s-o mai fi tuns de când i-a murit nevasta?! I-ar fi cât se poate de uşor să se ascundă după orice copac, atât de subţire e domnul Iftiadi. Acum nu se ascunde, stă cu coatele sprijite pe pervazul ferestrei, uşor aplecat şi priveşte afară.
- Am venit să văd ce-i cu scurgerile. M-a trimis maică-mea, a zis c-a vorbit cu dumneavoastră...
Domnul Iftiadi nu reacţionează în nici un fel. Arunc un ochi sub chiuvetă. Ooo… Instalaţia e de pe vremea lui Pazvante. Cu plumb. Cineva a tras de ţevi şi una a cedat. S-a fisurat acolo unde se îmbină cu bateria. După cum sunt smulse amândouă, cel mai probabil este că cineva a încercat să se urce pe chiuvetă şi era să cadă cu ea. Aici e de muncă nu glumă. Trebuie înlocuit tot, absolut tot, ţevi, baterie, conexiuni.
- Domnule Iftiadi, cred că problema e mai complicată decăt am bănuit. Mai bine chemaţi un instalator, un profesionist. E mult de lucru aici.
Domnul Iftiadi nici nu pare să mă fi auzit. Surd nu e că mi-a răspuns adineauri. O fi băut?! Mă uit iar sub chiuvetă. Apa ţâşneşte din ţeava fisurată şi se aruncă ca-n piscină într-un lighean roz de plastic în care probabil doamna Iftiadi spăla pe vremuri rufele. Ligheanul e pe jumătate plin. Mă întreb ce se va întâmpla când se va umple. Mă întorc pe călcâie şi dau să plec când domnul Iftiadi îşi aminteşte brusc de mine.
- De unde domnule atâta albastru?. Stau şi mă întreb, de unde?! Şi marea imensă e albastră, şi cerul nesfârşit e albastru, ba chiar dacă te uiţi bine şi aripile pescăruşilor au o tentă albăstruie…
Mă uit şi eu peste umărul domnului Iftiadi. Mie nu-mi par cu nici o tentă albăstruie, mie îmi par albe albe. Oricum, mă bucur că proprietarul apartamentului de la numărul 47 dă semne de viaţă căci vreau să-i atrag atenţia asupra câtorva amănunte înainte de a pleca. Şi vecinului de sub el trebuie să-i atrag atenţia asupra unui aspect important. Îl paşte o inundaţie.
- Domnule Iftiadi, cred că trebuie să sunaţi la instalator destul de repede, căci situaţia e destul de gravă. Şi în nici un caz să nu mai mişcaţi ţevile astea două, că abia se mai ţin în câteva puncte. Astea de plumb, le vedeţi?
Domnul Iftiadi nu pare să mă fi auzit nici acum. Ori e beat ori e tâmpit. De data asta plec fără să-i mai arunc nici o privire. Deschid uşa şi când s-o închid pe dinafară îmi amintesc de robineţii de izolare. Mă întorc repede, mă bag iar sub chiuveta, dau să-i închid, dar neam să se mişte. Sunt înţepeniţi, probabil n-au mai fost folosiţi de zeci de ani. Deci singura izolare rămâne din coloană. Toată scara. Să fie sănătos.
- M-am tot întrebat domnule care este scopul vieţii, de ce trăim. Ştiu, mulţi s-au întrebat. Unii au găsit şi răspunsuri. Cei mai mulţi oameni mor împăcaţi domnule, ştii?! Nu din prea mult bine, ci pentru că au găsit liniştea aceea. Există un anotimp al tuturor momentelor importante. Aşa cum primăvara e anotimpul florilor crude, vara al trandafirilor, toamna al crizantemelor şi iarna al florilor de gheaţă, aşa şi cu oamenii. Fiecare vârstă are florile ei. A bătrâneţii e împăcarea cu sine şi cu Dumnezeu.
Rămân mut. Mai bine nu mă întorceam. Nu ştiu de ce dar mă simt aşa stingher când oameni care nu-mi sunt foarte apropiaţi încep să-mi vorbească despre problemele lor, încep să-mi facă confidenţe, pogoară peste mine gânduri intime. Mă răsucesc pe vârfuri şi încerc s-o şterg.
- Ştii domnule… şi glasul se opreşte ca şi cum n-ar fi vrut decât să-mi atragă atenţia că nu-i frumos s-o şterg pe furiş. Apoi, când mă opresc şi mă întorc cu faţa, continuă – eu n-am găsit liniştea asta. Şi nici sensul… Şi nici nu mai am răbdare până la bătrâneţe.
Tăcem amândoi. Greu! Nu reuşesc deloc să suprapun cuvintele sensibile şi grave peste imaginea camerei dezolant de murdară şi neîngrijită.
- Cu cât ne depărtăm de material cu atât avem şanse mai mari să găsim liniştea spiritului. Căci până la urmă ce trebuie să ne mulţumim domnule, trupul sau spiritul?! De trup scăpăm mai devreme sau mai târziu, îl îngropăm, se alege praful şi pulberea de el. Spiritul se mută de ici colo şi dăinuie veşnic. Şi noi ne ocupăm toată viaţa doar să hrănim trupul, să-i satisfacem toate dorinţele ca unui copil răzgâiat. Camera asta nu-i decât hrană a trupului domnule, pat, haine, mâncare… – îşi încheie el pledoaria după o mică pauză, ca şi cum ar fi ghicit ce gândesc.
- Ştiţi, dacă aveţi nevoie de un instalator bun vă pot da eu un număr de telefon – încerc s-o cotesc şi să-mi pregătesc din nou drumul către uşa de lemn de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dacă nu şi mai veche.
Ştiu, sună ca dracu, dar ce să fac?! Vecinu nu dă semne c-ar vrea numărul, deşi ştiu foarte bine că are nevoie de el. Caut un petec de hârtie şi un pix să i-l scriu. Ridic un ghemotoc de la picioarele mele, îl desfac, îl întind cu palma şi dau să scriu. E o hârtie plină de mâzgălituri. Ici colo se mai poate desluşi câte ceva. E o poezie de fapt. “Clepsidra” e titlul ei. Titlul şi prima strofă au rămas intacte. “Plutind peste-al vieţii deşert / voi fi doar un nor trecător / ascultând al zăpezii concert / înghetând temător”. Celelalte strofe au fost şterse cu furie şi nu se mai poate citi aproape nimic. Mai pot reconstitui doar cuvintele sau sintagmele “bob de nisip”, “clepsidra”, “albastru”, “infinit”, “sufletului meu” cu care se termină unele dintre versurile mai lungi. Domnul Iftiadi e poet! N-am ştiut asta. Caut în agenda telefonului şi îi scriu numărul lui Nea Angelescu Instalatoru lângă gâtul clepsidrei.
- Problema e că atâta timp cât facem parte dintr-o colectivitate suntem constrânşi să trăim după regulile ei, de cele mai multe ori nescrise. Facem ce fac şi ceilalţi. E ca la metrou. Stăm lipiţi unii de alţii, ne înclinăm cu toţii la curbe, venim în nas la frâne, ne dăm pe spate când accelerează, alunecăm uşor înspre uşă odată cu puhoiul care coboară sau dimpotriva, suntem strânşi ca într-o menghină atunci când trupurile se înghesuie într-o staţie aglomerată pe toate uşile. Nu că n-am vrea să facem altfel sau că n-am putea. Dar nu avem loc să ne întindem înlăuntrurile. Rămân lipite de trup ca aripile păsărilor de curte care nu mai ştiu să zboare deşi natura le-a înzestrat cu aripi. Tot ce putem face e să ne ocupăm de limita trupului şi nu de interior. Înţelegi domnule, e ca la metrou…
Recunosc în sine ca în mare parte înţeleg, ce nu înţeleg e cum dracu de m-a adus maică-mea în situaţia asta. Unde naiba l-o mai fi întâlnit pe uscatul asta de Iftiadi? E cam dus săracu!
- Aveţi aici un număr de telefon al unui instalator bun. Vorbiţi cu el şi va rezolvă. Tot vă rezolvă. Eu trebuie să plec că mă grăbesc. Vă salut!
Dau să plec şi fără să vreau îmi pică privirea pe lighean. Ăla roz. E plin ochi. Nu mai plec. Dacă aş încerca să lovesc uşor cu ciocanul găurica aia pe care ţârâie s-ar putea să se obtureze. Plumbul se poate lucra. E moale ca plastilina. Şi cu ocazia asta îl rezolv şi pe vecinu de dedesubt. Îmi sumetec mânecile şi mă apuc de treabă. Domnul Iftiadi a tăcut. Continuă să privească pe fereastră. De când am intrat doar asta face. Nici nu i-am văzut faţa.
- Vezi domnule? Uite cât albastru – o ia domnul Iftiadi de la cap cu albastrul… - Când toate se termină rămâne doar albastrul.
Ridic ochii. De unde o fi ştiut că am terminat nu înţeleg, că nu şi-a coborât ochii spre mine. Dar are dreptate, parcă aerul s-a făcut albastru dintr-o dată. Şi are un aspect de gelatină parcă sau de sare. Da, seamănă parcă cu sarea de baie, aia pe care o pui în cadă să te înfioare plăcerile.
- Cred că am rezolvat-o pe moment – îi spun domnului Iftiadi sobru, în timp ce în gând mă felicit mult mai energic “sunt un artist, ce mai, dacă am rezolvat-o şi pe asta!”. În mod ciudat ligheanul chiar daca era plin ochi n-a dat pe dinafară, ba dacă n-aş fi un om cu capul pe umeri aş putea spune că e mai puţină apă în el decât mai devreme, când am dat cu ochii de el. Dar sunt.
- Vine un moment când tot ce-ţi doreşti e să te învălui în albastru. Să te înveleşti în el ca într-o mantie şi să te rupi de lume. Aici e secretul împlinirii, sâmburele. Să te rupi de lume şi să îţi construieşti propriul univers.
În mod absolut ciudat fereastra domnului Iftiadi îmi pare un zbucium continuu de albastru. Rotocoale de albastru ca pufii de vată se izbesc în fereastră, se îndeasă, se suprapun în straturi, se înmulţesc şi se desfac, se strivesc, alunecă. Aud sticla cum începe să geamă sub presiunea lor. Scânceşte ca şi cum interiorul i s-a rupt în bucăţi care se freacă unele de altele. Deşi e linişte simt cum îmi bubuie timpanele de parcă aş fi pe fundul mării. Domnul Iftiadi întinde mâna să deschidă fereastra. E nebun, e clar. Îmi ridic la timp geanta cu scule şi o iau la fugă fără să mă uit în urmă. Cu coada ochiului văd cum încăperea începe să se umple de un albastru vâscos ca o miere. Domnul Iftiadi stă nemişcat cu coatele pe pervaz şi cu ochii fixaţi undeva peste mare. Închid uşa la timp. Un ropot de valuri se aude izbind în uşă preţ de un minut. Apoi se face linişte. Cobor.

