Prima reacţie când am văzut elefantul din sufragerie a fost să-mi strâng pleoapele cu putere şi apoi să le întredeschid uşor şi cu teamă, ca şi cum un meteorit incandescent apărut din înalturi mi-ar fi forfecat privirea rătăcită printre cele lumeşti maimai să-mi pârlească sprâncenele şi să-mi rumenească obrajii. Mi-am prins buza de sus între lopătarii din faţă, dintre care unul are un colţ rupt într-o căzătură pe cimentul din baie pe vremea când eram puşti şi reparat mult mai târziu odată cu o carie adâncă la premolarul din stânga, pentru a fi ulterior rereparat dincolo de ocean din cauză că înghiţisem colţul pus în ţară, căci mde’ un vârf de lopătar nu e acelaşi lucru cu o plombă în premolar, şi-am muşcat. Nici vorbă să visez. Lopătarii cuminţi au executat manevra solicitată fiind gatagata să se unească unul cu celălalt fără să ţină cont de carnea rămasă între marginile lor subţiri, însă ţipătul meu scurt şi ascuţit i-a oprit la timp. Elefantul nu m-a băgat în seamă înţepenit aşa în rama uşii cum eram, confundându-mă probabil cu un palmier uscat, lipsit de frunze şi de farmec şi a continuat să înfulece o yucca pe care o scosese tacticos din ghiveciul propriu şi personal şi pe care o ţinea cu trompa ca pe o sfeclă furajată gata a fi aruncată în troaca de porci. Privind mai atent constat că e a doua, şi ultima de altfel, căci un alt ghiveci gol se rostogoleşte spre picioarele mele, urmă indubitabilă a crimei care se produsese cu puţin timp înainte să intru. Nu apuc să fac doi paşi şi yucca, două sute cinzeci de mii, trei braţe, înaltă de vreo juma de metru, dispare în gura mizerabilului. Pus în faţa faptului împlinit, primul gând care-mi străbate freza e să pun repede mâna pe hârdăul în care sălăşuieşte colocasia ce ca prin minune a scăpat primului atac şi să-l târşâi pe parchet (o Doamne, ce papară o să-mi iau pentru asta) până în hol. Strâng apoi în grabă şi ghivecele mai mici, cel cu trandafirul japonez ce face nişte flori crem de-ţi vine să le mănânci, două ghivece cu violete de parma mov şi roz, bonzaiul primit cadou de la naşu acu doi ani, ghiveciul cu Maranta Leuconeura Somnoroasa, cele trei cu puii de pakistakis şi odată încheiat planul „ardeţi holdele, otrăviţi fântânile” mă rezem cu spatele de perete să-mi trag sufletul. Încă nu-mi pot crede ochilor. În sufrageria mea este un elefant în carne şi oase. Caut repede din ochi o gaură mare în zid cam aşaaaa... cât de-o betonieră scăpată de sub control şi izbită cu furie de zidul casei, dar nu găsesc. Pesemne că a fost introdus pachet şi a fost umflat la faţa locului. Apoi dintr-o dată mi se înmoaie picoarele, dar cu ele înmuiate aşa reuşesc eroic să mă târâi până la geam şi să trag perdelele. Am câţiva vecini foarte amabili şi săritori, care ar fi gata oricând să-mi dea o mână de ajutor pentru a face cunoscut întregii lumi ceea ce se întâmplă dincoace de ferestrele mele. Cum musafirul este cu totul şi cu totul impunător şi perdelele cam străvezii, alerg degrabă în dormitor, smulg din şifonier câteva cearceafuri (hmm... mai are cineva şifonier ca mine, sau toată lumea are dressing?) şi mă întorc degrabă. Îl găsesc pe hămesit lingând ceva cu trompa din fructiera de argint a nevesti-mii în timp ce paharele de şampanie, alea primite cadou din partea casei în noaptea dintre milenii, zac pe podea făcute ţăndări. Dar nu am timp de fineţuri. Arunc cearceafurile peste galerie şi încerc cât pot să le întind pentru a masca preumblarea uriaşei arătări prin apartamentul meu minuscul. Nu apuc bine să termin şi un ac fierbinte îmi sfredeleşte inima. Nu stau eu prea sus, stau doar la etajul întâi, dar tot am un vecin sub mine, mai bine zis o vecină, iar tanti Vetuţa e foarte sensibilă la orice se întâmplă împrejurul dumisale, de parca auzul şi văzul i s-ar fi ascuţit cu trecerea vremii, nu i s-ar fi atrofiat aşa cum mi se întâmplă mie. Bineee... mie mi s-au ascuţit altele, dar asta e altă poveste. Mă uit la măsura tălpii pachidermului, îi măsor din ochi statura... Nici vorbă să-i gasesc nişte papuci de-ai mei potriviţi. Aşa că ori îl conving să şadă locului, ori trebuie să-i meşteresc nişte încălţări la comandă, căci dacă începe să tropăie pe parchetul meu imitaţie de stejar, în realitate hârtie presată cu abiţibild deasupra, s-a dus pe apa sâmbetei liniştea albastră. Prima variantă îmi pare mai la îndemână aşa că ies în hol şi mă întorc cu violetele de parma. Astea se prind repede. Rupi nişte frunzuliţe, le pui într-un pahar de plastic cu apă şi imediat le dau mustăţi. Aşa că sacrificarea lor de bună voie nu-mi sfâşie decât jumătate de suflet. Îl proptesc pe nepoftit în colţ între canapea şi fotoliu şi-i întind plantele. Le haleşte ca pe seminţe şi apoi începe să plescăie bălos dând dovadă de o proastă creştere incalificabilă. I-o fi sete bag seama. Alerg în baie, scot mopul din găleată, o umplu ochi cu apă de la cadă şi o aduc degrabă. Proastă idee! Pachidermul îşi bagă trompa, suge încântat ca un aspirator proaspăt scos din cutie şi când îmi spun satisfăcut că am fost cu un pas înaintea dorinţelor sale, începe s-o împroaşte peste oglinda de cristal unu jumate pe doi, cu margini aurii reliefate ondulând de jur împrejur ca nişte porumbei în zbor, pe care o avem cadou de nuntă de la mama soacră. Apoi, până să apuc eu s-o înhaţ îşi mai vâră o dată trompa în găleată şi absoarbe tot ca un burete de vase d-ăla de-i fac reclamă la teveu, na c-am uitat cum îi zice şi o împroaşcă cu mare satisfacţie peste mine umplându-mă de apă din cap până-n picioare. Lucrurile scapă încet încet de sub control dacă e să mă ţin după coada lui, e adevărat mică şi îmbârligată. Deşi îmi tremură braţele de nervi şi măselele scrâşnesc ca pietrele de moară, încerc să mă calmez şi să privesc totul la rece. Nici prea mult nu pot să privesc fără să acţionez căci mai e o oră şi vine nevastă-mea. Şi uite că nici nu ştiu cum o fi mai bine să tratez problema. Să o pun faţă în faţă cu realitatea crudă sau să încerc să rezolv totul până soseşte şi să o scap de o imagine inimaginabilă?! Remedierile n-ar lua prea mult timp, poate doar zgârieturile alea din parchet să-mi dea ceva bătăi de cap. În schimb, abordarea directă a realităţii m-ar scuti de câteva minciuni gogonate, dar ar aduce câteva întrebări la care nici Papa n-ar şti cu siguranţă să răspundă cu toate conexiunile sale sus puse, ceea ce ar crea în interiorul căminului conjugal o stare de nestare care ar expanda fără tăgadă ca o ciupercă atomică în cenuşiu, fum şi chiar ceva radiaţii. Aşa că fără să stau prea mult pe gânduri am decis să scap de gângania uriaşă. Cum cu Baygon ştiam de la început că n-am nicio şansă având în vedere volumul de substanţă elefăntoasă necesar a fi făcută să dispară, am decis să scap de el prin metode naturale, fără chimicale. Primul impuls a fost să-l scot pe balcon între butoiul cu varză murată, uneltele de pescuit şi borcanele cu gogonele, dar recunosc că oricât aş fi încercat să-l îndes pe uşă nu l-aş fi putut trece în partea cealaltă nici mort. Aşa că ideea a picat din start. O altă soluţie ar fi fost să-l îndes uşor în dormitor, să dărâm peretele ce dă spre balcon şi să-l scot astfel afară. Dar dacă tot trebuia să dau jos un perete mi-am zis că e mai bine să-l dărâm direct pe cel din sufragerie. Astfel se crea un spaţiu deschis care ar fi putut fi utilizat de pachiderm pentru a plonja până în grădină. Deschizând însă fereastra am constatat că cei 4-5 metri până jos ar fi creat mari greutăţi gleznelor butucănoase ale musafirului nepoftit şi că aterizarea s-ar fi produs fără niciun dubiu pe burtă, în timp ce trenul de aterizare ar fi suferit stricăciuni serioase. Aşa că, milos din fire, dau iar fuga în dormitor şi caut aşternuturile cele bune din raftul de sus. Sunt din mătase şi ştiu că din chestia asta se fac cele mai straşnice paraşute. Mai însfac ghemul de sfoară, rola de chingă, foarfecii şi mă apuc de lucru. Nici nu ştiu când a trecut timpul dar paraşuta e gata. E o nebunie. Patru cearceafuri cusute unul de altul, frânghii de legătură şi pătura cea groasă făcută ham pentru pachiderm formează cea mai teribilă păraşută a tuturor timpurilor. O strâng fericit sub braţ, adun cu grijă chingile în jurul meu şi fug în sufragerie. Deschid uşa.... Stupoare. Nimic. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Cum dracu poate să dispară un elefant dintr-o sufragerie?! Doar nu e un băţ de chibrit! Mă gândesc că s-a ascuns după canapea, dau la o parte fotoliul, deschid uşile de la comodă. Nimic, nimic. Cum poate să se facă nevăzut ditamai animalul?! Deschid furios fereastra şi caut din ochi printre trandafiri şi scaieţi. Nici vorbă. Nu se vede nici mai departe, în parcare sau dincolo de şosea...
Deodată aud zgomot pe hol. S-a pitit de mine al naibii. Hoţomanuuul.... Ciulesc urechile mai bine şi pasul îmi pare totuşi mult mai uşor. Nu e al lui ci al nevesti-mii. Ora aia se scursese fără s-o bag de seamă şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. În fineeee... nu s-a întâmplat chiar cum trebuia să se întâmple căci nevastă-mea are în faţa ochilor cu adevărat o imagine inimaginabilă. Eu în dreptul ferestrei deschise, ud tot, cu paraşuta făcută din cele patru cearceafuri de mătase în braţe, două ghivece din care lipseşte frumuseţe de yucca rostogolite pe podea, cele cu violete de parma asijderea, paharele de şampanie cu înscrisul „La mulţi ani 2000!” făcute ţăndări pe parchet, oglinda de cristal primită cadou de nuntă de la soacră-mea împroşcată cu apă şi nu în ultimul rând o grămadă de zgârieturi pe podea ca urma pe cer a unui autobuz d-ăsta ceresc ce tocmai se dezintegrează în atmosfera terestră...
Şi zău că în faţa acestei înspăimântătoare realităţi n-am nicio replică!
duminică, 2 octombrie 2011
sâmbătă, 24 septembrie 2011
Şah
Mă priveşte fix, cu buzele subţiri sfâşiindu-se una pe alta aşa cum se sfâşie ziua cu noaptea la răsăritul sau la apusul soarelui şi cu ochii împăienjeniţi de mânie precum ceaţa deasă acunzând privirii călătorului strălucirea oraşului. De fiecare dată când ne certăm se comportă la fel, îşi pecetluieşte buzele, mă sfârtecă cu privirea şi îşi scoate tacticos tabla de şah începând să înşire piesele ca pe o armată de soldaţi hotărâţi să schimbe lumea. Orice aş încerca să fac se ascunde înapoia privirii sale ca şi cum împrejmuirea cu cai, nebuni, turnuri şi regine l-ar izola de lume precum o cupolă de sticlă atât de rar înfloritul titanium amorphophallusul.
- Tu nu înţelegi că nu se poate să desfaci lumea până în cele mai mici bucăţele şi să-i pipăi măruntaiele calde aşa cum încerci tu?! – mă strădui să îi explic în timp ce el aranjează tacticos pe tablă în pătratele egale piesele de şah, ca un fachir cuiele pe patul de lemn, fără să mă bage în seamă. Lumea trebuie privită de sus dacă vrei s-o înţelegi, aplecându-te pierzi privirea de ansamblu, pierzi contextul, fundalul. Te înneci în detalii.
Nu mă priveşte, cuvintele mele trec pe lângă dânsul ca o ploaie de vară peste zgribulitele vrăbii. Nici o tresărire a feţei nu indică faptul că ar auzi ceea ce-i spun. A terminat de aranjat piesele şi dă drumul jocului. Deschide din stânga agresiv dar demodat cu Gambitul Evans. Sacrifică conştient pionul de la B sperând să acapareze mijlocul tablei de unde să controleze jocul ca un far intrarea în port.
- Pui prea multă patimă – îi spun privindu-l cum stă îngândurat, cu mâna sub falcă, calculând opţiuni, analizând posibilităţi, adulmecând următoarea serie de mutări. Niciodată nu se gândeşte la mutarea pe care vrea să o facă la următorul pas, aceea e deja stăbilită. Încearcă să-şi imagineze ce gândeşte adversarul şi filtrează multitudinea de variante pe care le are în funcţie de ceea ce ştie despre adversar şi despre felul lui de a gândi, stabilind următoarea serie de şapte opt mutări cel puţin.
