Fierbinţeli

Urbea Ceasloveni se târâie toropită de-a lungul Dunării încercând să găsească o brumă de răcoare sau măcar de adăpost pe sub copacii răzleţiţi ici colo peste dealurile nisipoase, asemeni lui Hercule înfipt într-un tufiş uscat de buxus ce-a făcut cândva parte din gardul viu ce înconjura blocul M5.
În urbea Ciasloveni nu există decât opt blocuri M1, M2 şi tot aşa până la M8. Nimeni nu ştie de ce le spune emuri că alte blocuri cu A, B, C sau alte litere nu există. Constructoru a venit, le-a trântit într-o vară, a pus câte o plăcuţă albastră cu scris alb pe fiecare şi a plecat. “Bloc M5 scara A” scrie pe plăcuţa sub care doarme Hercule. Nici de ce scrie pe plăcuţă scara A nu ştie nimeni, căci blocurile n-au decât o singură scară şi-aia neternimată pentru că vremurile s-au grăbit dintr-o dată, s-au învolburat, s-au învârtoşat, s-au aprins, pentru ca în cele din urmă să ardă ca o bandă de magneziu şi să-i lase pe ceasloveni aşa cum îi găsise, pescuind pe malul Dunării. Ca o tornadă i-a prins vremurile, i-a smuls din rădăcinile lor înfipte adânc, i-a răsucit prin aer până aproape de cer, apoi le-a dat drumul dintr-o dată, aşa ca o grindină grea, poc poc poc şi fiecare a căzut înapoi de unde s-a rupt, în aceeaşi lume, de astă dată răvăşită de furtună. Sau parcă alta.
Ceasloveniul a fost vreme îndelungată un liniştit sat de pescari. Asta până într-o zi când localnicii au fost treziţi în inima nopţii de vuiet mare de fiare grele icnind la poalele dealului. “Au venit marţienii” a tresărit nea Fercală, un împătimit ufolog şi a deschis repede uşa cu felinarul într-o mâna si biblia în alta ca să-i primească cum se cuvine. Nea Fercală a fost însă tare dezamăgit să constate că nu veniseră marţienii ci oamenii trimişi de Nea Nicu să facă pe malul Dunării combinat mare. Într-o jumătate de an maşinile au ras trei sferturi din sat, au construit emurile şi au săpat o groapă mare mare şi adâncă în care au pus la încolţit sămânţă de combinat. Da n-a fost să fie, că până să încolţească combinatu a venit aşanumitarevoluţie şi lucrurile s-au precipitat. Nea Nicu s-a dus şi combinatu a rămas aşa, o gaură mare şi goală ca o măsea cariată până la gingie. După ce s-a dus Nea Nicu ceaslovenii au dat jos firma vopsită în roşu de la grădiniţă şi au pus una nouă vopsită în albastru “Grădiniţa liberă Ceasloveni”, la fel şi la scoala unde au aşezat o placă pe care scria “Scoala liberă cu clasele I-VIII Ceasloveni”, l-au bătut pe miliţianul comunei, l-au dat în şuturi afară din primărie pe primar pentru a-l pune din nou în scaun la primele alegeri libere şi în cele din urmă s-au potolit. Doar scările de la emuri au rămas neterminate. Şi nici n-a mai avut cine să le termine!
La amiază în Ceasloveni nu mişcă nimic, nici oamenii, nici câinii, nici măcar vântul. Mai acu ceva vreme încă mai mişcau, da de când cu crizele astea rostogolite una peste alta ca foile de plăcintă, nu. Toţi îs pe-acasă şi şed, care pe treptele blocului, care la ferestre, care pe malul Dunării sub sălcii. Ce altceva ar putea să facă dacă de muncă nu-i?! Doar la Gorgonel e mişcare. Din când în când câte o mână se ridică, se întinde moale spre halba de bere, o apucă cu greu, o duce spre gura însetată, o aşează înapoi pe masă şi cade liniştită în poală într-o stare de semiamorţeală.
Într-o singură lună în Ceasloveni s-au închis toate magazinele. Şi s-au deschis în loc cârciumi sau săli de jocuri. S-a închis atelieru de croitorie a lu tanti Ilina şi s-a deschis “Bingo Marian”, s-a închis magazinul de dulciuri a lu Violeta şi s-a deschis “Sala de jocuri Baghira”, s-a închis librăria lu Liciu şi s-a deschis “Cazino Paris”. Şi tot aşa. Da tot bodega lu Gorgonel are cei mai mulţi clienţi. Că-i cea mai veche. Şi are bere la halbă.
Doar băcănia lu Mijlocuţ a mai rezistat. Şi asta fiindcă dă pe datorie. Sau la schimb. Înainte la băcănie erau doar mărfuri alimentare, da Mijlocut a priceput repede ce-s alea afaceri şi a început să aducă încet încet tot ce are omu nevoie şi nu se găseşte la crâşmă sau la sala de jocuri: borcane, damigene şi butoaie în august, haine şi rechizite la început de septembrie, flori pentru doamne şi profesoare în martie, ba chiar şi coroane cu flori de plastic care nu se usucă niciodată în noiembrie, c-a constatat el că cei mai mulţi ceasloveni mor ca un făcut în noiembrie, aşa fără să existe o cauză evidentă şi fără să le pese.