În următoarele zile am stat cu urechile ciulite să aud veşti despre domnul Iftiadi. Dar n-am auzit nimic. Absolut nimic. Abia în a patra zi am aflat că l-au găsit mort în casă. Cauze naturale au zis. Ce o însemna “cauze naturale” când moare un om de 50-55 de ani naiba ştie… Asta nu m-a liniştit deloc. Şi albastrul?! Am vrut să mă duc la morgă să verific singur dar mi-a fost frică. Tot pe lângă madam Niculescu Careleştiepetoate a trebuit să mă dau ca să aflu mai multe.
- Auzi dragă, cică era mort de o lună şi mai bine. Da cică a stat aşa cu coatele pe pervaz la soare şi s-a mumificat, d-aia nu mirosea. Auzi, se zice mumifiat sau mumificat? Aşa l-au găsit, cu coatele în geam şi cu bărbia sprijită în palme – se miră Madam Niculescu vizibil agitat, apăsând pe m-urile de la mumifiat şi mumificat – Şi nici cauza morţii cică n-ar fi prea clară. Ăştia nu zic nimic dar am aflat eu ce-au găsit. Da le e frică să zică. Şi nici în acte nu vor să treacă. Cică ar fi murit de la albastru în plămâni.
- Hai fugi tu, de la albastru în plămâni? - a sărit şi Madam Iorgulescu contrariată de aşa diagnostic. Cum dragă albastru în plămâni?! Adică apă la plămâni?
- Ei apă, nu vezi că eşti nuştiucum – se răţoie Madam Niculescu pufnind şi ţuguindu-şi buzele a dispreţ. De la metil trebuie să fi fost. Că n-o fi ştiut să-şi dea în gât şi o fi înghiţit toată sticla. Că tare mai era neîndemânatic săracul…