Acceptă cu dreapta pionul otrăvit de la B şi încearcă să prevină cedarea centrului teatrului de luptă. Retrage nebunul la A5 şi caută să-şi dezvolte piesele ţinute prizoniere de un nenecesar învârtit în jurul cozii.
- Nu există alb şi negru, înţelegi?! – îi spun, apoi îmi muşc buza. Să-i explic că nu există alb şi negru e ca şi cum aş vorbi de funie în casa spânzuratului. Dar nu am ce face, trebuie să-mi duc pledoaria până la capăt, deşi am un minus din start şi el ştie asta foarte bine căci contabilizeaza fiecare mişcare greşită a mea.
- Lumea e gri. Nu putem să o despicăm în alb şi în negru, în bun şi în rău, în frumos şi în urât. Dejurîmprejurul e un tot, trebuie să-l iei aşa cum e şi să sădeşti sămânţă de alb acolo unde crezi că va încolţi. Nu încerca să găseşti pajişti de alb căci nu există, ştii foarte bine.
Stânga a acaparat centrul ca un general care şi-a aşezat trupele pe dealuri şi aşteaptă ca duşmanul să-i cadă în plasă la prima mişcare greşită. Dreapta, deşi are un uşor avantaj numeric nu reuşeşte să se desfăşoare, e prizonierul propriei neputinţi. Are idei, are forţă dar nu mai are timpul necesar. E într-o continuă alergare fără să-şi poată controla mişcările şi viitorul.
A început să se enerveze. O venă subţire pe tâmpla stângă zvâcneşte impulsiv ca şi cum ar încerca să pompeze pe acolo ultimele rezerve de energie. E încrâncenat. Nu-şi ridică ochii de pe tablă, nimic nu mai există în jur, nici măcar eu. E singur. El, piesele negre din dreapta şi piesele negre din stânga. Nu joacă niciodată cu albele. Nici pătrate albe nu sunt, doar negre.
Ca din senin, venind de niciunde, o adiere de vânt se înteţeşte rostogolindu-se de-a dura peste vârful teilor şi se transformă ca un zmeu într-o rafală scurtă. Apucă obraznică, fără nicio încuviinţare, tabla de-un colţ şi o azvârle cât colo împrăştiind piesele de jur împrejur. El mă priveşte îngrozit ca şi cum dezvelirea de piese l-ar fi lăsat stingher pe muchia ascuţită a lumii într-un echilibru instabil.
Nu ştiu ce să-i spun ca să-l liniştesc... Chiar nu ştiu... Dar îi voi aduce mâine altă placă de şah şi un set nou de piese!
- Tu nu înţelegi că nu se poate să desfaci lumea până în cele mai mici bucăţele şi să-i pipăi măruntaiele calde aşa cum încerci tu?! – mă strădui să îi explic în timp ce el aranjează tacticos pe tablă în pătratele egale piesele de şah, ca un fachir cuiele pe patul de lemn, fără să mă bage în seamă. Lumea trebuie privită de sus dacă vrei s-o înţelegi, aplecându-te pierzi privirea de ansamblu, pierzi contextul, fundalul. Te înneci în detalii.
Nu mă priveşte, cuvintele mele trec pe lângă dânsul ca o ploaie de vară peste zgribulitele vrăbii. Nici o tresărire a feţei nu indică faptul că ar auzi ceea ce-i spun. A terminat de aranjat piesele şi dă drumul jocului. Deschide din stânga agresiv dar demodat cu Gambitul Evans. Sacrifică conştient pionul de la B sperând să acapareze mijlocul tablei de unde să controleze jocul ca un far intrarea în port.
- Pui prea multă patimă – îi spun privindu-l cum stă îngândurat, cu mâna sub falcă, calculând opţiuni, analizând posibilităţi, adulmecând următoarea serie de mutări. Niciodată nu se gândeşte la mutarea pe care vrea să o facă la următorul pas, aceea e deja stăbilită. Încearcă să-şi imagineze ce gândeşte adversarul şi filtrează multitudinea de variante pe care le are în funcţie de ceea ce ştie despre adversar şi despre felul lui de a gândi, stabilind următoarea serie de şapte opt mutări cel puţin.
Acceptă cu dreapta pionul otrăvit de la B şi încearcă să prevină cedarea centrului teatrului de luptă. Retrage nebunul la A5 şi caută să-şi dezvolte piesele ţinute prizoniere de un nenecesar învârtit în jurul cozii.
- Nu există alb şi negru, înţelegi?! – îi spun, apoi îmi muşc buza. Să-i explic că nu există alb şi negru e ca şi cum aş vorbi de funie în casa spânzuratului. Dar nu am ce face, trebuie să-mi duc pledoaria până la capăt, deşi am un minus din start şi el ştie asta foarte bine căci contabilizeaza fiecare mişcare greşită a mea.
- Lumea e gri. Nu putem să o despicăm în alb şi în negru, în bun şi în rău, în frumos şi în urât. Dejurîmprejurul e un tot, trebuie să-l iei aşa cum e şi să sădeşti sămânţă de alb acolo unde crezi că va încolţi. Nu încerca să găseşti pajişti de alb căci nu există, ştii foarte bine.
Stânga a acaparat centrul ca un general care şi-a aşezat trupele pe dealuri şi aşteaptă ca duşmanul să-i cadă în plasă la prima mişcare greşită. Dreapta, deşi are un uşor avantaj numeric nu reuşeşte să se desfăşoare, e prizonierul propriei neputinţi. Are idei, are forţă dar nu mai are timpul necesar. E într-o continuă alergare fără să-şi poată controla mişcările şi viitorul.
A început să se enerveze. O venă subţire pe tâmpla stângă zvâcneşte impulsiv ca şi cum ar încerca să pompeze pe acolo ultimele rezerve de energie. E încrâncenat. Nu-şi ridică ochii de pe tablă, nimic nu mai există în jur, nici măcar eu. E singur. El, piesele negre din dreapta şi piesele negre din stânga. Nu joacă niciodată cu albele. Nici pătrate albe nu sunt, doar negre.
Ca din senin, venind de niciunde, o adiere de vânt se înteţeşte rostogolindu-se de-a dura peste vârful teilor şi se transformă ca un zmeu într-o rafală scurtă. Apucă obraznică, fără nicio încuviinţare, tabla de-un colţ şi o azvârle cât colo împrăştiind piesele de jur împrejur. El mă priveşte îngrozit ca şi cum dezvelirea de piese l-ar fi lăsat stingher pe muchia ascuţită a lumii într-un echilibru instabil.
Nu ştiu ce să-i spun ca să-l liniştesc... Chiar nu ştiu... Dar îi voi aduce mâine altă placă de şah şi un set nou de piese!
luni, 15 august 2011
Colegul cel nou
L-am gǎsit acolo luni dimineaţǎ. Lucra la biroul lui Georgescu care era în concediu la mare pentru douǎ sǎptǎmâni. Când am intrat eu mai erau în birou doar Mariana şi Corneluş, cǎ Mariana oricum vine prima cǎ dǎ de mâncare la nişte mâţe aciuate în faţa clǎdirii şi nu vrea s-o ştie lumea şi sǎ-i iasǎ vorbe. Cu bǎieţii de la pazǎ are un şmen şi le mai dǎ pǎ ture câte un kil de telemea de la fermǎ de la ai ei când vin o datǎ la douǎ luni cu Aro de-o aduce în piaţǎ la Obor. Pân’ la nouǎ jumate aşa s-a strâns toatǎ lumea. Da nimeni nu-l cunoştea. Mai schimbam câte o ocheadǎ, mai ridicam din sprâncene, mai dǎdeam din cap înspre el, nimic. Nimeni n-avea nicio idee cine-i. Avea în faţǎ un morman de hârtii şi muncea conştiincios de-ai fi zis cǎ-i de pe la ǎştia de la multinaţionale cǎ prea nu ridica nasu din dosare. Din când în când mai ieşeam câte doi afarǎ sǎ-l mai bârfim, ne fǎceam damblaua şi intram înapoi. Nici la doişpe nu s-a ridicat de la masǎ. A rǎmas singur în birou. Cǎnd m-am întors eu cu cafeaua şi cu pizza el se întindea. Şi-a mai risipit ochii pe fereastrǎ pentru vreo câteva minute, apoi s-a apucat iar de treabǎ. „Bǎ ǎsta o fi de laaaa...” a zis Astafiei când am ieşit cu toţii pe culoar sǎ vedem ce-i de fǎcut cu individul, da Ionescu i-a luat vorba din gurǎ „Puşche pe limbǎ. Ar fi prea de tot. Tocmai la noi?!”. Era la vreo cincizeci de ani, sobru, cǎlcat, scrobit, la costum, pǎr scurt grizonat, nevopsit, ochelari de aproape. Ar fi putut fi! Luni cred cǎ n-am muncit mai nimic, cǎ din cinci în cinci minute trebuia sǎ ieşim pe culoar sǎ mai vorbim una alta. Doar nu era sǎ discutǎm de faţǎ cu el....
Marţi când am urcat scǎrile îmi era inima cât un purice. Fǎceam pariuri cu mine însumi. O mai fi acolo... n-o mai fi acolo. Când am deschis uşa mâna îmi tremura pe clanţǎ. Apoi a îngheţat. Era tot acolo. Nici n-am mai intrat. Mi-am lǎsat lucrurile şi am ieşit pe culoar sǎ-l aştept pe Astafiei şi pe ǎilalţi sǎ punem ţara la cale. Omu nimic de zis politicos „bunǎ ziua – buna ziua”, „la revedere – la revedere”. Marţi avea cǎmaşǎ nouǎ. Se vedea dupǎ gulerul alb impecabil, nu ca a lu alde Mârâitu care le schimbǎ o datǎ pe sǎptǎmânǎ de i se face guleru una cu gâtu.
„Bǎ o fi lǎsat Georgescu pe cineva în loc, cǎ şi aşa e în urmǎ cu lucrǎrile” a zis Nǎstǎsie şi toatǎ lumea a râs, da Nicoleta a luat-o în serios. „Râdeţi voi, râdeţi, da eu îl sun, ce mǎ costǎ?! Poate lǎmurim misterul”. Şi Nicoleta a pus mâna pe celular, a sunat, l-a pus pe spiker sǎ auzim toţi şi a aşteptat. Dupǎ vreo zece apeluri s-a auzit glasul lui Georgescu vesel nevoie mare: „Dacǎ eşti Lucica vezi cǎ mai gǎseşti nişte bani în “Rǎzboi şi pace” între paginile 168 şi 169 şi 372 şi 373, dacǎ eşti vecinu Costicǎ “nu vǎ fǎceţi griji vecinu, mâine sosim” dacǎ sunteţi de la servici apǎsaţi “Abort” mai dǎ-vǎ dracu de golani”. Şi apoi un hohot de râs. Mda... nu era adus de Georgescu, asta era limpede ca lumina zilei.
„Da ce-aţi zice sǎ-l întrebǎm direct?!” insistǎ Nicoleta. „Ce sǎ-l întrebǎm fatǎ, dacǎ-i de laaaa...?! Tu te-ai ţicnit zǎu aşa! - i-a tǎiat macaroana Ionescu - mai bine hai la şefu, dacǎ nici el nu ştie e nǎşpǎu mare”. Şi ne-am dus toţi grǎmadǎ. Secretara a crezut întâi cǎ venim la mǎrire şi cum avea consemn de la şefu cǎ dacǎ mai întreabǎ cineva de bani sǎ-i dea afarǎ, dupǎ primii trei a trǎntit uşa exact în bârnǎul deja strâmb al lui Corneluş. Când a înţeles cum stǎ treaba ne-a lǎsat sǎ intrǎm cu toţii în secretariat urmând ca numai Ionescu sǎ intre sǎ vorbeascǎ cu şeful. Da pe urmǎ Mariana a zis cǎ dacǎ Antoanela nu ştie nimic n-are cum sǎ ştie nici şefu, cǎ vorba aia întâi aflǎ secretara şi pe urmǎ şeful. Aşa cǎ am fǎcut cale întoarsǎ cu coada între picioare. Dupǎ nici zece minute a apǎrut însuşi şefu. El care nu intra la noi decât o datǎ pe lunǎ sǎ ţipe „iar nu v-aţi fǎcut pontajele şi ǎia care le-aţi fǎcut le-aţi fǎcut cu picioarele; da bani ştiţi sǎ cereţi” şi sǎ ne arunce pe masa lu Angelica care-i lângǎ uşǎ toate pontajele mâzgǎlite cu roşu. A dat o turǎ prin încǎpere, l-a privit cu coada ochiului pe individ, apoi s-a oprit cu nişte hârtii în faţa mea. „Ăsta-i?” – m-a întrebat enigmatic de ziceai cǎ-i James Bond şi io agentu de spǎlare. „Ăsta-i” rǎspund eu printre dinţi. „Şi de când e aici?”. „De ieri”. Dupǎ care a mai aruncat o privire peste umǎr şi a trântit uşa în urmǎ.
Mǎ înmuiasem ca un cub de gheaţǎ în ceaiu de tei. Adicǎ nici şefu sǎ nu ştieee?! Asta însemna cǎ-i şi mai de sus, de sus de tot, şi dacǎ era sǎ iasǎ nasol aveam sǎ ne radem toţi, de la Director în jos, pe la şefu, trecând pe la noi şi hǎt pânǎ la ultima femeie de servici. Cǎ de-aia i-am şi zis lu Tanti Vasilica: „Tanti vezi ce faci cu mǎtura aia, cǎ avem pe unu de laaa... Trebuie sǎ luceascǎ toate câteva zile. Şi nu mai ţine şi mata gǎleata cu mopul chiar lǎngǎ mǎsuţa de cafea, cǎ dǎ rǎu, pe bune”.