În Ceasloveni nu circulă bani. “Dă şi mie să-l îmbrac p-ăsta micu” i-a spus Madam Georgescu lu Mijlocuţ arătându-l cu bărbia pe ţânc. “Păi să fie aşa: costum, cămaşă, cravată… să fie şi pantofi?! – a ridicat Mijocuţ privirea dintre rafturi” “Să fie” - a acceptat Madam Georgescu. Mijlocuţ le-a pus pe toate pe tejghea. “Trei vedre?” a întrebat madam Gerogescu. “Trei” - a confirmat bărbatul - Tămâios”. Şi Mijlocuţ a trecut încet, cu litere rotunde în catastif “Madam Georgescu – trei vedre tamaios”. Madam Georgescu era singura care se mai îmbrăca în oraş. Era cucoană. Îşi mai făcea câte o rochie la tanti Ilina, mai aducea câte ceva de la capitală. Madam Georgescu era şi singura care mai învârtea bani. La poştă. Era funcţionară la poştă şi acolo nu mergea aşa cu roşii sau castraveţi.
Mai erau şi alţii care învârteau bani. Da nu rămâneau prea mult în oraş. Unul era băiatul lu tanti Ilina. De fiecare dată când venea acasă îşi vâjâia întâi bemveul negru cu geamuri fumurii pe sub ferestrele tuturor fetelor şi abia apoi poposea la maică-sa. Avea bani grămadă Titel. Nici mă-sa nu ştia de unde, că Titel nu făcuse decât opt clase. De fapt făcuse vre-o zece da nu depăşise niciodată clasa a opta. Bănuia ea ceva şi inima îi crăpa de ruşine. Da numa noaptea îi crăpa, ziua nu. Ziua când se întâlnea cu coana Vetuţa, cu madam Georgescu, cu Marioara, cu Agripina, cu a lu Prepeliţă, cu tanti Frusina, cu Marieta… nu, ziua nu-i era deloc ruşine. Ba chiar le privea mândră în ochi şi nici măcar nu clipea.
E linişte la amiază în Ceasloveni, linişte de mormânt. Nici păsările nu ciripesc, nici vântul nu adie. Doar de sus dinspre casa popii se prelinge zumzet zgrunţuros. “Cinci-trei” se iţeşte glasul ţârcovnicului Niculai. Şi apoi iar zarurile rostogolite. “Şase-doi” se aude şi glasul părintelui. Sunt în civil amândoi sub via din curte. Când sunt în civil pot să joace table. “Te-am ras părinte” zice Niculai şi întinde iar mâna spre paharul rubiniu pe care aluneca uşor la vale picuri rotunzi. Taman adus din beciul săpat adânc sub pământ îi vinul rubiniu. “Trei-doi poartă-n casă” - râde mulţumit părintele Calandru. Şi ţârcovnicul e mulţumit. Nu prea mai are muşterii părintele. De când cu vâlvătăile de iulie nu prea mai calcă nimeni în biserică. S-au încins zidurile. E cald, tare cald. Văpăi. Dacă ar fi avut oleacă de aer condiţionat, cum văzuse el la bisericile din Bucureşti altfel ar fi stat lucrurile. Nici peste noapte nu se răcoreşte deloc. Sfinţii dorm rău şi respiră greu. “Marţ” decretează părintele frecându-şi palmele fericit.
De când cu criza nu mai sunt locuri de muncă în oraş, nici de veci nu mai sunt. Vorba vine oraş că a fost doar o aroganţă a primarului. “Mânca-l-ar viermii pământului să-l mănânce. Că numai rele a făcut. Ce ne trebuia nouă oraş, ca nici sat mai răsărit nu suntem?! – zice tanti Marioara plină de năduf – Că am plătit o grămadă de bani să schimb buletinu. Şi stat în picioare. Şi timp pierdut. P-astea cine le pune la socoteală?! Asta ne trebuia nouă, oraş?! Da să puie mâna să aducă un doctor nu s-a învretnicit. Usca-mi-s-ar oasele să mi se usuce dacă mai vede vre-un vot de la mine” – concluzionează cu spirit civic tanti Marioara care e subţire şi uscată ca un ţâr. Domn Grigore e înjurat în fiecare an de absolut fiecare membru al comunităţii dar reales cu majoritate de voturi la fiecare scrutin. “Ce să fac maică. Pe cine să pui?! Pe beţivu ăla de Dumitru?! Pe veneticu de-l aduseră ăilalţi de la Ciolovăţ?! Tot domn Grigore e mai bun”.
În oraş nu mai munceşte decât Tilincă. A luat în arendă ce-a mai rămas din ceapeu, şi-a cumpărat un tractor în rate şi munceşte câmpul. Da numa dis de dimineaţă şi seara munceşte. La amiază trage tractoru lângă Dunăre, se bagă pe burtă sub el şi pescuieşte. Cu ce prinde îşi plăteşte datoria la Gorgonel. Azi un somonel, mâine un cărăşel, nişte plăticuţe… Ajunge şi de-o tărie nu numa de bere. Da a obosit şi Tilincă. Vrea să vândă şi să se lase. A venit un englez într-o zi şi i-a zis că vrea să cumpere tot, da că îl ţine tractorist şef dacă vrea. Îi surâde lu Tilincă, că englezu aduce tractoare cu aer condiţionat de te lăfăi în el ca în jacuzzi. I-a arătat într-o revistă. I-a zis că poate să vadă si pe net, de Tilincă nu are net, are tractor. “Păi cu aşa sculă poţi să scurmi şi în fierbinţeala cea mai fierbinte. Numa să te ţie curelele” recunoaşte încântat Tilincă.
E cald tare la Ceasloveni. Nu mişcă nimic în oraş. Nici oamenii, nici câinii, nici vântul. Hercule a ridicat un vârf de ureche, a iscodit cu el împrejurul, şi-a alergat un pic purecii de după ceafă, atât cât să le aducă aminte că nu-s singuri pe lume, apoi a adormit la loc. Nici dinspre casa popii nu se mai aude zumzăit. E trei. Pe treptele blocurilor, la ferestre sau în cotul Dunării sub sălcii oamenii şed şi tac. E cald, tare cald, ce altceva ar putea face?!