Gâdele

Bărbatul acela nu avea nimic din impozanţa unui gâde. Şi totuşi cu asta se ocupa, mânuia ghilotina. Era mai degrabă scund decât înalt, mai degrabă firav decât puternic, mai degrabă speriat decât crud. Pe trupul său nu se profila trufaş nici un muşchi, anterbaţul îi era subţire ca un ram de cireş şi nu viguros ca un trunchi de brad, iar pieptul nu era bombat în afară ca o platoşă de oţel ci se arcuia uşor spre interior ca şi cum ar fi încercat să-şi concentreze tot înlăuntrul într-un punct, undeva în stânga sternului.
Bărbatul se trezea în fiecare dimineaţă odată cu zorile şi începea să cureţe lama subţire a ghilotinei cu un alcool fin din flori de mărgăritar chiar dacă lama era de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată curată, ca şi cum sângele s-ar fi refugiat speriat oriunde altundeva atunci când tăişul se repezea asupra capetelor zgribulite. O ştergea cu batista albă ascunsă în buzunarul de la piept cu colţul un pic iţit în afară, aburind uşor ceea ce îi păreau a fi pete dar se arătau în cele din urmă a fi doar umbre ale propriei priviri aplecate asupra-i, până când geana de soare, oricât de plăpândă ar fi fost, se oglindea într-ânsa pentru a se reflecta apoi cuminte pe peretele dinspre apus lângă goblenul cu moară şi salcie ca un fluture galben. După ce termina de curăţit lama îşi înfăşura o bucată de tifon în jurul degetului şi rotund ştergea locaşul în care gâturile mai fragede sau mai robuste, mai tinere sau mai bătrâne, mai elegante sau mai orişicum, se aşezau pentru ultimele clipe de nezbatere. La final ridica tăişul strălucitor şi îl fixa în poziţie verticală cu un fir de păianjen albastru crescut de mic în podul casei părinteşti, pregătind-o astfel pentru o viitoare descăpăţânare.
Nu avea mulţi clienţi dar îngrijirea ghilotinei îi ocupa tot timpul, de la răsăritul soarelui şi până la înserat, iar el o îndeplinea ca pe un ritual păgân fără să clipească, fără să tresară, fără să se vaite. Nici unul dintre cei ce îşi asezau gâturile pe ghilotină nu cerea îndurare, nu se târa în genunchi înspăimântat, nu îşi jelea sfârşitul grăbindu-se, ca şi cum lama subţire ar fi fost o uşă ca oricare alta spre lumea lui Hades. Ultimul client, unul dintre cei mai tineri pe care îi avusese de altfel, fusese un zâmbet timid crescut dintr-o naivitate fără margini pe un pat de iubire afânată precum sporii de Champignon în amestecul de turbă. Gâtul nici măcar nu i se spintecase ci se crăpase ca un lujer de floare crud şi zemos strivit sub greutatea propriei cupe. Imaginea sa sfâşiată fusese una tulburatoare şi tristă, ca multe dintre cele deja alungate. Dar nu pentru el. El tresărea o secundă, îşi ridica braţul stâng în dreptul inimii ca şi cum ar fi încercat să se asigure că-i aşezată la locu-i, apoi pleca liniştit la culcare, pentru ca a doua zi să se trezească iarăşi în zori şi să înceapă a lustrui lama subţire cu alcool fin din flori de mărgăritar. Căci el era gâdele…

Scrisori către Emilia

Emilio, ce faci tu mă fată mă?! Toate bune p-acolo pe la tine?!

Că uite noi abia ne ţinem ziulica p-acilea. Că pensii nu-s, alocaţii nu mai dau ăştia că crescurăţi prea mari, c-a zis femeia aia da la ghişeu că cum dracu de luă sor-ta alocaţia pân’la douăşcinci dă ani. Că cică de la opşpe trebuie să-i dăm înapoi da eu am zis să vină să-i ia, d-am dus toate alea la Liviu şi-am adus-o pă Aurica şi pă Maricica, nu-ş dacă le mai ştii că erau oo când ai plecat tu. Da găinile nu le-au vrut. Noroc cu ajutoarele astea de la primărie, că ne dă şi că n-avem de niciunele, şi dă frig, şi că suntem handicapaţi, şi că suntem diabelici…

Maică-ta e bine sănătoasă, se uita la teveu. Că azi e ultima zi, de mâine îl ducem la Liviu. Că de când cu criza am hotărât să vindem lecedu ăla dă două mii de parai şi să-şi vândă şi Liviu cu Lizuca frigideru, aragazu şi maşina de spălat că şi-alea tot vreo două mii făcea. Aşa că acuma o juma de lună ne dă nouă lecedeu lor să ne uităm la el şi o juma de lună îl iau ei înapoi. Şi la fel cu alea, cu frigideru, aragazu şi maşina de spălat. Aaa… nu mă tată că nu le mutăm şi p-alea. Ha, ha, ha, te ducea mintea, că de mică iereai deşteaptă… Nu, că noi le ţinem aici acasă, da vin ei şi-şi mai pun o chioftea la rece, sau îşi mai pregătesc câte o prăjeală ceva, sau îşi mai spală vreo boarfă.

Frate-tu şi a lu Liviu se duc dimineaţă la muncă şi vin seara obosiţi morţi săracii. Acum că a venit vara e de muncă în port. Că vin vapoare multe. D-astea de croazieră. Îl iau şi p-ăla micu a lu Liviu, Georgel, că el îi ţine de vorbă şi frate-tu cu a lu Liviu îi face la portofele. Merge binişor, mulţumim lu Dumnezeu, noroc cu străinii ăştia. Că şi dacă nu curge, pică. Da abia dacă ne ajunge dă mâncare, dă abonamentele la celulare şi la parabolice. Că dă benzină la motoretă mai scoatem cu gura de la unu, de la altu. Că ăştia, străinii adică, sunt cam cu capu în nori să dea dracii în ei, merg cu geanta pă umăr, cu portofelu în buzunar şi cu ceasu pă mână să fiu al dracului. Se mai găseşte câte un prost de român să le zică că cică să stea departe de ăştia care schimbă verdeţuri sau care vrea să le vândă vreo agricolă sau altceva, da ei tot p-a lor o ţiu.

Oricum acu e bine p-aicea că s-a încălzit. Că atlfel nu ştiu cum o duceam, că termină frate-tu toate gardurile din vecini. Ăla a lu moşu cu câinele mops din spate a ars cel mai greu că făcea jigodia aia pă el toată ziua şi s-a îngălbenit dă ziceai c-a dat în icter nu alta. Şi a lu Pandele, ăla de-i mă-sa procuroare şi el o arde cu curva aia de Victoriţa dă era colegă cu tine, să vezi că i-a luat ulucile toate dă i-a lăsat frate-tu numa stâlpii c-a zis că poate pune omu gard nou, da când colo l-a oprit Pandele şi i-a zis să vină să ia şi stâlpii că ce dracu să facă acuma cu ei aşa rari ca dinţii babii, că mai bine pune unu nou dă fier….

Emiliţo, da p-acolo cum e mă fată?! Mai merge bara? Tu fată, auzi?! Să nu care cumva să vii acuma îndărăt că e nasol rău acilişea. Chiar daca se împute şi p-acolo să nu vii mă înţelegi?! Că a dat marinelu o hârtie sau dracu ştie ce-a dat şi-a rămas fraierii fără biştari şi n-o să mai vie nici unu să-ţi puie la chiloţi, decât dacă vine omu d-acasă cu bonuri dă masă sau cu ce o mai avea, lumănărare d-alea de bronz, ghiuluri, ceasuri, ipoade, ifoane. Că ai văzut că şcoaseră ăştia ai lu Măru ifoane patrugi că şi-a luat şi-a lu Gelu de la unu dă trase merţanu cu numere dă ue chiar la el în faţa porţii. Şi lăsă şi uşile dăşchise.

Emiliţo, nici în conced să nu vii mă fată, că de când cu criza asta bate vântu păşte tot şi dacă bate vântu înseamnă că nu se mai înghesuie nimeni şi dacă nu mai e înghesuială nu-i nici rost de şmeneală. Că nu poţi să te mai apropii de geanta cucoanei că te vede şi ăla din capăt da la căşile de marcat şi ălălalt de la magazie care stă pă vine şi se uită încoa prin crăpătura uşii, aşa rău e peacilişea..