De trei zile de când a venit ǎsta sefu iese cu noi pe balcon la fumat. Asta, c-aşa vine vorba. De fapt nu s-a apucat de fumat, tot nefumator a rǎmas, da iese şi stǎ într-un colt de-şi roade unghiile. E nervos. Tot îmi zice „Gata, azi mǎ duc sǎ vorbsesc cu Directoru, mǎcar dacǎ am greşit sǎ-mi spunǎ în faţǎ nu sǎ mǎ ia cu d-astea pe la spate”. Da nu s-a dus nici azi. Îi e fricǎ.
Dupǎ masǎ când individu s-a dus la veceu Rǎduţ a zis sǎ-i cǎutǎm în geantǎ, doar-doar dǎm de ceva dovezi. Nicoleta a zis cǎ ţine ea de şase, cǎ-i mai potrivitǎ şi dacǎ vine ǎla grǎbit îşi ridicǎ un genunchi cât sǎ iasǎ un pic de sub marginea rochiei şi-l mai ţine aşa pânǎ punem noi totul la loc. Zis şi fǎcut. I-am rǎstunat geanta, am împǎrţit ce era înǎuntru şi le-am analizat minuţios. Niciun rezultat notabil. Portofelul era mai gol ca poarta lui Ricǎ Rǎducanu, n-avea înǎuntru decât douǎ hârtii de cinci lei şi o cartelǎ de metrou consumatǎ, buletinu, carnetu de conducere şi talonu de Dacia. Nicio legitimaţie, niciun ecuson, nimic. În rest prostii, o carte, un senviş cu brânzǎ şi roşii, tocul de la ochelari... I-am zis lu Nicoleta sǎ intre cǎ stǎtea degeaba la uşǎ. Apoi îi fac semn întrebǎtor din barbǎ lu Costeluş. „Nimic” face el înspre mine din sprâncene. „Cum nimic mǎ?” mǎ rǎstesc la el la capǎtul rǎbdǎrii. „Nimic, nimic, nu-s d-ale noastre. Nici n-am înţeles ce dracu scrie acolo, da nu-s d-ale noastre” explicǎ pe îndelete Costeluş care a fost responsabil cu analiza documentelor la care lucreazǎ extraterestrul. „Singura chestie mai importantǎ mi se pare asta. Am gǎsit-o pe masǎ” zice cu juma de gurǎ Costeluş dupǎ ce-şi frânge mâinile ca pe o cârpǎ murdarǎ cu care a spǎlat pe jos şi întinde sub ochii tuturor un şerveţel alb de hârtie cu care individul s-a şters pe la gurǎ şi pe degete dupǎ ce a mâncat piersica mai devreme. „Ei, ce-i cu şervetu?” întreabǎ nerǎbdǎtor Rǎduţ care a fost cu ideea studierii genţii individului. Costeluş netezeşte şerveţelul cu dosul palmei şi atunci apar ca prin minune literele înşirate frumuşel B-U-R-S-U-C-U-L, scrise de mânǎ, mare, cu majuscule şi tǎiate de o linie subţire şi apǎsatǎ ca tǎişul unui cuţit, de ieşise pe partea ailaltǎ a şerveţelului.
„Haiti, am feştelit-o!” s-a înverzit Mârâitu fǎrǎ sǎ fie clar nimǎnui dacǎ exclamaţia sa fǎcea referire la propria persoanǎ sau era purtǎtorul de cuvânt al unei jelanii de grup. Cert e cǎ Mârâitu era cel mai în urmǎ cu lucrǎrile, cǎ-i şi spusese Ionescu cu câteva zile în urmǎ „Bǎ mai pune şi tu mâna p-o hârtie d-asta cu antet şi mai lasǎ dracu sudoku, mumoku şi alte tâmpenii, cǎ mâine poimâine te întreabǎ şefu de sǎnǎtate şi-ai sǎ dai din umeri” dar Mârâitu mârâise ceva intraductibil în stilu-i caracteristic şi continuase sǎ înşire cifre mici şi rotunde care sǎ se însumeze pe orizontalǎ, diagonalǎ şi verticalǎ. Nici Mariana nu se simţea mai bine cǎ dintr-o datǎ s-a fǎcut palidǎ la faţǎ şi s-a-nclinat într-o parte ca o trestie, c-aşa era ea fatǎ mai simţitoare, cǎ-i şi spusese iubitu ǎla al ei dupǎ ce se ţinuserǎ vreo cinci ani da nu şifonaserǎ aşternuturile „Mǎ fatǎ tu eşti prea simţitoare, mie îmi trebuie una mai normalǎ care sǎ simtǎ abia dupǎ ce pune mâna nu dinainte”. Şi dus a fost. Mariana nu ştie nici în ziua de azi ce-a vrut sǎ zicǎ Doru da mai plânge şi-acum dupǎ el şi mângâie în tainǎ telefonul când nu-i nimeni în preajmǎ. O speranţǎ mai avea Mariana însǎ, cǎci dacǎ ar fi fost vorba de ea ar fi trebuit sǎ scrie Bursuca şi nu Bursucul, aşa cǎ a privit îngânduratǎ spre bǎrbaţii strânşi roatǎ imaginându-şi cine ar fi putut fi bursucul care ar fi trebuit sǎ cadǎ la datorie.
„E Dacia domle şi n-are nici ecuson în geam, nimic special. Are numere vechi de când lumea, banale, niciun dubluve, nimic” a apǎrut gâfâind şi Nǎstǎsie care coborâse în parcare sǎ verifice maşina individului, da a rǎmas cu respiraţia în gât când ne-a vǎzut împietriţi aşa ca Babele lângǎ Sfinx peste şervetul întins de Costeluş. Pe urmǎ a citit şi s-a-nnegrit şi el. „La dracu, io oi fi?!”. Lu Mârâitu i-a înverzit un zâmbet în colţul gurii. „Mie-mi zicea maicǎ-mea Bursucel când eram mic!” a continuat Nǎstǎsie scǎrpinându-se dupǎ ceafǎ ca un copil prins cu praştia în mânǎ dupǎ ce s-a auzit crǎpând geamul vecinului.
„Fraţilor e groasǎ – a concluzionat Ionescu cu pragmatismu-i cunoscut – de-acu pânǎ aflǎm cine-i bursucul fiecare-i pe barba lui.” Şi gaşca s-a spart.
Mǎ uit împrejur. Parcǎ suntem o haitǎ de lupi. Fiecare îşi pǎzeşte spatele şi încearcǎ sǎ arate cât mai puţine slǎbiciuni. Mârâituri scurte şi fioroase. Gesturi ferme. Ocheade tǎioase. Sunt sigur cǎ nu existǎ decât un gând care face înconjurul biroului cu viteza sunetului „Cine-i bursucul cǎruia trebuie sǎ-i cadǎ capul?!”
Da n-a mai trecut mult şi-am aflat. Abia de zburaserǎ douǎ ceasuri peste pauza de masǎ şi hop apare în birou un nene nou. „Bunǎ ziua – bunǎ ziua” şi fǎrǎ sǎ ne bage în seamǎ se apropie de extraterestrul nostru. „Altul?!?!?” mârǎie spre mine Astafiei şi beleşte ochii la ǎla ca un broscoi la brosculiţa nudǎ. „Haide, haide fuga c-am rezolvat” îl aud pe individ, şi brusc se îndoaie peste biroul extraterestrului ajutându-l sǎ-şi strângǎ lucrurile. Vârǎ repede în geantǎ ce era de vârât şi dau sǎ iasǎ pe uşǎ. Nu mǎ pot abtine, sar din scaun ca Ben Johnson din blocstarturi şi înainte sǎ se închidǎ uşa îl prind de mânecǎ pe omu de intrase. „Parcǎ vǎ cunosc de undeva” îi zic şi nu e niciun apropo cǎci figura lui îmi pare cunoscutǎ. „Pǎi lucrez deasupra la ImpexGhimpex SRL” îmi spune el numele uneia din multele firme care au sediul în clǎdirea unde funcţionǎm şi noi. „Şi cu ce treabǎ pe la noi?” încerc eu sǎ duc cercetarea pânǎ la capǎt. Omul zâmbeşte candid şi rǎspunde în doi peri „Pǎi sǎ-l iau pe colegu”. Zece perechi de sprâncene se încruntǎ simultan. „Colegul?!” fac eu pe niznaiul. „Da domnule, nu v-a spus domnul Director?! L-am rugat sǎ-l cazeze pe colegu la dumneavoastrǎ douǎ trei zile pânǎ ne vin un birou şi un scaun noi pentru dumnealui. Eu cu domnul Director am fost colegi ştiţi...” Dintr-o datǎ s-a lǎsat o tǎcere mormântalǎ. Pânǎ şi musca care intrase la pauza de masǎ se oprise din bâzâit şi îşi scǎrpina burdihanul cu unul din picioarele din spate, proptitǎ pe azaleea Marianei. Era atât de linişte încât dacǎ strângeai un pic din urechi se putea auzi fluierul poliţistului care dirija circulaţia în rond la Universitate.
„Şi bursucu?!” se aude într-un târziu glasul baritonal al lui Mârâitu, mult dupǎ ce uşa se închisese şi cei doi dispǎruserǎ pentru totdeauna din viaţa noastrǎ şi aşa destul de agitatǎ.
Marţi când am urcat scǎrile îmi era inima cât un purice. Fǎceam pariuri cu mine însumi. O mai fi acolo... n-o mai fi acolo. Când am deschis uşa mâna îmi tremura pe clanţǎ. Apoi a îngheţat. Era tot acolo. Nici n-am mai intrat. Mi-am lǎsat lucrurile şi am ieşit pe culoar sǎ-l aştept pe Astafiei şi pe ǎilalţi sǎ punem ţara la cale. Omu nimic de zis politicos „bunǎ ziua – buna ziua”, „la revedere – la revedere”. Marţi avea cǎmaşǎ nouǎ. Se vedea dupǎ gulerul alb impecabil, nu ca a lu alde Mârâitu care le schimbǎ o datǎ pe sǎptǎmânǎ de i se face guleru una cu gâtu.
„Bǎ o fi lǎsat Georgescu pe cineva în loc, cǎ şi aşa e în urmǎ cu lucrǎrile” a zis Nǎstǎsie şi toatǎ lumea a râs, da Nicoleta a luat-o în serios. „Râdeţi voi, râdeţi, da eu îl sun, ce mǎ costǎ?! Poate lǎmurim misterul”. Şi Nicoleta a pus mâna pe celular, a sunat, l-a pus pe spiker sǎ auzim toţi şi a aşteptat. Dupǎ vreo zece apeluri s-a auzit glasul lui Georgescu vesel nevoie mare: „Dacǎ eşti Lucica vezi cǎ mai gǎseşti nişte bani în “Rǎzboi şi pace” între paginile 168 şi 169 şi 372 şi 373, dacǎ eşti vecinu Costicǎ “nu vǎ fǎceţi griji vecinu, mâine sosim” dacǎ sunteţi de la servici apǎsaţi “Abort” mai dǎ-vǎ dracu de golani”. Şi apoi un hohot de râs. Mda... nu era adus de Georgescu, asta era limpede ca lumina zilei.
„Da ce-aţi zice sǎ-l întrebǎm direct?!” insistǎ Nicoleta. „Ce sǎ-l întrebǎm fatǎ, dacǎ-i de laaaa...?! Tu te-ai ţicnit zǎu aşa! - i-a tǎiat macaroana Ionescu - mai bine hai la şefu, dacǎ nici el nu ştie e nǎşpǎu mare”. Şi ne-am dus toţi grǎmadǎ. Secretara a crezut întâi cǎ venim la mǎrire şi cum avea consemn de la şefu cǎ dacǎ mai întreabǎ cineva de bani sǎ-i dea afarǎ, dupǎ primii trei a trǎntit uşa exact în bârnǎul deja strâmb al lui Corneluş. Când a înţeles cum stǎ treaba ne-a lǎsat sǎ intrǎm cu toţii în secretariat urmând ca numai Ionescu sǎ intre sǎ vorbeascǎ cu şeful. Da pe urmǎ Mariana a zis cǎ dacǎ Antoanela nu ştie nimic n-are cum sǎ ştie nici şefu, cǎ vorba aia întâi aflǎ secretara şi pe urmǎ şeful. Aşa cǎ am fǎcut cale întoarsǎ cu coada între picioare. Dupǎ nici zece minute a apǎrut însuşi şefu. El care nu intra la noi decât o datǎ pe lunǎ sǎ ţipe „iar nu v-aţi fǎcut pontajele şi ǎia care le-aţi fǎcut le-aţi fǎcut cu picioarele; da bani ştiţi sǎ cereţi” şi sǎ ne arunce pe masa lu Angelica care-i lângǎ uşǎ toate pontajele mâzgǎlite cu roşu. A dat o turǎ prin încǎpere, l-a privit cu coada ochiului pe individ, apoi s-a oprit cu nişte hârtii în faţa mea. „Ăsta-i?” – m-a întrebat enigmatic de ziceai cǎ-i James Bond şi io agentu de spǎlare. „Ăsta-i” rǎspund eu printre dinţi. „Şi de când e aici?”. „De ieri”. Dupǎ care a mai aruncat o privire peste umǎr şi a trântit uşa în urmǎ.
Mǎ înmuiasem ca un cub de gheaţǎ în ceaiu de tei. Adicǎ nici şefu sǎ nu ştieee?! Asta însemna cǎ-i şi mai de sus, de sus de tot, şi dacǎ era sǎ iasǎ nasol aveam sǎ ne radem toţi, de la Director în jos, pe la şefu, trecând pe la noi şi hǎt pânǎ la ultima femeie de servici. Cǎ de-aia i-am şi zis lu Tanti Vasilica: „Tanti vezi ce faci cu mǎtura aia, cǎ avem pe unu de laaa... Trebuie sǎ luceascǎ toate câteva zile. Şi nu mai ţine şi mata gǎleata cu mopul chiar lǎngǎ mǎsuţa de cafea, cǎ dǎ rǎu, pe bune”.
De trei zile de când a venit ǎsta sefu iese cu noi pe balcon la fumat. Asta, c-aşa vine vorba. De fapt nu s-a apucat de fumat, tot nefumator a rǎmas, da iese şi stǎ într-un colt de-şi roade unghiile. E nervos. Tot îmi zice „Gata, azi mǎ duc sǎ vorbsesc cu Directoru, mǎcar dacǎ am greşit sǎ-mi spunǎ în faţǎ nu sǎ mǎ ia cu d-astea pe la spate”. Da nu s-a dus nici azi. Îi e fricǎ.
Dupǎ masǎ când individu s-a dus la veceu Rǎduţ a zis sǎ-i cǎutǎm în geantǎ, doar-doar dǎm de ceva dovezi. Nicoleta a zis cǎ ţine ea de şase, cǎ-i mai potrivitǎ şi dacǎ vine ǎla grǎbit îşi ridicǎ un genunchi cât sǎ iasǎ un pic de sub marginea rochiei şi-l mai ţine aşa pânǎ punem noi totul la loc. Zis şi fǎcut. I-am rǎstunat geanta, am împǎrţit ce era înǎuntru şi le-am analizat minuţios. Niciun rezultat notabil. Portofelul era mai gol ca poarta lui Ricǎ Rǎducanu, n-avea înǎuntru decât douǎ hârtii de cinci lei şi o cartelǎ de metrou consumatǎ, buletinu, carnetu de conducere şi talonu de Dacia. Nicio legitimaţie, niciun ecuson, nimic. În rest prostii, o carte, un senviş cu brânzǎ şi roşii, tocul de la ochelari... I-am zis lu Nicoleta sǎ intre cǎ stǎtea degeaba la uşǎ. Apoi îi fac semn întrebǎtor din barbǎ lu Costeluş. „Nimic” face el înspre mine din sprâncene. „Cum nimic mǎ?” mǎ rǎstesc la el la capǎtul rǎbdǎrii. „Nimic, nimic, nu-s d-ale noastre. Nici n-am înţeles ce dracu scrie acolo, da nu-s d-ale noastre” explicǎ pe îndelete Costeluş care a fost responsabil cu analiza documentelor la care lucreazǎ extraterestrul. „Singura chestie mai importantǎ mi se pare asta. Am gǎsit-o pe masǎ” zice cu juma de gurǎ Costeluş dupǎ ce-şi frânge mâinile ca pe o cârpǎ murdarǎ cu care a spǎlat pe jos şi întinde sub ochii tuturor un şerveţel alb de hârtie cu care individul s-a şters pe la gurǎ şi pe degete dupǎ ce a mâncat piersica mai devreme. „Ei, ce-i cu şervetu?” întreabǎ nerǎbdǎtor Rǎduţ care a fost cu ideea studierii genţii individului. Costeluş netezeşte şerveţelul cu dosul palmei şi atunci apar ca prin minune literele înşirate frumuşel B-U-R-S-U-C-U-L, scrise de mânǎ, mare, cu majuscule şi tǎiate de o linie subţire şi apǎsatǎ ca tǎişul unui cuţit, de ieşise pe partea ailaltǎ a şerveţelului.
„Haiti, am feştelit-o!” s-a înverzit Mârâitu fǎrǎ sǎ fie clar nimǎnui dacǎ exclamaţia sa fǎcea referire la propria persoanǎ sau era purtǎtorul de cuvânt al unei jelanii de grup. Cert e cǎ Mârâitu era cel mai în urmǎ cu lucrǎrile, cǎ-i şi spusese Ionescu cu câteva zile în urmǎ „Bǎ mai pune şi tu mâna p-o hârtie d-asta cu antet şi mai lasǎ dracu sudoku, mumoku şi alte tâmpenii, cǎ mâine poimâine te întreabǎ şefu de sǎnǎtate şi-ai sǎ dai din umeri” dar Mârâitu mârâise ceva intraductibil în stilu-i caracteristic şi continuase sǎ înşire cifre mici şi rotunde care sǎ se însumeze pe orizontalǎ, diagonalǎ şi verticalǎ. Nici Mariana nu se simţea mai bine cǎ dintr-o datǎ s-a fǎcut palidǎ la faţǎ şi s-a-nclinat într-o parte ca o trestie, c-aşa era ea fatǎ mai simţitoare, cǎ-i şi spusese iubitu ǎla al ei dupǎ ce se ţinuserǎ vreo cinci ani da nu şifonaserǎ aşternuturile „Mǎ fatǎ tu eşti prea simţitoare, mie îmi trebuie una mai normalǎ care sǎ simtǎ abia dupǎ ce pune mâna nu dinainte”. Şi dus a fost. Mariana nu ştie nici în ziua de azi ce-a vrut sǎ zicǎ Doru da mai plânge şi-acum dupǎ el şi mângâie în tainǎ telefonul când nu-i nimeni în preajmǎ. O speranţǎ mai avea Mariana însǎ, cǎci dacǎ ar fi fost vorba de ea ar fi trebuit sǎ scrie Bursuca şi nu Bursucul, aşa cǎ a privit îngânduratǎ spre bǎrbaţii strânşi roatǎ imaginându-şi cine ar fi putut fi bursucul care ar fi trebuit sǎ cadǎ la datorie.
„E Dacia domle şi n-are nici ecuson în geam, nimic special. Are numere vechi de când lumea, banale, niciun dubluve, nimic” a apǎrut gâfâind şi Nǎstǎsie care coborâse în parcare sǎ verifice maşina individului, da a rǎmas cu respiraţia în gât când ne-a vǎzut împietriţi aşa ca Babele lângǎ Sfinx peste şervetul întins de Costeluş. Pe urmǎ a citit şi s-a-nnegrit şi el. „La dracu, io oi fi?!”. Lu Mârâitu i-a înverzit un zâmbet în colţul gurii. „Mie-mi zicea maicǎ-mea Bursucel când eram mic!” a continuat Nǎstǎsie scǎrpinându-se dupǎ ceafǎ ca un copil prins cu praştia în mânǎ dupǎ ce s-a auzit crǎpând geamul vecinului.
„Fraţilor e groasǎ – a concluzionat Ionescu cu pragmatismu-i cunoscut – de-acu pânǎ aflǎm cine-i bursucul fiecare-i pe barba lui.” Şi gaşca s-a spart.
Mǎ uit împrejur. Parcǎ suntem o haitǎ de lupi. Fiecare îşi pǎzeşte spatele şi încearcǎ sǎ arate cât mai puţine slǎbiciuni. Mârâituri scurte şi fioroase. Gesturi ferme. Ocheade tǎioase. Sunt sigur cǎ nu existǎ decât un gând care face înconjurul biroului cu viteza sunetului „Cine-i bursucul cǎruia trebuie sǎ-i cadǎ capul?!”
Da n-a mai trecut mult şi-am aflat. Abia de zburaserǎ douǎ ceasuri peste pauza de masǎ şi hop apare în birou un nene nou. „Bunǎ ziua – bunǎ ziua” şi fǎrǎ sǎ ne bage în seamǎ se apropie de extraterestrul nostru. „Altul?!?!?” mârǎie spre mine Astafiei şi beleşte ochii la ǎla ca un broscoi la brosculiţa nudǎ. „Haide, haide fuga c-am rezolvat” îl aud pe individ, şi brusc se îndoaie peste biroul extraterestrului ajutându-l sǎ-şi strângǎ lucrurile. Vârǎ repede în geantǎ ce era de vârât şi dau sǎ iasǎ pe uşǎ. Nu mǎ pot abtine, sar din scaun ca Ben Johnson din blocstarturi şi înainte sǎ se închidǎ uşa îl prind de mânecǎ pe omu de intrase. „Parcǎ vǎ cunosc de undeva” îi zic şi nu e niciun apropo cǎci figura lui îmi pare cunoscutǎ. „Pǎi lucrez deasupra la ImpexGhimpex SRL” îmi spune el numele uneia din multele firme care au sediul în clǎdirea unde funcţionǎm şi noi. „Şi cu ce treabǎ pe la noi?” încerc eu sǎ duc cercetarea pânǎ la capǎt. Omul zâmbeşte candid şi rǎspunde în doi peri „Pǎi sǎ-l iau pe colegu”. Zece perechi de sprâncene se încruntǎ simultan. „Colegul?!” fac eu pe niznaiul. „Da domnule, nu v-a spus domnul Director?! L-am rugat sǎ-l cazeze pe colegu la dumneavoastrǎ douǎ trei zile pânǎ ne vin un birou şi un scaun noi pentru dumnealui. Eu cu domnul Director am fost colegi ştiţi...” Dintr-o datǎ s-a lǎsat o tǎcere mormântalǎ. Pânǎ şi musca care intrase la pauza de masǎ se oprise din bâzâit şi îşi scǎrpina burdihanul cu unul din picioarele din spate, proptitǎ pe azaleea Marianei. Era atât de linişte încât dacǎ strângeai un pic din urechi se putea auzi fluierul poliţistului care dirija circulaţia în rond la Universitate.
„Şi bursucu?!” se aude într-un târziu glasul baritonal al lui Mârâitu, mult dupǎ ce uşa se închisese şi cei doi dispǎruserǎ pentru totdeauna din viaţa noastrǎ şi aşa destul de agitatǎ.
duminică, 7 august 2011
Treptele
Bărbatul se opri în faţa clădirii, îşi plimbă privirea în lungul ei până în cel mai înalt punct, apoi o coborî încetişor pipăindu-i atent ferestrele şi muchiile rotunde ca nişte coapse de femeie tânără şi zâmbi încântat. Toată copilăria o visase. Auzise povestindu-se despre ea, despre grandoarea ei, despre importanţa ei, despre minunăţiile ce le ascunde. Acum putea păşi peste prag. Era bărbat, era îndreptătit s-o facă. Trase aer în piept şi înaintă. Trecu în viteză pe lângă paznicul aşezat pe un scaun aproape de uşă, îi zâmbi fetei de la informaţii care-i întoarse protocolar zâmbetul apoi păşi hotărât până în mijlocul sălii. Nu era aşa cum se aşteptase. Nu era deloc încântat. Cel mai mult îl tulbura mulţimea de oameni îmbulzindu-se, împingându-se, bulucindu-se spre niciunde sau pur şi simplu trecând grăbiţi şi nepăsători unul pe lângă altul ca trenurile lungi fâşâind în noapte, aproape atingându-se şi totuşi niciodată lăsând să se vadă prin ferestrele palid luminate înlăuntrul celuilalt. Erau atât de mulţi încât podeauna de marmură mai mult se putea ghici, decât să se vadă. Se întrebă uimit ce caută toţi oamenii aceia acolo şi urmărindu-i atent cu privirea constată că cel mai probabil nici chiar ei inşişi nu ştiau, căci păreau a se roti într-un vârtej ameţitor măturând totul de la un capăt la altul pe un traseu complet aleator.
- Dă-te domnule într-o parte dacă ai venit să caşti gura, ce te-ai priponit în mijlocul drumului?! – îl apostrofă un domn la costum ţinând într-o mână o mapă neagră subţire şi pe umăr o geantă în ton cu sacoul în care cel mai probabil îşi căra laptopul.
Bărbatul cel tânăr se grăbi să se refugieze într-un colţ continuând să descoasă cu privirea dejurîmprejurul. Nu, nu era nici pe departe ceea ce s-ar fi aşteptat să fie. Candelabrele mari făceau prea puţină lumină, oamenii prea multă gălăgie, ferestrele mici faţă de înălţimea încăperii dădeau o senzaţie de sufocare, în timp ce lipsa unor puncte de reper clare, altele decât paznicul cu cămaşa albastră de lângă uşă şi zâmbetul fetei de la informaţii, dădeau impresia că totul e doar o mişcare browniană ameţitoare şi fără nicio noimă. Strălucirea, indubitabilă de altfel, era lăptoasă ca o cremă emolientă întinsă gros pe o piele fină bronzată.
O zări într-un târziu. Era acolo în golul din stânga intrării. Era absoluit uluitoare. Îţi tăia respiraţia. Era fabuloasă. Extrem de frumoasă, impunătoare dar în acelaşi timp delicată, ca o dansatoare trecută demult de prima tinereţe, dar al cărui trup fără cap continuă să se unduie graţios cu aceeaşi pasiune înflăcărată şi învăluitor mister. Bărbatul se apropie, întinse mâna încet şi o atinse. Îi mângâie balustrada de marmură albă cu încrustaţii aurii, îi netezi cu dosul palmei alunecările ondulând spre fierul negru lucios, îi pipăi cu privirea treptele sidefii, uşor mâncate de vreme şi de paşii grăbiţi ai trecătorilor... Ridică ochii. Scara se înălţa parcă nesfârşit rostogolindu-se către cer. Nu se vedea niciun fel de final, doar sus, sus de tot, o pată mică şi rotundă cât un năsturaş brun numai bun de pus la un decolteu un pic prea îndrăzneţ. Ridică piciorul şi făcu primul pas. Bărbaţi şi femei treceau pe lângă dânsul urcând şi coborând în grabă fără să pară câtuşi de puţin marcaţi de grandoarea ei. Bărbatul nu-i băgă în seamă. Păşi hotărât şi încântat savurând la fiecare mişcare plăcerea înălţării. Când ajunse la al doilea etaj se opri, apoi se răsuci, mai coborî câteva trepte pe care le urcă din nou cu ochii închişi ca două buze rotund arcuite risipind printre încrustările noi aromele ultimei picături de îngheţată.