Hai că io te pup că mă duc să pregătesc lecedeu pentru Liviu. Şi să ne vedem sănătoşi după ce s-o trece criza mă fată…

Mitică

Mitică a sosit la firmă ultimul. L-a introdus Lenuş. Lenuş era secretara. S-au întâlnit într-o dimineaţă la buticul lui Anghel de peste drum. Chiar aşa îi spune prăvăliei “Buticul lui Anghel”, scris mare cu litere roşii pe o pancardă albastră agăţată chiar deasupra intrării. N-avea cine ştie ce fantezie Anghel patronul. Deloc n-avea. Lenuş cumpăra de la el în fiecare dimineaţă un croissant cu ciocolată şi un iaurt activia cu bifidus efensis. În joia aceea Mitică stătea nehotărât în uşă oscilând între a intra cu tupeu sau a o lăsa pe altă dată. Ar cam fi intrat dar nu se avea în relaţii prea bune cu patronul. Până la urmă, de milă, Lenuş i-a luat şi lui un croissant cu ciocolată şi lui Mitica tare i-a mai plăcut. Mai ales ciocolata. Şi nu era orice ciocolată, ci cremă finetti. Aşa de mult i-a plăcut lui Mitică croissantul, sau cine mai ştie poate că i-a plăcut chiar Lenuş, că s-a ţinut după fată până la intrarea în clădire şi apoi mai departe până la etajul doi acolo unde lucra, ba chiar a intrat după ea în birou ca un hoţ de inimi ce era. Lenuş nici nu băgase de seamă. Abia când şi-a lăsat geanta lângă birou şi a dat să pornească calculatorul l-a văzut. A încrenenit. La început s-a speriat, tare s-a speriat, apoi a pufnit-o râsul. Mitică se întinsese la picioarele ei, cu botul pe labe şi o privea candid ca un copil. O vreme Mitică a stat ziua sub biroul lui Lenuş şi noaptea ascuns în debaraua cu mături. Nimeni nu mai ştia de el în afară de Lenuş. Asta până într-o dimineaţă când lu’ Tanti Vasilica i-a scăpat vasul de la făcătorul de cafea pe jos şi praf s-a făcut. A dat fuga la debara să ia spălătorul, a deschis uşa, l-a luat repede şi…. a rămas cu el în mână ca o statuie. A stat aşa în mijlocul drumului până a apărut într-o fugă Lenuş. Mitică dormea agăţat de spălător exact ca o prună într-un pom.
- Şşşşt… a pâsâit Lenuş repede - nu mai zi la nimeni te roooog…
După câteva momente de încremenire în uimire şi după ce şi-a dat seama că pata neagră de pe spălător nu era altceva decât o pisică făcută covrig în jurul băţului, Tanti Vasilica a început să râdă în hohote.
- Ia uite la el ce drăgălaş e. Ptiu, ptiu, ptiu, să nu-i fie de deochi că dulce mai e – a stupchit vecina de birou a lui Lenuş înspre patruped. Ia uitaţi ce am găsit aici – continuă ea pe un ton triumfător, privind spre ghemotocul negru tăciune cu două puncte galbene ca doi bănuţi de aur în loc de ochi, ce începuse să se deşire şi să se întindă ca un melc ieşit din cochilie. Tu l-ai adus? – întrebă ea spre Lenuş.
- Eu. Da să nu mă spui lu şefu te rog. Te rog, te rog, te rog… După masă îl duc înapoi dacă e nevoie…
Mitică a fost îndrăgit din prima clipă de tot biroul. De fapt la început nimeni nu-i spunea Mitică, ci îl chema pur şi simplu Pisoi.
- Pisoiiii, pisi, pisi, pisi – îl chema Lenuş dimineaţa când îi dădea să mănânce într-o cutie de brânză de vaci de plastic sub biroul ei, parizer sau cremvuşti luate de la prăvălia lui Anghel de peste drum cu douăj dă lei kilogramu.
Mitică l-a botezat Emil într-o dimineaţă când citea în gazetă despre scandalurile din fotbal
- Bă, Mitică de la ligă e mai negru în ceru gurii decât tine – i-a explicat Emil prinzându-l de bărbie şi scuturându-l uşurel ca pe un ghemotoc de lână. Iar tu eşti mai Mitică decât el – completă Emil văzând că nimic nu-l zdruncină pe pisoiul care continua să clatine din cap în ritmul iniţiat de Emil chiar şi după ce acesta se reapucă de citit.
Şeful nu venea des în biroul în care lucra Lenuş, căci avea propriul office peste drum, dar cu toate acestea Matei s-a căznit vreo lună de zile să-l înveţe pe micul scouter să se ascundă sub birou când vede că intră cineva străin pe uşă.
- Auzi mă?! Dacă vezi că se deschide uşa, uite aşa, îi arăta Matei crăpând uşa îndeajuns cât să se facă curent şi să o audă pe doamna Mateescu ţipând din fund de lângă rafturile cu dosare că-i e frig, te târâi pe burtă şi te bagi sub birou oriunde ai fi, îi explica el luându-l de guler şi târându-l peste mocheta maronie până sub cel mai apropiat birou ca să-l înveţe drumul în condiţii de mers târâş. Că dacă nu faci aşa, uite aici ajungi, îi arăta Matei aruncând un cocoloş de hârtie la coşul de gunoi şi pe urmă la ghenă. M-ai înţeles?! – îşi termina el de fiecare dată pledoaria.
Şi deşi nimeni n-ar fi crezut la început minunea, strădania lui Matei a dat roade căci Mitică a învăţat să se ascundă sub biroul lui Lenuş de fiecare dată când se crăpa uşa.
Şi asta n-a fost nimic. Matei, care între timp devenise tatăl adoptiv, s-a săturat ca Mitică să-şi dea drumul de fiecare dată lângă PC-ul lui. Că o dată era să ia şi foc, când Mitică a facut pipi exact printre găurelele de aerisire şi a produs un scurt circuit de mai mare frumuseţea. Noroc că bărbatul a fost pe fază şi a vărsat repede cafeaua din care sorbea peste flacăra albăstruie. Aşa că Matei a decis să-l înveţe să facă la veceu. Ceea ce a fost floare la ureche căci Mitică era un învăţăcel tare ascultător. Doar apa n-o putea trage că era cu chestie d-aia pe care trebuie să apeşi mai cu putere că altfel face fâs fâs, lăcrimează un pic, da nu curge nimica.
Marea lovitură a venit însă cam un an mai târziu, în decembrie 2007. Domnul Georgescu trăia cel mai complicat moment al vieţii sale. Piaţa dădea semne de oboseală, o serie de societăţi de investiţii din vest începuseră să vândă masiv. Înspre est, prin Rusia, Ucraina, deja lichidaseră. Domnul Georgescu ştia că piaţa avea să coboare mult în continuare. Cu cât? Pentru cât timp? Nimeni nu ştia. Se mai încercau manevre disperate dar singura decizie curajoasă ar fi fost totul sau nimic. Domnul Georgescu îşi alesese un pachet periculos de care trebuia să scape şi plasa ordinele pe piaţă. Apoi mai adaugă, mai adaugă… pachetul se facu luuuuung lung. Domnul Georgescu clătină din cap şi se duse să-şi spele mâinile. I se umeziseră teribil. Se întoarse tot nehotărât. Ar fi putut foarte bine să-l întrebe pe şef. Dar astfel de întrebări nu se pun. “Ce trebuie să fac şefu ca să-mi pice în palmă un careu de aşi? Dar o quintă royală?!” În meseria asta e vorba de fler. Ai, eşti mare, n-ai, eşti un oarecare. Domnul Georgescu se aşeză la locul lui, privi absent spre ecranul calculatorului şi rămase înmărmurit. Cât lipsise el, un minut-două, tot contul fusese golit. Totul fusese vândut. Totul, absolut totul. Toate acţiunile firmei. Nu mai rămăsese nici una. Un purcoi de euroi.
- Cine a făcut asta? – a izbucnit domnul Georgescu.
Nimeni nu-i răspunse deşi vreo două capete se ridicară agale înspre dânsul.
- Cine a făcut asta? – insistă domnul Gerogescu pe un ton iritat.
- Ce-a făcut, domnu Georgescu?!