Nivelul al doilea nu diferea cu nimic de primul. La prima vedere părea chiar identic, aceeaşi aglomeraţie, aceeaşi lumină nenaturală păstoasă, aceeaşi gălăgie, aceeaşi strălucire mată, poate puţin mai întunecată şi mai opacă. Bărbatul străbătu totul dintr-un colţ în altul, apoi schimbă diagonala şi traversă din nou holul cel mare. Nu-l uimea nimic, nimic nu-l făcea să tresară. Un singur lucru îi răscolea înlăuntrul. Camerele. Ce-ar fi putut fi dincolo de pereţii groşi?! Ce mistere ascundeau?! Ce întâlniri de taină înveleau?! Căută din priviri o victimă. După câteva răsuciri sfredelitoare ale ochilor o găsi. O domnişoară cu fustă albă abia atingând cu marginea-i dantelată genunchiul şi bluză gălbuie ca puful puilor de găină. O urmări preţ de câteva minute prin labirintul coridoarelor şi în cele din urmă insistenţa sa dădu roade. Domnişoara de opri în faţa unei uşi înalte de mahon, cu tocuri masive lunecând parcă în mai multe învelişuri unul peste celălalt precum petalele desfăcându-se ale florii. Fata se opri o secundă, trase aer în piept, apoi ciocăni şi fără să aştepte vreo invitaţie intră. Bărbatul se furişă după dânsa şerpuind ca o reptilă prin uşa închizându-se greu. Înăuntru doar birouri şi oameni. Oameni şezând sau în picioare, zâmbitori sau încruntaţi, cu mâinile în buzunare sau dimpotrivă având braţele încărcate de hârtii, vociferau într-una ca şi cum singura lor ţintă ar fi fost să obţină un schimb cât mai avantajos de cuvinte. Bărbatul îi privi atent dar oricât se concentră asupra acţiunilor lor nu putu să înţeleagă scopul acelor dialoguri aparent sterile şi nicicuifolositoare. Ieşi dezamăgit. Căută din ochi scara impozantă de marmură şi o găsi imediat. Îşi roti apoi ochii şi constată cu surprindere că multe din feţele pe care le întâlnise jos erau şi aici. Fata de la informaţii acum cu un sacou business şi un aer sobru trecea prin dreptul unei ferestre, paznicul de la intrare acum îmbrăcat într-o salopetă verde spăla cu un mop lung marmura abia ferindu-se de picioarele călătorilor, domnul cu laptop care îl apostrofase de data aceasta îmbrăcat ca un papiţoi şi pufăind un trabuc urât mirositor stătea de vorbă cu o doamnă corpolentă cu un aer unsuros de matroană hârşită într-ale vieţii. Dar şi alte feţe pe care le văzuse la nivelul de jos îi traversau privirea, fiecare învelită în alte veşmânturi decât cele avute mai devreme. Bărbatul era nedumerit. Se încruntă, îşi scărpină ceafa şi... Trebuia să verifice. Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă hotărât înspre scară pentru a coborî din nou la nivelul unu, dar în mod surpinzător accesul către treptele care coborau era blocat de un şnur de catifea rosie pe care era prins un semn alb cu înscrisuri negre: „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”.
photo
Nedumerirea-i crescu. Cine să fi făcut asta într-un timp aşa scurt?! La nivelul anterior nu se afla nicio arhivă, doar pe acolo intrase, pe acolo urcase. Cum să fie arhivă?! Crezu că e doar o glumă proastă a vreunui personaj necopt, aşa că ridică şnurul şi trecu în partea cealaltă. Ca din pământ răsări însă un bărbat solid cu cămaşa albastră asemeni paznicului de la intrare.
- Domnul?! Nu aveţi voie acolo. Vă rog – îl apucă paznicul de braţ trăgându-l înapoi şi indicându-i cu zâmbetul pe buze să se depărteze de trepte.
- Dar vreau să cobor la parter, vreau să ies. Pe aici am venit doar... – bâigui bărbatul.
- Domnule! – ii răspunse paznicul în uniformă albastră ferm, privindu-l fix şi invitându-l cu palma întinsă să-şi continue drumul oriunde altundeva decât înapoi.
Bărbatul nu mai înţelegea nimic. Încercă să se smulgă din strânsoarea paznicului şi s-o şteargă pe scări în jos, dar paznicul nu-l slabi. Ba dimpotrivă, îi prinse şi mai tare braţul în strânsoare şi aproape târându-l îl scoase din clădire ca pe un tâlhar pe o uşă identică cu cea pe care intrase. Bărbatul rămase înlemnit. Cercetă cu privirea strada, oamenii, clădirea. Totul părea absolut real. Intră din nou în clădire. Apoi ieşi iar. Nu era nicio îndoială, era la primul nivel. Atunci....?!?!
Intră vijelios în clădire, căută o toaletă, dădu drumul jetului greu de apă şi-şi cufundă faţa în el. Prima lui temere fu legată de propria-i viaţă. Era nebun, cel mai probabil era nebun, complet nebun. Îi era teamă de sine. Se întoarse în hol. Nimic nelallocullui. Căută scara împozantă de marmură. Era acolo. Era acolo şi şnurul roşu de catifea de care atârna plăcuţa pe care stătea scris cu litere rotunde „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”. Bărbatul îşi răsuci privirea de la el şi privi în înalt. Năsturaşul brun era acolo acoperind pudic decolteul. Alergă într-un suflet sărind treptele câte două. La ultima treaptă se opri. Privi în urmă. Ridică încet piciorul şi îl puse pe noul nivel. Apoi îl ridică şi pe celălalt. Privi din nou în urmă. Scara era acolo, treptele uşor măcinate de vreme, oamenii urcând şi coborând. Se depărtă cu un pas. Apoi cu doi. Privi peste umăr. Răsuflă uşurat. Nimic nu se schimbase. Apoi un ac încins îi sfredeli inima. Încremeni. Căută din priviri în stânga locul unde la nivelul de mai jos era uşa către stradă. Nu se vedea nimic din cauza mulţimii. Înaintă cu paşi tremurânzi. Şi ceea ce părea să fie o incredibilă şi inacceptabilă poveste morbidă se confirmă. Uşa de intrare era acolo. Îşi făcu curaj şi ieşi. Trotuarul, strada, trecătorii... Privi din nou clădirea în înalt. Simţi cum îl cuprinde ameţeala. Se spriji de zid. Privirea începu să se tulbure. O doamnă între două vârste se opri lângă el, îl privi înduioşată preţ de-un minut apoi îşi continuă drumul. Bărbatul simţi cum i se înmoaie picioarele. Un fir subţire de sudoare se prelingea pe spinare lunecând uşor de-a lungul coloanei vertebrale, oprindu-se să-şi tragă răsuflarea în dreptul fiecărei vertebre, apoi continuându-şi tacticos căderea. Brusc îşi aminti ceva. Îşi adună puterile şi abia târşâind picioarele intră din nou şi se apropie de scară. Constată îngrozit că şnurul cel roşu de catifea având agăţat de el însemnul „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat” era acolo. Alunecă în abis.
- Domnule, domnule – auzi ca prin vis un glas de femeie. Parfumul ei fin îl făcu să crape ochii. Două palme grele aplicate de data aceasta de un bărbat hotărât îl facură însă să caşte de-a binelea.
Era aşezat în fund pe marmura rece, cu spatele rezemat de perete.
- Ce s-a întâmplat?!
- Aţi leşinat.
Bărbatul scrâşni dinţii. Îşi aminti imediat tot. Enervat îi îndepărtă cu braţele pe cei aplecaţi asupra sa ca pe un roi de muşte aşezate pe-un trup muribund. Îşi adună toate puterile şi se ridică. Trebuia neapărat să ajungă acolo. Trebuia să ajungă cu orice preţ, chiar dacă ar fi fost nevoit s-o facă de-a buşilea sau târându-se cu ultimele puteri. Îşi scutură hainele, privi derutat împrejur şi odată găsit punctul de reper porni cu paşi domoli dar fermi. Urcă la primul etaj. Apoi imperturbabil făcu un tur care deja îi devenise familiar. Verifica uşa, trotuarul, strada, clădirea în înalt, îşi plimbă privirea printre capetele trecătorilor, apoi şnurul cu catifea roşie şi însemnul. Urcă la al doilea şi le confirmă de asemenea. Urcă apoi din ce mai obosit şi mai lipsit de putere unul câte unul toate etajele până ajunse la ultimul nivel. O scară îngustă de fier într-un colt al clădirii ducea spre ieşirea pe acoperiş. Acolo ar fi vrut întotdeauna să ajungă, să vadă lumea de la înălţime, să vadă oraşul cu străzile sale largi, cu casele sale cochete, cu parcurile verzi, cu magazinele multicolore, cu pieţele vii. Să vadă oamenii mici ca nişte furnici, să simtă vântul umflându-i hainele şi pletele, să se simtă ca o pasăre în zbor. Deschise uşa cu teamă. Dincolo de ea nimeni. Doar hornurile de ventilaţie, coşurile de fum, gurile de aer pentru aparatele de aer conditonat, antenele, drenajele pentru colectarea apei de ploaie... Niciun picior omenesc, era singur, absolut singur. Îşi mângâie îngândurat bărbia şi constată că barba i-a crescut lungă şi aspră. Zâmbi. Privind-o mai atent constată că era şi albă pe deasupra. Era obosit, tare obosit. Ar fi vrut să se culce şi să doarmă mult, să doarmă o veşnicie. Se apropie de marginea zidului care împrejmuia acoperişul. Privirea îi era tulbure. Abia când ajunse lângă margine constată că totul fusese o mare minciună. Acoperişul era la nivelul străzii. Era chiar mai jos decât intrarea în clădire peste care păşise pentru prima dată. Toate construcţiile din jur înălţându-se semeţe îi închideau orice posibilitate de a vedea oraşul chiar şi aşa de la nivelul străzii. Visul său spulberat se amesteca cu frunzele de la marginea bordurii, cu hârtiile şi chiştoacele aruncate de trecători. Închise ochii. Era ostenit tare...
- Dă-te domnule într-o parte dacă ai venit să caşti gura, ce te-ai priponit în mijlocul drumului?! – îl apostrofă un domn la costum ţinând într-o mână o mapă neagră subţire şi pe umăr o geantă în ton cu sacoul în care cel mai probabil îşi căra laptopul.
Bărbatul cel tânăr se grăbi să se refugieze într-un colţ continuând să descoasă cu privirea dejurîmprejurul. Nu, nu era nici pe departe ceea ce s-ar fi aşteptat să fie. Candelabrele mari făceau prea puţină lumină, oamenii prea multă gălăgie, ferestrele mici faţă de înălţimea încăperii dădeau o senzaţie de sufocare, în timp ce lipsa unor puncte de reper clare, altele decât paznicul cu cămaşa albastră de lângă uşă şi zâmbetul fetei de la informaţii, dădeau impresia că totul e doar o mişcare browniană ameţitoare şi fără nicio noimă. Strălucirea, indubitabilă de altfel, era lăptoasă ca o cremă emolientă întinsă gros pe o piele fină bronzată.
O zări într-un târziu. Era acolo în golul din stânga intrării. Era absoluit uluitoare. Îţi tăia respiraţia. Era fabuloasă. Extrem de frumoasă, impunătoare dar în acelaşi timp delicată, ca o dansatoare trecută demult de prima tinereţe, dar al cărui trup fără cap continuă să se unduie graţios cu aceeaşi pasiune înflăcărată şi învăluitor mister. Bărbatul se apropie, întinse mâna încet şi o atinse. Îi mângâie balustrada de marmură albă cu încrustaţii aurii, îi netezi cu dosul palmei alunecările ondulând spre fierul negru lucios, îi pipăi cu privirea treptele sidefii, uşor mâncate de vreme şi de paşii grăbiţi ai trecătorilor... Ridică ochii. Scara se înălţa parcă nesfârşit rostogolindu-se către cer. Nu se vedea niciun fel de final, doar sus, sus de tot, o pată mică şi rotundă cât un năsturaş brun numai bun de pus la un decolteu un pic prea îndrăzneţ. Ridică piciorul şi făcu primul pas. Bărbaţi şi femei treceau pe lângă dânsul urcând şi coborând în grabă fără să pară câtuşi de puţin marcaţi de grandoarea ei. Bărbatul nu-i băgă în seamă. Păşi hotărât şi încântat savurând la fiecare mişcare plăcerea înălţării. Când ajunse la al doilea etaj se opri, apoi se răsuci, mai coborî câteva trepte pe care le urcă din nou cu ochii închişi ca două buze rotund arcuite risipind printre încrustările noi aromele ultimei picături de îngheţată.
Nivelul al doilea nu diferea cu nimic de primul. La prima vedere părea chiar identic, aceeaşi aglomeraţie, aceeaşi lumină nenaturală păstoasă, aceeaşi gălăgie, aceeaşi strălucire mată, poate puţin mai întunecată şi mai opacă. Bărbatul străbătu totul dintr-un colţ în altul, apoi schimbă diagonala şi traversă din nou holul cel mare. Nu-l uimea nimic, nimic nu-l făcea să tresară. Un singur lucru îi răscolea înlăuntrul. Camerele. Ce-ar fi putut fi dincolo de pereţii groşi?! Ce mistere ascundeau?! Ce întâlniri de taină înveleau?! Căută din priviri o victimă. După câteva răsuciri sfredelitoare ale ochilor o găsi. O domnişoară cu fustă albă abia atingând cu marginea-i dantelată genunchiul şi bluză gălbuie ca puful puilor de găină. O urmări preţ de câteva minute prin labirintul coridoarelor şi în cele din urmă insistenţa sa dădu roade. Domnişoara de opri în faţa unei uşi înalte de mahon, cu tocuri masive lunecând parcă în mai multe învelişuri unul peste celălalt precum petalele desfăcându-se ale florii. Fata se opri o secundă, trase aer în piept, apoi ciocăni şi fără să aştepte vreo invitaţie intră. Bărbatul se furişă după dânsa şerpuind ca o reptilă prin uşa închizându-se greu. Înăuntru doar birouri şi oameni. Oameni şezând sau în picioare, zâmbitori sau încruntaţi, cu mâinile în buzunare sau dimpotrivă având braţele încărcate de hârtii, vociferau într-una ca şi cum singura lor ţintă ar fi fost să obţină un schimb cât mai avantajos de cuvinte. Bărbatul îi privi atent dar oricât se concentră asupra acţiunilor lor nu putu să înţeleagă scopul acelor dialoguri aparent sterile şi nicicuifolositoare. Ieşi dezamăgit. Căută din ochi scara impozantă de marmură şi o găsi imediat. Îşi roti apoi ochii şi constată cu surprindere că multe din feţele pe care le întâlnise jos erau şi aici. Fata de la informaţii acum cu un sacou business şi un aer sobru trecea prin dreptul unei ferestre, paznicul de la intrare acum îmbrăcat într-o salopetă verde spăla cu un mop lung marmura abia ferindu-se de picioarele călătorilor, domnul cu laptop care îl apostrofase de data aceasta îmbrăcat ca un papiţoi şi pufăind un trabuc urât mirositor stătea de vorbă cu o doamnă corpolentă cu un aer unsuros de matroană hârşită într-ale vieţii. Dar şi alte feţe pe care le văzuse la nivelul de jos îi traversau privirea, fiecare învelită în alte veşmânturi decât cele avute mai devreme. Bărbatul era nedumerit. Se încruntă, îşi scărpină ceafa şi... Trebuia să verifice. Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă hotărât înspre scară pentru a coborî din nou la nivelul unu, dar în mod surpinzător accesul către treptele care coborau era blocat de un şnur de catifea rosie pe care era prins un semn alb cu înscrisuri negre: „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”.
photoNedumerirea-i crescu. Cine să fi făcut asta într-un timp aşa scurt?! La nivelul anterior nu se afla nicio arhivă, doar pe acolo intrase, pe acolo urcase. Cum să fie arhivă?! Crezu că e doar o glumă proastă a vreunui personaj necopt, aşa că ridică şnurul şi trecu în partea cealaltă. Ca din pământ răsări însă un bărbat solid cu cămaşa albastră asemeni paznicului de la intrare.
- Domnul?! Nu aveţi voie acolo. Vă rog – îl apucă paznicul de braţ trăgându-l înapoi şi indicându-i cu zâmbetul pe buze să se depărteze de trepte.
- Dar vreau să cobor la parter, vreau să ies. Pe aici am venit doar... – bâigui bărbatul.
- Domnule! – ii răspunse paznicul în uniformă albastră ferm, privindu-l fix şi invitându-l cu palma întinsă să-şi continue drumul oriunde altundeva decât înapoi.
Bărbatul nu mai înţelegea nimic. Încercă să se smulgă din strânsoarea paznicului şi s-o şteargă pe scări în jos, dar paznicul nu-l slabi. Ba dimpotrivă, îi prinse şi mai tare braţul în strânsoare şi aproape târându-l îl scoase din clădire ca pe un tâlhar pe o uşă identică cu cea pe care intrase. Bărbatul rămase înlemnit. Cercetă cu privirea strada, oamenii, clădirea. Totul părea absolut real. Intră din nou în clădire. Apoi ieşi iar. Nu era nicio îndoială, era la primul nivel. Atunci....?!?!
Intră vijelios în clădire, căută o toaletă, dădu drumul jetului greu de apă şi-şi cufundă faţa în el. Prima lui temere fu legată de propria-i viaţă. Era nebun, cel mai probabil era nebun, complet nebun. Îi era teamă de sine. Se întoarse în hol. Nimic nelallocullui. Căută scara împozantă de marmură. Era acolo. Era acolo şi şnurul roşu de catifea de care atârna plăcuţa pe care stătea scris cu litere rotunde „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”. Bărbatul îşi răsuci privirea de la el şi privi în înalt. Năsturaşul brun era acolo acoperind pudic decolteul. Alergă într-un suflet sărind treptele câte două. La ultima treaptă se opri. Privi în urmă. Ridică încet piciorul şi îl puse pe noul nivel. Apoi îl ridică şi pe celălalt. Privi din nou în urmă. Scara era acolo, treptele uşor măcinate de vreme, oamenii urcând şi coborând. Se depărtă cu un pas. Apoi cu doi. Privi peste umăr. Răsuflă uşurat. Nimic nu se schimbase. Apoi un ac încins îi sfredeli inima. Încremeni. Căută din priviri în stânga locul unde la nivelul de mai jos era uşa către stradă. Nu se vedea nimic din cauza mulţimii. Înaintă cu paşi tremurânzi. Şi ceea ce părea să fie o incredibilă şi inacceptabilă poveste morbidă se confirmă. Uşa de intrare era acolo. Îşi făcu curaj şi ieşi. Trotuarul, strada, trecătorii... Privi din nou clădirea în înalt. Simţi cum îl cuprinde ameţeala. Se spriji de zid. Privirea începu să se tulbure. O doamnă între două vârste se opri lângă el, îl privi înduioşată preţ de-un minut apoi îşi continuă drumul. Bărbatul simţi cum i se înmoaie picioarele. Un fir subţire de sudoare se prelingea pe spinare lunecând uşor de-a lungul coloanei vertebrale, oprindu-se să-şi tragă răsuflarea în dreptul fiecărei vertebre, apoi continuându-şi tacticos căderea. Brusc îşi aminti ceva. Îşi adună puterile şi abia târşâind picioarele intră din nou şi se apropie de scară. Constată îngrozit că şnurul cel roşu de catifea având agăţat de el însemnul „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat” era acolo. Alunecă în abis.
- Domnule, domnule – auzi ca prin vis un glas de femeie. Parfumul ei fin îl făcu să crape ochii. Două palme grele aplicate de data aceasta de un bărbat hotărât îl facură însă să caşte de-a binelea.
Era aşezat în fund pe marmura rece, cu spatele rezemat de perete.
- Ce s-a întâmplat?!
- Aţi leşinat.
Bărbatul scrâşni dinţii. Îşi aminti imediat tot. Enervat îi îndepărtă cu braţele pe cei aplecaţi asupra sa ca pe un roi de muşte aşezate pe-un trup muribund. Îşi adună toate puterile şi se ridică. Trebuia neapărat să ajungă acolo. Trebuia să ajungă cu orice preţ, chiar dacă ar fi fost nevoit s-o facă de-a buşilea sau târându-se cu ultimele puteri. Îşi scutură hainele, privi derutat împrejur şi odată găsit punctul de reper porni cu paşi domoli dar fermi. Urcă la primul etaj. Apoi imperturbabil făcu un tur care deja îi devenise familiar. Verifica uşa, trotuarul, strada, clădirea în înalt, îşi plimbă privirea printre capetele trecătorilor, apoi şnurul cu catifea roşie şi însemnul. Urcă la al doilea şi le confirmă de asemenea. Urcă apoi din ce mai obosit şi mai lipsit de putere unul câte unul toate etajele până ajunse la ultimul nivel. O scară îngustă de fier într-un colt al clădirii ducea spre ieşirea pe acoperiş. Acolo ar fi vrut întotdeauna să ajungă, să vadă lumea de la înălţime, să vadă oraşul cu străzile sale largi, cu casele sale cochete, cu parcurile verzi, cu magazinele multicolore, cu pieţele vii. Să vadă oamenii mici ca nişte furnici, să simtă vântul umflându-i hainele şi pletele, să se simtă ca o pasăre în zbor. Deschise uşa cu teamă. Dincolo de ea nimeni. Doar hornurile de ventilaţie, coşurile de fum, gurile de aer pentru aparatele de aer conditonat, antenele, drenajele pentru colectarea apei de ploaie... Niciun picior omenesc, era singur, absolut singur. Îşi mângâie îngândurat bărbia şi constată că barba i-a crescut lungă şi aspră. Zâmbi. Privind-o mai atent constată că era şi albă pe deasupra. Era obosit, tare obosit. Ar fi vrut să se culce şi să doarmă mult, să doarmă o veşnicie. Se apropie de marginea zidului care împrejmuia acoperişul. Privirea îi era tulbure. Abia când ajunse lângă margine constată că totul fusese o mare minciună. Acoperişul era la nivelul străzii. Era chiar mai jos decât intrarea în clădire peste care păşise pentru prima dată. Toate construcţiile din jur înălţându-se semeţe îi închideau orice posibilitate de a vedea oraşul chiar şi aşa de la nivelul străzii. Visul său spulberat se amesteca cu frunzele de la marginea bordurii, cu hârtiile şi chiştoacele aruncate de trecători. Închise ochii. Era ostenit tare...
luni, 1 august 2011
S
S nu avea nimic omenesc. Sau în fineeee… aproape. Avea ca şi noi ceilalţi un trup, două mâini, două picioare, un cap. Şi cam atât. Când am cunoscut-o am fost sigur că prietenia noastră se va încheia într-o noapte de vară, undeva pe un câmp, sau într-un parc mare cu o pajişte netedă şi înverzită, când o farfurie zburătoare nici prea mare nici prea mică se va fi aplecat deasupra noastră cu luminile orbitoare decupând un petec rotund de iarbă, pentru a coborî apoi în linişte, a-şi deschide trapa şi a extrage-o dintr-o lume în care a fost pentru un scurt timp doar musafir. “Au venit ai mei să mă ia. A fost o mare bucurie pentru mine să te cunosc, dar acum trebuie să mă întorc” ar fi fost cuvintele cele din urmă pe care eram convins că S avea să le rostească la despărţirea noastră. Era extrem de frumoasă, avea acea frumuseţe naturală atât de perfectă, dacă n-ar fi fost micile imperfecţiuni ce răzbăteau privirii tocmai pentru a capta atenţia ca pe o pasăre colibri într-o colivie de sticlă. Dintr-o mie de oameni înghesuiţi într-un spaţiu oarecare, dacă ar fi fost să alegi pe cineva, oriunde ar fi fost aşezată, ai fi ales-o de o sută de ori dintr-o sută. Fără să poţi explica de ce. Avea acel ceva nepământean care o scotea în evidenţă şi o separa de ceilalţi precum Steaua Polară dintre milioane şi milioane de stele. La prima vedere era rece, avea un aer virginal, frigid chiar. Urmărind-o nu puteai spune dacă măcar vreunul din gesturile sale e controlat. Făcea totul cu acea detaşare pe care numai lunatecii, suspendaţi undeva între cer şi pământ pe o bucată subţire de streaşină, o au. Un alt simţ al echilibrului decât cel al oamenilor de rând îi controla gândurile şi mişcările, căci fiecare gest, fiecare ondulare a muşchilor feţei, fiecare clipire, părea să urmeze atât de firesc celei dinainte şi să o preceadă pe cea ce va urma, izolându-se parcă de tot dejurîmprejurul agitat, confuz şi adesea grosolan care ne împrejmuia. Nu vorbea mult, vorbea în fapt foarte puţin, întotdeauna alegându-şi cuvintele ca un străin ce încearcă să-şi traducă gândurile într-o limbă ce nu-i este familiară. Ca şi gesturile, vorbele păreau mărgele înşirate cu migală, una câte una salbă, atât de rotunde şi atât de delicat lucrate încât ar fi putut sta colier celei mai pretenţioase prinţese. La fiecare silabă buzele i se arcuiau uşor ca aripile păsării în zbor, desenând parcă un sărut abia profilat, ce se desprindea timid pentru a umple aerul dens dimprejur.
S nu părea a avea cunoştinţă despre nimic din ceea ce se petrece în jurul său. Când am dezbrăcat-o prima dată i-am pipăit atent ceafa, milimetru cu milimetru în speranţa că voi găsi un buton, un locaş pentru cheie sau măcar o muchie subţire care să dezvelească capacul spre ceea ce ar fi putut fi mecanismul principal ce-i punea în mişcare gândurile şi trupul. Dar oricât i-am pipăit ceafa cu buricele degetelor şi mai apoi fiecare centimetru de piele cu buzele înfierbântate, n-am descoperit nimic care s-o incrimineze, nimic care ar fi putut fi considerat o cât de mică dovadă în sprijinul gândului dintâi. „Ce bărbaţi îţi plac? Îţi place X?” o întrebam într-o doară încercând să pătrund dincolo de tăcerile-i înflorate cu care se învelea ca un boboc de trandafir ascunzându-şi rostogolirea de gânduri. „Cine-i X?” mă întreba de fiecare dată candid cu acel aer mirat al aterizatului din cer, ca şi cum i se părea absolut firesc să nu cunoască pe niciunul dintre actorii celebri ai momentului cu excepţia lui Brad Pitt despre care îmi spunea chicotind că e „funny”. „Doar tu îmi placi” îmi răspundea de fiecare dată strângându-mă de gât şi umplându-mi obrajii cu săruturi năvalnice precum se umplu copacii cântători cu vrăbiile gureşe.