Domnul Georgesccu îi privi cu coada ochiului atent pe fiecare dintre ei. Niciodată nu se făcuseră glume proaste în birou. Iar aceasta ar fi fost una extraordinar de urâtă. Domnul Georgescu îşi cuprinse capul în palme. Numai el ar fi putut să o facă. Era atât de stresat încât probabil nici nu-şi dăduse seama. Simţea că se sufocă. Se ridică de pe scaun în viteză lăsându-l să se prăbuşească în urma-i, alergă la geam, deschise ferestrele şi începu să respire viguros. Jos, maşinile mişunau ca furnicile. “Şi eu sunt tot o furnică” filozofă domnul Georgescu. “Ce poate fi strivită oricând cu un băţ de chibrit doar”. Se aplecă în jos peste pervaz. Bătea vântul rece.
- Drace…se auzi glasul lui Matei, cineva a vândut tot. Absolut tot.
Ceilalţi verificară şi ei şi rămaseră blocaţi. Fiecare făcu aceleaşi manevre şi confirmară ceea ce bănuiau. Domnul Georgescu era cel care vânduse tot. Îl priveau îngroziţi. De ce o făcuse? Era o sinucidere curată. Unii îl priveau cu milă, alţii cu teamă, dar toţi îşi spuneau în gând că domnul Georgescu a înnebunit. Nu-i dăduse nimeni aprobarea pentru o tranzactie de asemenea anvergură. Erau acolo toţi banii firmei.
- Cine a făcut astaaaaa…..? – a ţipat domnul Georgescu sfâşietor de s-ar fi auzit până la şefu în birou dacă n-ar fi fost plecat.
- Mitică, domnule Georgescu - se auzi dintr-o dată un glas subţire iţit din tăcerea de gheaţă. Era al lui Lenuş, care speriată de moarte încerca să bâiguie ceva. Ştiţi…. Cât aţi fost la baie…. Mitică s-a aşezat la calculatorul dumneavoastră şi a apăsat nişte taste pe acolo… nu ştiu exact ce a apăsat.
Dacă n-ar fi fost extraordinar de grav toţi ar fi izbucnit în râs. Dar era… Şi totuşi toate analizele detaliate făcute până la sfârşitul zilei au arătat că Lenuş avea dreptate. Cel mai probabil era că Mitică făcuse tranzacţia apăsând din întâmplare doar două taste din cele multe pe care le avea tastatura pentru a răspunde cu YES la două întrebări capitale “sell all?” şi “confirm?”.
A fost o noapte de chin pentru toată lumea. Domnul Georgescu n-a mai dormit acasă ci la Matei de teamă să nu facă vreo prostie şi în plus toţi i-au spus să stea acasă urmănd ca unul din ei să-i dea vestea cea neagră şefului.
Şi exact aşa, discutând despre cine şi cum să-i dea vestea şefului i-a surprins acesta când a intrat dimineaţă ca o furtună în birou, la o oră mult mai matinală decât de obicei.
- Aţi văzut?! – a aruncat el în fugă şi a deschis televizorul pe canalul de business. A căzut bursa azi noapte în America. E la pământ. În Asia a fost prăpăd. Azi se prăbuşeşte şi la noi. Cine a vândut tot ieri a fost inspirat. A fost un geniu. Dacă o fi existat vreunul...
Toţi rămaseră cu gura căscată. Nu puteau crede aşa ceva.
- Vindeţi ce mai puteţi. Emil tu…. – începu şeful să împartă sarcinile în dreapta şi în stânga şi nimeni nu-l opri. Abia la urmă, când omul se lăsă sfârşit pe un scaun, Matei îşi luă inima în dinţi şi îi şopti:
- Am vândut ieri…
- Aţi apucat să vindeţi ceva ieri? – se lumină şeful şi pentru o clipă simţi cum energia începe să îi şerpuie prin trup şi să îi gâdile buricele degetelor. Extraordinar. Ce aţi vândut?
- Tot! - şopti Matei
- Tot?! - se încruntă şeful ca după o glumă proastă. Cum adică tot?!
- Tot, tot! – insistă Matei.
Şeful dădu buzna la primul calculator, îl împinse pe domnul Cepeleagă şi deschise screenul cu sumarul tranzacţiilor. Într-adevăr, fusese vândut tot. Nici nu ştia ce să facă, să sară în sus de bucurie sau să cadă moale ca o cârpă pe speteaza scaunului. Zâmbi uşor.
- Cine dracu a făcut-o? A salvat compania. Din câte îmi dau eu seama cred că o să intre în consiliul de administraţie, o să primească o felie mare din acţiunile companiei şi un fotoliu de piele la ultimul etaj cu vedere spre Splai.
Şi fiindcă nimeni nu îi răspunse insistă.
- Cine a făcut-o? – apoi se încruntă iar căci toată lumea stătea cu ochii în pământ ferindu-şi privirile.
Până la urmă Lenuş îşi dădu genunchii într-o parte şi arătând spre ghemotocul de blană neagră care tremura la picioarele ei murmură:
- Mitică!
Nu vă mai povestesc toată tărăşenia până la capăt. Cert este că Mitică a fost declarat erou şi în timp scurt viaţa sa s-a schimbat complet. A căpătat propriul lui fotoliu de bambus cu pernă de lână pus chiar sub fereastra din stânga lângă filodendron, a încetat să mai mănânce parizer şi cremvuşti de la Anghel, ci doar tacâmuri de pui de la Avicola Călăraşi şi boabe Royal Canin de la Carrefour şi se plimba ca un belfer pe toate birourile fără ca nimeni să-i ceară socoteală. Doar când auzea uşa dădea fuga şi se pitula sub biroul lui Lenuş aşteptând acolo cu inima cât un purice ca vizitatorul nepoftit să plece, pentru a-şi relua apoi plimbările printre computerele înţesate de cifre şi socoteli.
De altfel tranzactia uriaşă derulată la începutul lui decembrie nu a fost ultimul pas în materie de investiţii finaciare la care Mitică a participat, căci de fiecare dată când se ajungea într-un impas se găsea cineva care să zică mai în glumă mai în serios “da’ ia să vedem Mitică ce zice”. Şi alegerile lui Mitică au fost întotdeauna fericite, rezultatele deciziilor sale fiind cu mult peste media unui broker obişnuit. Până şi seful l-a chemat de vreo două ori când busra s-a aflat la cotitură. “Da’ Mitica ce părere o avea?” a zis el foarte serios şi Mitică a fost adus în birou la şefu într-un coş de rafie pe care Lenuş îl adusese de acasă ca să îl transporte până jos la aer curat si înapoi.
Vremurile au fost însă din ce în ce mai grele pentru companie, bursa a continuat să scadă brutal şi deşi banii fuseseră salvaţi nu era încă momentul pentru investiţii, piaţa fiind practic paralizată. Mai mulţi colegi au trebuit să plece, activitatea restrângându-se destul de mult. Şeful a renunţat la biroul lui şi s-a mutat cu ei în biroul cel mare unde era destul loc. Doar Mitică se simţea înfloritor şi cotinua să-şi fluture coada neagră printre computere sau să toarcă ca o felină ce era sub biroul lui Lenuş.
Asta până într-o zi de septembrie, doi ani mai târziu, când Matei care îl coborăse în coşul de rafie până la uşa clădirii ca să îşi ia gura de aer, s-a întors după o jumătate de oră cu coşul gol.
- Nu-i! – a ridicat el din umeri deznădăjduit. L-am căutat peste tot. A dispărut pur şi simplu. L-a mâncat pământul.
Lenuş însă a zâmbit dulce aşa cum numai ea ştia să zâmbească de fiecare dată când cineva întreba de domnul director şi ridicându-se în picioare murmura printre buzele unse proaspăt cu ruj cărămiziu.
- Cred că ştiu unde e!
Şi aruncând o privire peste grădinile din spatele clădirii îl ochi într-o curte cu crizanteme movulii lângă o roşcată durdulie şi plină de vino-ncoa.
Mitică s-a întors după vreo două zile şi a mai participat la vreo trei-patru tranzacţii mari, căci piaţa începuse să crească uşurel. Nu mult, dar constant. După încă o lună însă a dispărut definitiv. Şi roşcata din grădina cu crizanteme la fel. Acuma unii zic că ar fi fugit în lume cu roşcata, alţii ar fi fost gata să jure că ar fi văzut cum l-a călcat 361 în apropiere de fântână, iar alţii mai optimişti spun că l-ar fi momit americanii şi că ar fi ajuns specialist la bursa de la New York. Nimeni nu poate să bage mâna în foc pentru ce s-a întâmplat cu adevărat, dar toată lumea e unanimă în a recunoaşte că Mitică a fost cel mai bun lucru care li s-a putut întâmpla vreodată, în viaţa lor anostă din biroul 37 de la etajul doi.

O zi ca oricare alta

Fetiţa strânse mai tare degetele femeii şi ridică ochii întrebători temători către dânsa.
- Mami?!
Femeia se oprise brusc, îşi cuprinsese tâmplele între degetul mare şi arătător într-un gest tipic bărbătesc şi le masa rostogolindu-şi apăsat buricele degetelor. Ridică privirea, apoi zâmbi spre fetiţă.
- Mă doare capul mami. Mă doare doar un pic capul puiule, atât – o linişti ea pe copilă.
Dar era mai mult decât o simplă durere de cap. Picioarele prinseră a se înmuia ca două cornete de îngheţată în mijlocul verii iar privirea începuse să se destrame în şuviţe lungi şi subţiri, asemeni perdelei din plastic tăiată fâşii pe care o aveau bunicii la uşa bucătăriei de vară de la ţară şi se unduia ca o bacantă în bătaia vântului. Simţi că-şi pierde echilibrul şi căută un punct de sprijin încercând să n-o sperie pe fetiţă. Se retrase uşor, cu paşi mici ca un orb şi se rezemă în cele din urmă cu spatele de zid.
- Mami?! – ridică din nou fetiţa privirea cu aceeaşi expresie temătoare.
- Mi-a mai trecut puiule. Mi-a trecut aproape de tot. Mai stăm un minut să-mi trag sufletul şi mergem.
Ridică ochii şi atunci îl văzu pe trotuarul de zivazi. Era un bătrân cu un pardesiu lung lung până în pământ şi purtând pe cap o pălărie înaltă asemeni unui joben un pic înfundat. Era tare ciudat bătrânul. Părea decupat dintr-un vechi magazin şi lipit prost pe o copertă strălucitoare a unei reviste mondene. De fapt, privind cu atenţie avu impresia că lucrurile stau întocmai pe dos. Imaginea bătrânului era extrem de bine conturată, în timp ce tot ceea ce îl înconjura părea difuz ca un tabloul din aripi de fluturi ce-şi tremură sufletele. Avu senzaţia că bătrănul îi zâmbeşte şi-i face cu ochiul. Trase aer în piept, strânse din nou mâna fetiţei, apoi traversă strada în fugă. Bătrânul stătea aşezat pe marginea de beton a gardului de la intrarea în parc, cu mâinile în poală şi cu bărbia sprijită în piept. Când le văzu zâmbi cu toată gura. Fetiţa se eliberă din strânsoarea mâinii, alergă câţiva paşi şi se opri în faţa bătrânului ca un căţeluş în uşa din dos a măcelăriei. Bătrânul întinse palma, o mângâie pe creştet, apoi o strecură în interiorul pardesiului ca şi cum ar fi căutat ceva în buzunarul de la piept. O scoase încetişor ţinând între degete ca pe un pahar de cristal o lalea galbenă văpăi pe care o întinse fetiţei. Femeia zâmbi. Bătrânul o măsură din creştet până în tălpi şi duse cealaltă mână la piept, de unde scoase printre reverele pardesiului un buchet întreg de lalele roşii. Fetiţă bătu fericită din palme. Doi trecători miraţi se opriră câtiva paşi mai în spate şi începură să şuşotească. Femeia îşi cufundă faţa în flori. Miroseau a pământ şi a verde. Ar fi vrut să mulţumească bătrânului şi să plece, dar constată că nu-şi putea mişca picioarele. Parcă erau înţepenite în beton. Bătrânul părea ireal. Coborât dintr-un vis. Nu-i plăceau visele. Visele erau ca marea. Înşelătoare. Nu te puteai sprijini cu spatele de ele. Nici minunile nu-i plăceau. O vreme jucase cu colegele la loto şi în fiecare duminică spera să câştige dar se ruga de fiecare dată să nu fie o sumă prea mare. N-ar fi ştiut ce să facă cu ea. Bătrânul întinse mâna şi o petală de cais scuturată din copacul de peste gard i se aşeză cuminte în palmă. Închise palma, apoi o deschise. Un fluture alb cu patru ochi negri risipiţi pe aripi începu să clipească. Bătrânul suflă înspre el şi fluturele îşi luă zborul. Un “ohhhh…” prelung se auzi din spatele femeii, dinspre oamenii care începuseră să se strângă în jur. El însă nu-i băgă în seamă şi continuă să întindă palmele amândouă, să le închidă, să le deschidă şi să sufle peste fluturii care îşi luau zborul cu zecile ca o perdea de zâmbete zburătoare. Surâsul femeii se transformă într-un râs stingher din care hohote mici se desprindeau asemeni petalelor de cais amestecându-se printre ele. Fetiţa privi zâmbind înspre maică-sa. Avea ochii strălucitori ca doi licurici răscolind noaptea cu aripi de catran. Bătrânul termină de împrăştiat fluturii, îşi strânse mâinile în poală şi îşi cufundă iarăşi bărbia în piept. La colţul buzelor înflori însă un zâmbet. Unul mic, abia descifrat. În spatele său parcul abia se mai zărea printre aripile de fluturi, asemeni unei picturi întocmite din aruncări zglobii de pensulă tare.
Apoi brusc bătrânul îşi ridică pălăria. Doi porumbei albi aşezaţi pe creştetul său începură să gângurească amuzaţi de situaţie şi să tropăie uşor, pentru a-şi lua în cele din urmă zborul spre cer. Oamenii aplaudară. Bătrânul care abia îşi aşezase pălăria la loc pe creştetul pleşuv şi-o ridică din nou şi se aplecă să mulţumească mulţimii. Alţi doi porumbei iviţi în loc îşi luară zborul, apoi alţi doi şi alţi doi şi alţii, căci bătrânul nu contenea să mulţumească mulţimii, să-şi pună pe cap pălăria caraghioasă, apoi s-o ridice şi s-o plece la pământ într-un gest elegant. Dacă la început se auziseră câteva glasuri spunând “aaa… ştiu cum a făcut asta” valurile de păsări ridicându-se unul după altul în alb îi făcură pe toţi să aplaude zgomotos şi să se-ncânte.