Nu părea să ştie mai nimic despre oamenii care îi populează dejurîmprejurul şi totuşi ştia atât de multe. Avea propriul set de reguli clare şi nu iesea din ele în nicio condiţie. „Închide ochii şi dormi” îi spuneam când mă trezeam în miez de noapte şi o descopeream cu ochii aplecaţi peste trupul meu ca un cercetător închis în laboratorul său în încercarea disperată de a descifra misterele vietii desfăcând realitatea în frânturi mici, din ce în ce mai mici până când ar fi redus-o la simpli biţi de 0 şi 1. „Nu mi-e somn - răspundea invariabil - ştii doar că nu pot să dorm. Doua trei ore îmi ajung”. „Ai să mori într-o zi. Ai să te stingi ca o lumânare dacă nu te odihneşti”. Şi ea începea să râdă dezvelindu-şi sufletul, atât de sincer şi atât de simplu, ca şi cum fiecare clinchet ar fi fost un cuvânt, iar înşiruirea lor n-ar fi fost altceva decât um mod de a vorbi, de a comunica într-o limbă necunoscută nouă pământenilor.
Prima noastră noapte de dragoste a fost un dezastru. „Ştii cum se face?” am întrebat-o confuz după îndelungi încercări de a ne armoniza trăirile şi de a găsi rotunjimi în rostogolirea dorinţelor noastre. Ea a început dintr-o dată să plângă, aşa cum era, în poziţia aceea incomodă, cu bărbia în piept şi cu trupul chircit ca un fetus grăbindu-se să părăsească prea devreme uterul. Eu am ieşit să fumez o ţigară, iar ea a plâns în tăcere până şi-a isprăvit lacrimile pe care le păstra întotdeauna în cantităţi mici într-un colţ al privirii, ca un fel de mostră din cele ce se oferă când cercetezi parfumurile scumpe înspre a te decide să ceri. De la a două suta treizeci şi şaptea încercare încolo totul a fost perfect, ne ghiceam fiecare gând, fiecare dorinţă. Fiecare mişcare pornea înainte ca gândul să apuce s-o definească, fiecare atingere nu era decât o completare a unui simţ deja sfârtecat de plăcere. Ireal!
Din ce cuvintele noastre fuseseră puţine şi mici, cu timpul deveniseră atât de mărunte şi neînsemnate încât noroc cu săruturile altfel buzele noastre uscate nu s-ar fi dezlipit cu lunile. „Eşti foarte frumoasă” îi spuneam admirându-i trupul gol pe care încerca să-l acopere pudic mai degrabă dezvelindu-l de fiecare dată când ochii mei se prăvăleau peste dânsul ca o ploaie de bolovani într-o trecătoare îngustă. „Vorbeşti prosti” îmi răspundea întotdeauna clipind uşor din gene ca un flutur.
Nu ştiu dacă atingerile ne-au făcut sa schimbăm între noi mai mult decât gânduri şi sentimente, ne-au făcut să schimbăm celule, sau mai mult decât atât, bucăţi întregi din noi înşine, cert este că după un timp mă copiase cu totul şi mă reconstruise într-un loc înalt inaccesibil pământenilor ca pe un fel de hologramă miraculoasă şi ciudată. „De ce te încrunţi? Nu ştii că n-ai voie?!” o auzeam la telefon dojenindu-mă exact în mometul când norii îmi încărcau cu frunze tomnatice cerul crăpat de riduri adânci. Eu închideam degrabă telefonul şi dădeam fuga s-o caut în dormitor sub pat, în baie, în şifonier, să-i devoalez şotiile de copil nebunatic, căci nu puteam accepta cum altfel decât fiindu-mi pe-aproape ar fi putut să-mi descifreze gândurile şi gesturile. Apoi negăsind-o o sunam înapoi „Gata, mă dau bătut ieşi de unde eşti”. „Sunt la Bucureşti în gară, vrei să auzi?!” „Trenul cursă de persoane în direcţia Feteşti, Medgidia, Constanţa se află garat şi va pleca de la linia a doua...”
Multă vreme mi-a fost teamă că am învăţat-o atât de multe despre oameni şi despre metehnele lor încât odată întoarsă acasă nu se va mai putea descurca printre ai ei. Dar ea analiza rece tot ceea ce-i spuneam şi arunca îndărăt mare parte din vorbele spuse cu buzele sau cu atingerea palmelor. Părea că-şi face doar un rezumat care să-i dea doar o vagă idee despre ceea ce întâmplă dacă se va fi întors vreodată, păstrând frumos încopciate şi îndosariate doar trăirile cu adevărat importante. „Doar tu mă interesezi aici pe Pământ şi nimic altceva” îmi spunea chicotind şi ciugulindu-mi până la sânge lobul urechii.
Plecarea ei, într-o noapte oarecare de vară, nu m-a mirat câtuşi de puţin, era aşteptată şi previzilă, ceea ce m-a mirat a fost singurătatea în care m-a lăsat, singuratate devastatoare pe care n-aş fi bănuit-o niciodată, despre care n-aş fi avut nici cel mai mic habar dacă ea nu s-ar oprit într-o zi pe Pământ să mi-o indice cu degetul arătător întins mustrător...
S nu părea a avea cunoştinţă despre nimic din ceea ce se petrece în jurul său. Când am dezbrăcat-o prima dată i-am pipăit atent ceafa, milimetru cu milimetru în speranţa că voi găsi un buton, un locaş pentru cheie sau măcar o muchie subţire care să dezvelească capacul spre ceea ce ar fi putut fi mecanismul principal ce-i punea în mişcare gândurile şi trupul. Dar oricât i-am pipăit ceafa cu buricele degetelor şi mai apoi fiecare centimetru de piele cu buzele înfierbântate, n-am descoperit nimic care s-o incrimineze, nimic care ar fi putut fi considerat o cât de mică dovadă în sprijinul gândului dintâi. „Ce bărbaţi îţi plac? Îţi place X?” o întrebam într-o doară încercând să pătrund dincolo de tăcerile-i înflorate cu care se învelea ca un boboc de trandafir ascunzându-şi rostogolirea de gânduri. „Cine-i X?” mă întreba de fiecare dată candid cu acel aer mirat al aterizatului din cer, ca şi cum i se părea absolut firesc să nu cunoască pe niciunul dintre actorii celebri ai momentului cu excepţia lui Brad Pitt despre care îmi spunea chicotind că e „funny”. „Doar tu îmi placi” îmi răspundea de fiecare dată strângându-mă de gât şi umplându-mi obrajii cu săruturi năvalnice precum se umplu copacii cântători cu vrăbiile gureşe.
Nu părea să ştie mai nimic despre oamenii care îi populează dejurîmprejurul şi totuşi ştia atât de multe. Avea propriul set de reguli clare şi nu iesea din ele în nicio condiţie. „Închide ochii şi dormi” îi spuneam când mă trezeam în miez de noapte şi o descopeream cu ochii aplecaţi peste trupul meu ca un cercetător închis în laboratorul său în încercarea disperată de a descifra misterele vietii desfăcând realitatea în frânturi mici, din ce în ce mai mici până când ar fi redus-o la simpli biţi de 0 şi 1. „Nu mi-e somn - răspundea invariabil - ştii doar că nu pot să dorm. Doua trei ore îmi ajung”. „Ai să mori într-o zi. Ai să te stingi ca o lumânare dacă nu te odihneşti”. Şi ea începea să râdă dezvelindu-şi sufletul, atât de sincer şi atât de simplu, ca şi cum fiecare clinchet ar fi fost un cuvânt, iar înşiruirea lor n-ar fi fost altceva decât um mod de a vorbi, de a comunica într-o limbă necunoscută nouă pământenilor.
Prima noastră noapte de dragoste a fost un dezastru. „Ştii cum se face?” am întrebat-o confuz după îndelungi încercări de a ne armoniza trăirile şi de a găsi rotunjimi în rostogolirea dorinţelor noastre. Ea a început dintr-o dată să plângă, aşa cum era, în poziţia aceea incomodă, cu bărbia în piept şi cu trupul chircit ca un fetus grăbindu-se să părăsească prea devreme uterul. Eu am ieşit să fumez o ţigară, iar ea a plâns în tăcere până şi-a isprăvit lacrimile pe care le păstra întotdeauna în cantităţi mici într-un colţ al privirii, ca un fel de mostră din cele ce se oferă când cercetezi parfumurile scumpe înspre a te decide să ceri. De la a două suta treizeci şi şaptea încercare încolo totul a fost perfect, ne ghiceam fiecare gând, fiecare dorinţă. Fiecare mişcare pornea înainte ca gândul să apuce s-o definească, fiecare atingere nu era decât o completare a unui simţ deja sfârtecat de plăcere. Ireal!
Din ce cuvintele noastre fuseseră puţine şi mici, cu timpul deveniseră atât de mărunte şi neînsemnate încât noroc cu săruturile altfel buzele noastre uscate nu s-ar fi dezlipit cu lunile. „Eşti foarte frumoasă” îi spuneam admirându-i trupul gol pe care încerca să-l acopere pudic mai degrabă dezvelindu-l de fiecare dată când ochii mei se prăvăleau peste dânsul ca o ploaie de bolovani într-o trecătoare îngustă. „Vorbeşti prosti” îmi răspundea întotdeauna clipind uşor din gene ca un flutur.
Nu ştiu dacă atingerile ne-au făcut sa schimbăm între noi mai mult decât gânduri şi sentimente, ne-au făcut să schimbăm celule, sau mai mult decât atât, bucăţi întregi din noi înşine, cert este că după un timp mă copiase cu totul şi mă reconstruise într-un loc înalt inaccesibil pământenilor ca pe un fel de hologramă miraculoasă şi ciudată. „De ce te încrunţi? Nu ştii că n-ai voie?!” o auzeam la telefon dojenindu-mă exact în mometul când norii îmi încărcau cu frunze tomnatice cerul crăpat de riduri adânci. Eu închideam degrabă telefonul şi dădeam fuga s-o caut în dormitor sub pat, în baie, în şifonier, să-i devoalez şotiile de copil nebunatic, căci nu puteam accepta cum altfel decât fiindu-mi pe-aproape ar fi putut să-mi descifreze gândurile şi gesturile. Apoi negăsind-o o sunam înapoi „Gata, mă dau bătut ieşi de unde eşti”. „Sunt la Bucureşti în gară, vrei să auzi?!” „Trenul cursă de persoane în direcţia Feteşti, Medgidia, Constanţa se află garat şi va pleca de la linia a doua...”
Multă vreme mi-a fost teamă că am învăţat-o atât de multe despre oameni şi despre metehnele lor încât odată întoarsă acasă nu se va mai putea descurca printre ai ei. Dar ea analiza rece tot ceea ce-i spuneam şi arunca îndărăt mare parte din vorbele spuse cu buzele sau cu atingerea palmelor. Părea că-şi face doar un rezumat care să-i dea doar o vagă idee despre ceea ce întâmplă dacă se va fi întors vreodată, păstrând frumos încopciate şi îndosariate doar trăirile cu adevărat importante. „Doar tu mă interesezi aici pe Pământ şi nimic altceva” îmi spunea chicotind şi ciugulindu-mi până la sânge lobul urechii.
Plecarea ei, într-o noapte oarecare de vară, nu m-a mirat câtuşi de puţin, era aşteptată şi previzilă, ceea ce m-a mirat a fost singurătatea în care m-a lăsat, singuratate devastatoare pe care n-aş fi bănuit-o niciodată, despre care n-aş fi avut nici cel mai mic habar dacă ea nu s-ar oprit într-o zi pe Pământ să mi-o indice cu degetul arătător întins mustrător...
vineri, 22 iulie 2011
C
(soniei, lui catherine, lui nemo, lui dan, tapirului...; ooo... si bineinteles digodanei cea care a adus... obiectul)
Mă sună C. Vrea să treacă neapărat pe la mine. Scurt! Ciudat, de obicei se întâmplă invers, eu vreau să trec neapărat pe la ea. Tot scurt.
Deschid temător. Îi tremură picioarele. Niciodată n-am văzut-o atât de departe de sine. Trece în viteză pe lângă mine, îşi aruncă geanta pe fotoliu şi se trânteşte pe canapea.
- M-a făcut proastă – ţâşneşte scurt dar rotund, ca o finalizare într-un act îndelung rostogolit şi intenţionat întârziat.
- Puţoiul dracului – vine apoi ca un scuipat pe podeaua de marmură în două nuanţe de grena de la Rex.
Tremură. Geanta prăvălită dincolo pe fotoliu se desface singură, dizgraţios, ca o pereche de picioare obosite arătându-şi toate ascunzişurile. A alunecat uşor spre margine, ca într-un film vechi care se derulează încetinit, cadru cu cadru. S-a agăţat în cusătura tare şi s-a oprit. Pic, poc… întâi pudriera, apoi rujul, creionul, mascara, telefonul, bricheta, un card, o pereche de chei, câteva monezi, pachetul de gumă mototolit. O cartelă de metrou se opreşte chiar în buză ca o limbă de câine ondulându-se între fălcile însetate. Două bancnote făcute sul, ca două amigdale umflate se văd undeva mai în spate.
C îşi desface sandalele, le aruncă şi îşi strânge picioarele sub fund. Şi-a aşezat o mâna pe genunchi. Are unghiile frumoase, lungi, cu manichiura perfectă. Au o culoare aparte, o combinaţie între roşu şi portocaliu, mi-a mai spus o dată cum se numeşte dar am uitat. Mâna îi tremură vizibil. C îşi priveşte degetele ca şi cum ar fi ale unui străin, se încruntă şi încearcă să le oprească tremurul. Mai sus pe braţ o venă dormitând începe să se umfle ca un şarpe răsărind din nisip gata să se repeadă asupra prăzii.