Bătrânul o privi pe femeie în ochi. Se sperie. Privirea bătrânului era gravă. Se simţea ca în faţa profesorului de matematică care îi făcuse viaţa atât de grea în şcoală. Bătrânul îi întinse mâna. Femeia o întinse pe-a ei ca într-un gest somnambul. Degetele li se cuprinseră şi femeia simţi cum primăvara îi pătrunde în vene ca o soluţie de apă cu sare înainte de a fi instalată în salvare. Simţi furnicături în vârful degetelor ca un curent electric subţire şi-şi retrase mâna. Dar furnicăturile nu osteneau s-o irite. Când îşi privi degetele constată ca în vârful fiecăruia dintre ele îi crescuse câte o gărgăriţă. Femeia zămbi. “Gărgăriţă riiiţă / zboară-n poieniiiţă / şi-acolo unde-i zbura / să fie casa ta” le cântă ea şi gărgăriţele îşi desfăcură aripile mici ca unghiile de pitici voinici şi-şi luară zborul. Bătrânul nu păru însă mulţumit de ceea ce găsise în ochii femeii aşa că se ridică în picioare, se apropie de ea, apoi într-un gest cel puţin curios îşi desfăcu pardesiul ca şi cum ar fi vrut s-o cuprindă cu totul în el. Fără însă ca ea să aibă timp să se sperie îl închise la loc ca un pelican uriaş care îşi dezmorţeşte aripile. “Oooo…” strigă mulţimea. În spatele său parcul fusese complet schimbat, ca-ntr-o răsucire de mantie a unui iluzionist uriaş. Florile, copacii, aleile, gardul. Până şi vechiul chioşc de ziare. “E cu siguranţă o felie de vis” îşi spuse femeia şi îşi ciupi palmele până cănd acestea începură să sângereze. “Dacă nu e vis atunci e de rău, tare rău” – completă ea, apoi îşi luă copilul de mână şi se smulse din mulţimea încântată. Abia după cinci minute de mers grăbit avu curajul să privească peste umăr. Bătrânul nu se mai vedea. Nici oamenii strânşi în jurul său. Doar parcul verde crud stropit în culori curcubee de mulţimea de flori. Şi gardul negru elegant din fier forjat, şi chioşcul de ziare ca un foişor mic pentru copii. Şi oraşul. Oraşul întreg se schimbase. Femeia privi în jur descumpănită. Făcu câţiva paşi înapoi înspre parc. Apoi se opri şi se întoarse. Fetiţa mirosea laleaua. Oameni grăbiţi se loveau de umărul ei şi-şi continuau apoi drumul către destinaţii necunoscute. Erau mulţi, mult mai mulţi decât bănuia. Printre capetele lor i se păru că vede jobenul bătrânului. Alergă înspre el făcându-şi cu greu loc printre oameni. El era.
- Unde pleci? Unde crezi că te duci?! Nu poţi fugi şi lăsa totul aşa!
Bătrânul o privi zâmbind blajin.
- Ce să las aşa?
- Totul. Lalelele, fluturii, porumbeii, parcul. Da, mai ales parcul.
- De ce?!
- Pentru că ai transformat realitatea. Nimeni nu poate face asta. Nimeni nu are dreptul să facă asta. Trebuie să te întorci şi să pui totul la loc cum a fost – scrâşni femeia de-a dreptul furioasă.
- Care realitate?! - întrebă bătrânul la fel de calm. A mea?! A ta?! E ei?! Care realitatea?! Realitatea nu există. Realitatea e ceea ce simte fiecare. Realitatea si-o croşetează fiecare. Sunt miliarde de realităti.
Femeia se trase un pas în spate surprinsă. Bătrânul scoase din buzunarul pardesiului său vechi şi uzat un cui.
- Ce-i ăsta? – îl întrebă el pe un domn grizonat care tocmai trecea pe lângă ei.
- Un creion – răspunse domnul peste umăr fără să se oprească.
Bătrânul îi apucă palma şi fără să-l ferească din raza privirii îi puse în palmă obiectul. Era un fulg. Femeia îl privi mai mult decât mirată. Bătrănul ridică din sprâncene ca şi cum ar fi vrut să spună “Vezi!? Ţi-am spus eu!”. Ea lăsă fulgul să alunece pe trotuar şi când atinse asfaltul acesta se transformă într-un cărăbuş care se grăbi să se ascundă într-un petec de iarbă.
- Nu mai face asta! Mă oboseşti - ţipă ea.
- Eu nu fac nimic. Tu faci – îi răspunse bătrânul sobru şi femeia îl privi mânioasă. Tu ai adus şi lalelele, şi fluturii, şi porumbeii, şi florile din parc, şi iarba crudă… Fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Eu doar atât am făcut – mormăi bătrânul…
- Cum poţi să spui asta?! Ştii bine că nu-i aşa şi că minţi – se înfurie femeia. Bătrănul zâmbi larg pentru prima dată după întâlnirea lor de la poarta parcului.
- Hai să ne întoarcem să-mi arăţi ce am făcut eu – zămbi el împăciuitor apucând-o de umăr.
Femeia se răsuci pe călcâie şi se întoarse val vârtej la porţile parcului. Exact la poartă o ţigancă cu fuste înflorate îmbia trecătorii cu lalele. Femeia privi înspre florile ţigăncii şi apoi spre buchetul său de lalele. Păreau surori gemene. Chiar şi floarea galbenă a fetei semăna extrem de bine cu cele câteva ce se lăfăiau într-o găleată albă lângă genunchiul ţigăncii.
- Ce-i frumoaso?! Te-ai întors să-ţi mai dau un buchet?! Hai că-ţi dau din astea mov. Ia uite aici, o minunăţie. Hai la ţiganca să-ţi dea pe alese, că tare mai eşti frumoasă tu fată…
Femeia ridică ochii speriaţi spre bătrân şi acesta îi răspunse cu aceeaşi ridicătură din sprâncene “Vezi!? Ţi-am spus eu!”. Privi înpre parc. Nu erau roiuri de fluturi şi nici valuri de porumbei, dar erau acolo. Doi stăteau chiar pe chioşcul de ziare. Trei se lăfăiau la soare pe poteca spre cireşii înfloriţi. Doi sub băncuţă. Alţi câţiva alergau printre flori. Încercă să-şi amintească câţi văzuse înainte să apară bătrânul. Nu-şi mai amintea să fi văzut vreunul dar nici să-i fi căutat cu atenţie. Privi pe sub sprâncene spre bătrân. Începu să i se facă ruşine. Bătrânul avea dreptate. Pâna la urmă se părea că nu are nimic a face cu toată povestea. Privi cu atenţie potecile, bordurile, gardul proaspăt vopsit, chioşcul de ziare. N-ar fi putut spune cu siguranţă dacă se schimbase ceva sau bătrânul doar o ajutase să le vadă cu alţi ochi. Acesta ridică din nou din sprâncene. Femeia zâmbi. Era pus pe şotii bătrânul. Cu ochii în pământ de ruşine femeia zări lângă marginea de beton a gardului două gărgăriţe. Apoi încă două. Se aplecă şi ridică una pe vârful degetului. “Gărgăriţă riiiţă / zboară-n poieniiiţă / şi-acolo unde-i zbura / să fie casa ta” îi cântă ea şi gărgăriţa îşi desfăcu aripile şi dispăru. La fel si bătrânul.