- Căcat.
Mâna i se opreşte din tremurat. Se ridică brusc, apucă geanta de-un braţ şi îşi caută nervoasă ţigările. Mă aplec, ridic bricheta şi i-o întind. Şi-o aprinde singură. Trage adânc.
- Ţară de căcat. Dacă pentru un salariu de mizerie trebuie să scarmene-n mine toţi rahaţii cu tuleie-n barbă, care s-au născut alaltăieri, e vai de mama noastră…
Priveşte afară pe fereastră dar vede undeva departe, dincolo de ceea ce se descoperă privirii. Ochii îi par pironiţi dar centrul pupilei prăvăleşte culoare. Buza de jos îi tremură uşor. Vorbeşte în gând. Deodată se opreşte din alergare. A întâlnit pe cineva, cineva cunoscut a cărui prezenţă îi face mare plăcere.
- Mă car. Definitiv!
Se întoarce şi mă sfredeleşte cu privirea ca şi cum ar fi ultimele ei cuvinte înainte de o inevitabilă şi dureroasă despărţire. Tot trupul i s-a înmuiat, nu mai e încordat. Şi privirea i-a devenit galeşă.
- Mă car la Jim. Dacă vrea să mă ţină şi să ne-o tragem măcar o vreme ok, dacă nu, mă fac chelneriţă. Oricum va fi mai bine ca aici. Ăia măcar sunt civilizaţi.
Trage din nou adânc în piept, apoi suflă uşor, cu buzele ţuguiate, ca şi cum ar încerca să înşire rocoalele de fum pe un fir imaginar.
- Aici ce dracu să fac?!
Nu e nici pe departe convinsă că e gata să facă ceea ce spune. N-ar pleca. O zice la necaz.
- Fă un copil!
Pentru o clipă rămâne blocată, încovoiată, ca şi cum lumea ar cuprinde-o între fălci de creştet şi de tălpi şi ar strivi-o încet ca o menghină uriaşă. Apoi brusc se destinde şi începe să râdă năvalnic dezvelindu-si dinţii albi şi lungi. Fusta scurtă i s-a ridicat pe coapsă şi i-a dezvelit şoldul bronzat sfâşiat de o dungă albă subţire. Mă priveşte ca pe un copil neîndemânatic care încearcă să-şi împartă jucăriile cu cei ai vecinilor pentru un dram de atenţie.
- Cu cine, cu tine?!
- De ce nu?! Ar ieşi frumos… Mmm… nu foarte. Dar suficient de deştept…
Râde din tot sufletul. E teribilă când râde. Nu mai e ea. E un alt om, eliberat de tot înlăuntrul învolburat, ca o floare căreia îi smulgi petală cu petală tot dejurîmprejurul până când rămâne ea însăşi, singură şi perfectă. Perfectă într-o lume în care perfecţiunea nu mai are sens căci are un singur locatar, ea, floarea.
Nu mai râde, doar zâmbeşte. N-are să plece. Are să meargă la alt interviu, apoi la altul şi la altul. Are să-i drăcuie, să-i porcăiască, să-i înjure de toţi sfinţii, dar n-are să plece. Are să-şi scrâşnească maxilarele, are să zâmbească, are să-şi dezvelească dinţii albi strălucitori, coapsa bronzată, sfâşiată de o dungă albă abia perceptibilă, dar nu va abandona...
Iar Jim… Jim va rămâne doar un vis frumos aşa cum a fost mereu…
Mă sună C. Vrea să treacă neapărat pe la mine. Scurt! Ciudat, de obicei se întâmplă invers, eu vreau să trec neapărat pe la ea. Tot scurt.
Deschid temător. Îi tremură picioarele. Niciodată n-am văzut-o atât de departe de sine. Trece în viteză pe lângă mine, îşi aruncă geanta pe fotoliu şi se trânteşte pe canapea.
- M-a făcut proastă – ţâşneşte scurt dar rotund, ca o finalizare într-un act îndelung rostogolit şi intenţionat întârziat.
- Puţoiul dracului – vine apoi ca un scuipat pe podeaua de marmură în două nuanţe de grena de la Rex.
Tremură. Geanta prăvălită dincolo pe fotoliu se desface singură, dizgraţios, ca o pereche de picioare obosite arătându-şi toate ascunzişurile. A alunecat uşor spre margine, ca într-un film vechi care se derulează încetinit, cadru cu cadru. S-a agăţat în cusătura tare şi s-a oprit. Pic, poc… întâi pudriera, apoi rujul, creionul, mascara, telefonul, bricheta, un card, o pereche de chei, câteva monezi, pachetul de gumă mototolit. O cartelă de metrou se opreşte chiar în buză ca o limbă de câine ondulându-se între fălcile însetate. Două bancnote făcute sul, ca două amigdale umflate se văd undeva mai în spate.
C îşi desface sandalele, le aruncă şi îşi strânge picioarele sub fund. Şi-a aşezat o mâna pe genunchi. Are unghiile frumoase, lungi, cu manichiura perfectă. Au o culoare aparte, o combinaţie între roşu şi portocaliu, mi-a mai spus o dată cum se numeşte dar am uitat. Mâna îi tremură vizibil. C îşi priveşte degetele ca şi cum ar fi ale unui străin, se încruntă şi încearcă să le oprească tremurul. Mai sus pe braţ o venă dormitând începe să se umfle ca un şarpe răsărind din nisip gata să se repeadă asupra prăzii.
- Căcat.
Mâna i se opreşte din tremurat. Se ridică brusc, apucă geanta de-un braţ şi îşi caută nervoasă ţigările. Mă aplec, ridic bricheta şi i-o întind. Şi-o aprinde singură. Trage adânc.
- Ţară de căcat. Dacă pentru un salariu de mizerie trebuie să scarmene-n mine toţi rahaţii cu tuleie-n barbă, care s-au născut alaltăieri, e vai de mama noastră…
Priveşte afară pe fereastră dar vede undeva departe, dincolo de ceea ce se descoperă privirii. Ochii îi par pironiţi dar centrul pupilei prăvăleşte culoare. Buza de jos îi tremură uşor. Vorbeşte în gând. Deodată se opreşte din alergare. A întâlnit pe cineva, cineva cunoscut a cărui prezenţă îi face mare plăcere.
- Mă car. Definitiv!
Se întoarce şi mă sfredeleşte cu privirea ca şi cum ar fi ultimele ei cuvinte înainte de o inevitabilă şi dureroasă despărţire. Tot trupul i s-a înmuiat, nu mai e încordat. Şi privirea i-a devenit galeşă.
- Mă car la Jim. Dacă vrea să mă ţină şi să ne-o tragem măcar o vreme ok, dacă nu, mă fac chelneriţă. Oricum va fi mai bine ca aici. Ăia măcar sunt civilizaţi.
Trage din nou adânc în piept, apoi suflă uşor, cu buzele ţuguiate, ca şi cum ar încerca să înşire rocoalele de fum pe un fir imaginar.
- Aici ce dracu să fac?!
Nu e nici pe departe convinsă că e gata să facă ceea ce spune. N-ar pleca. O zice la necaz.
- Fă un copil!
Pentru o clipă rămâne blocată, încovoiată, ca şi cum lumea ar cuprinde-o între fălci de creştet şi de tălpi şi ar strivi-o încet ca o menghină uriaşă. Apoi brusc se destinde şi începe să râdă năvalnic dezvelindu-si dinţii albi şi lungi. Fusta scurtă i s-a ridicat pe coapsă şi i-a dezvelit şoldul bronzat sfâşiat de o dungă albă subţire. Mă priveşte ca pe un copil neîndemânatic care încearcă să-şi împartă jucăriile cu cei ai vecinilor pentru un dram de atenţie.
- Cu cine, cu tine?!
- De ce nu?! Ar ieşi frumos… Mmm… nu foarte. Dar suficient de deştept…
Râde din tot sufletul. E teribilă când râde. Nu mai e ea. E un alt om, eliberat de tot înlăuntrul învolburat, ca o floare căreia îi smulgi petală cu petală tot dejurîmprejurul până când rămâne ea însăşi, singură şi perfectă. Perfectă într-o lume în care perfecţiunea nu mai are sens căci are un singur locatar, ea, floarea.
Nu mai râde, doar zâmbeşte. N-are să plece. Are să meargă la alt interviu, apoi la altul şi la altul. Are să-i drăcuie, să-i porcăiască, să-i înjure de toţi sfinţii, dar n-are să plece. Are să-şi scrâşnească maxilarele, are să zâmbească, are să-şi dezvelească dinţii albi strălucitori, coapsa bronzată, sfâşiată de o dungă albă abia perceptibilă, dar nu va abandona...
Iar Jim… Jim va rămâne doar un vis frumos aşa cum a fost mereu…
luni, 18 iulie 2011
Despre păsări cu aripile crescute înăuntru
Într-o zi bărbatul ridică ochii şi o zări. O văzuse şi cu o zi înainte, şi cu o zi înaintea zilei dinainte, şi în fiecare din zilele care trecuseră, dar în acea zi avea ceva deosebit. În fiecare zi avea ceva deosebit, mereu altceva. Bărbatul o privi cu atenţie şi descoperi perechea de aripi. Pentru o secundă crezu că este în faţa unui înger, că a murit şi că a ajuns în rai. Şi fu pentru o clipă fericit. Se întrebase mereu dacă există o viaţă de apoi şi cu toate că era sceptic în privinţa existenţei acesteia, se pregătise tot timpul pentru ea. Şi se bucură în sinea sa că efortul său nu fusese în zadar. Apoi, privind mai atent fata, bărbatul observă că uriaşele aripe întinse nu vin de pe spatele său, ci de la pasărea pe care o ţinea pe umeri. Nu remarcase pasărea. Era clar că nu putea fi vorba despre un vis şi bărbatul se întrebă cum de nu zărise pasărea până atunci. “Oare cum or fi lăsat-o să intre cu ea?” – se întrebă el, rămas pironit cu ochii la pasărea fetei şi întinse brusc mâna în direcţia ei cu degetele răsfirate ca şi cum ar fi vrut să ascundă de ochii celorlalţi şi fata şi pasărea. O făcuse instinctiv. Abia în secunda următoare îşi înţelese gestul şi aproape că se ruşină. Aruncă ochii împrejur. Nimeni nu părea mirat că fata intrase cu pasărea, nici măcar nu părea că ar fi observat-o. Bărbatul se ridică şi se apropie. Nu ştia de ce. Era pasărea de vină, era fata…?! Făcu câţiva paşi şi crăpă buzele uşor s-o întrebe ceva. Nu ştia ce. Era pasărea, era fata …?! Deşi se apropiase până la o aruncătură de priviri, fata nu remarcase că bărbatul se oprise în faţa sa şi îşi vedea în continuare netulburată de ale sale. Bărbatul tuşi scurt încercând să-i atragă atenţia. Abia atunci fata îşi ridică ochii şi-l străpunse cu privirea. Era ciudat felul în care îl privea fata. Nu avea o privire ca orişicare, ci îl fixa drept în ochi, iar prin ochi direct în suflet. Îi simţea privirile cum i se furişează printre gene, cum îşi fac loc prin orbite, cum se strecoară îndărăt prin tuburi încolacite şi îi coboară până jos în suflet. Bărbatul ar fi vrut să-şi răsucească privirile, dar îi plăcea felul în care îl privea fata, aşa că mai aşteptă. Nimeni nu-l mai privise aşa vreodată. Aţinti privirea fetei şi brusc închise ochii speriat ca şi cum privirile sale s-ar fi încurcat în privirile ei. Îi deschise din nou, de data aceasta timid, cu multă grijă. Nu, nu visa. Se putea vedea în ochii fetei ca într-o oglindă. Şi ceea ce vedea îl minună peste măsură. Era un cap de bărbat, fără îndoială capul său! Şi doi umeri de bărbat, fără îndoială umerii săi! Şi pe umărul drept o pasăre. Bărbatul încercă să înţeleagă cum ajunsese pasărea pe umărul său, dar nu reuşi. Se simtea depăşit de ceea ce i se întâmplă. “Numai fata este de vină, ea şi pasărea ei. Ce-o să zică acum lumea?” – se întrebă bărbatul. Şi privi îngrijorat în jur. Nimeni nu părea să se sinchisească însă de pasărea de pe umărul său. Bărbatul se mai linişti şi-şi întoarse din nou privirile către fată. Dar fata dispăruse. Rămăsese doar pasărea ei. Fata se pierduse cu totul înapoia privirilor sale împletite. Doar pasărea ei… Şi pasărea lui… Căci pasărea de pe umărul său, atrasă probabil de singurătatea celeilalte coborâse de pe umăr şi îşi întinsese aripile mari în faţa ei, fluturându-le aprig. Apoi începură să danseze acel dans al perechilor pe care păsările mari, cu penaje bogate, îl desfăşoară ca pe un ritual păgân, ca un zbor rostogolit pe pământ. Păsările dansau ca nişte bacante dezlănţuite, neobosite şi bărbatul simţi cum îl cuprinde o dintr-o dată o căldură, o fierbinţeală neaşteptată… Simţea cum se descompune, cum devine un abur, un gând. Jos, lumea părea din ce în ce mai mică. Sus, păsările rostogolindu-se-n zbor, ca şi cum ar fi croşetat cu aripile un spaţiu numai al lor, un timp numai al lor… Fata nu mai exista. Nici bărbatul nu mai exista. Doar pasărea ei şi pasărea lui…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)