Cocoşatul

Dacă ai fi întrebat pe cineva cum arată n-ar fi ştiut să-l descrie. Ar fi început desigur cu “areee… o cocoaşă, aşa rotundă şi merge aplecat şi într-o parte ca un schilod”, după care n-ar mai fi fost în stare să-ţi spună nimic. Nici cum îi sunt ochii, nici cum îi arată mâinile, nici ce faţă are, nici ce culoare îi e părul. Pentru toţi era cocoşatul, o mogâldeaţă de om aproape rotundă, cu chipul mai cernit decât hainele pe care le purta, ce apărea ca o umbră a tristeţilor colective imediat ce răsărea soarele, pentru a dispărea apoi ca un nor răsfirat de vânt imediat ce se răzleţeau negurile.
Îşi petrecea majoritatea timpului în faţa bisericii, şezând pe marginea de beton şi cu spatele lipit de gardul de sârmă împletită al acesteia, ascunzându-şi cocoaşa între sufletul deşirat ca un abur ruginiu şi privirea aspră a lui Dumnezeu. Nu întindea mâna şi nu cerea niciodată nimic, dar oamenii îi lăsau câte o bucată de pâine sau câte un ban, iar el dezvelea de fiecare dată câte un bogdaproste gros şi întunecat, ca un urs în lanţ care mulţumeşte cu un ochi umed fiecărui călător ce-i aruncă în treacăt o privire blândă.
Cel care l-a dat de gol a fost un pui de ţigan. Nemulţumit ca n-a primit el ci cocoşatul jumătatea aburindă de brânzoaică cu stafide, puiul de ţigan s-a înfuriat şi arătând cu degetul spre cocoşat a început să zbiere cât îl ţineau plămânii “nu e cocoşat adevărat, e un şarlatan, are o cocoaşa falsă, vă spun eu” şi ca să-şi dovedească spusele s-a apropiat de acesta şi nici una nici două l-a izbit cu putere în cocoaşa rotundă. Spre uimirea tuturor cerşetorilor şi a puţinilor trecători din zonă pumnul copilului s-a afundat în cocoaşa ca o mână de femeie în coca moale de cozonac. “Haa, uite, are o pernă la fel ca Gogu a lu’ Iordan” concluzionă el mulţumit şi-şi încrucişă sfidător braţele. Cocoşatul nu reacţionă ci doar se ridică uşor şi o şterse schiopătând, urmărit de o duzină de priviri şi o mulţime de murmure.
Câteva zile nu a mai apărut. Unii spuneau că l-ar mai fi văzut ici colo în oraş, alţii că ar fi murit în accidentul de la moara părăsită când un perete înalt de cărămidă se prăbuşise brusc, cert este că dezvăluirea copilului a împărţit cartierul în două, jumătate care îl consideră pe cocoşat un şarlatan şi o jigodie ca toţi ceilalţi şi cealaltă jumătate care îi lua apărarea considerând că era un om bun şi sărman chiar dacă infirmitatea sa nu era una reală ci închipuită.
Revenirea sa a trecut neobservată, aşa cum îi trecuse şi viaţa. E adevărat că bucăţile de pâine se împuţinaseră iar monezile de fier erau din ce în ce mai rare. Asta până când…
Asta până într-o seară când o şleahtă de derbedei din cartier a decis să-i aplice o corecţie cocoşatului pentru a-i îndrepta cocoaşa şi a-l întoarce între oameni cum se exprimase elegant unul din membrii ei de vază.
- Şi zi aşa… ai cocoaşă mă?! – îl atacă primul pe nepregătite la îmbufnatu soarelui.
- Cocoaşă de piftie mă? Sau din fulgi de oaie? – râse grosolan al doilea împungându-l cu degetul in piept.
Al treilea îl izbi cu piciorul în stomac apoi îl prinse de gât cu o mână şi cu cealaltă începu să-i jupoaie hainele ca pe o piele de şarpe.
- Să-i vedem cocoaşaaaa……. Să-i vedem cocoaşaaaa…….. – strigau toţi într-un glas în timp ce băiatul ce-i jupuia hainele începu să-i dezvelească uşor spinarea ca pe o placă memorială din marmură instalată pe zidul mâncat de igrasie şi gata să se prăbuşească al unei case dărăpănate.
- Unuuuuu, doooooi, treiiiiiiiiii – strigau toţi în cor şi cămaşa se prăbuşi ca un miel cu gâtul tăiat la picioarele cocoşatului lăsând aninată în spinare într-un echilibru precar o pernă veche, din care icicolo se iţeau fulgi albi smotociţi, ca dintr-o aripă de înger încremenită în nenaştere.
- Deci de-ăsta ne eşti cocoşatule? – întrebă unul dintre băieţi agăţând cu două degete perna şi trimiţând-o cu un şut precis peste gardul bisericii…..
Şi-atunci brusc toate râsetele încetară. Toate feţele vesele deveniră schiloade. Toată zarva prostească se transformă într-o tăcere de criptă ca o cangrenă rozând încet, cu dinţi invizibili din siguranţa îngâmfată. Toate semnele de întrebare se aliniară drepte în semne de uimire. Mai mult decât de uimire, de groază. Groază şi scârbă. Căci odată înlăturată perna spinarea cocoşatului dezveli adevărata infirmitate care îi îngrozi până şi pe vitejii luptători ai dreptăţii. Cocoaşa bărbatului nu era nici atât de rotundă şi nici atât de mare cât lăsa el să se vadă, dar era cu adevărat hidoasă, îngrozitor de hidoasă…
În înlemnirea care îi cuprinse pe toţi cocoşatul îşi adună în grabă hainele şi dispăru după primul nor într-o fugă schiloadă. Perna căzută peste gardul bisericii la picioarele lui Hristos nu făcuse decât să ascundă decent ani în şir adevărata diformitate.
A tuturor.