Tipul pe care l-am împuşcat în cap n-a fost viu niciodată

Era seară şi mă întorceam acasă răscolit de gânduri. Oprisem radioul maşinii tocmai pentru a le putea aşeza frumos pe categorii şi a le întinde la locurile lor ca lenjeria de pat proaspăt călcată în sertare. Dar se încăpăţânau să nu se aşeze deloc, se tot rostogoleau în aer precum frunzele uscate ale castanilor răscolite de vântul lui octombrie în parcul central. M-a oprit pe autostrada 16, chiar în vale unde şoseaua face la stânga. Era un tip căruia nu puteai să-i dai o vârstă. Părea un homeless. Avea părul aprins ca o vâlvătaie de ierburi uscate, trupul veştejit, faţa pustie, dar ochii, ochii îi avea mari, fantastic de mari. Străluceau ca cei ai unei feline, de parcă toată energia s-ar fi recules din întreg trupul şi i s-ar adunat în priviri. A apărut brusc în faţa maşinii şi până să-mi dau seama ce se întâmplă am dat peste el. Am frânat imediat şi am coborât să văd ce-a păţit. Căzuse în iarbă. Nu avea de niciunele, nici un os zdrobit, nici o julitură, era întreg cum l-a făcut mă-sa. Trebuie că nici măcar nu l-am atins, ci a apucat să se ferească singur în ultima clipă, deşi aş fi putut jura că am trecut cu aripa dreaptă peste coapsa lui. I-am propus să-l duc la spital dar mi-a spus că n-are ce căuta la spital, la spital ajung doar bolnavii la trup şi la suflet, iar el nu suferă nici cu una, nici cu alta. “Şi-apoi pe tine te caut” mi-a spus ţinându-mă strâns de braţ şi încercând să se ridice. Chestia asta m-a înfiorat cumplit. M-am mai uitat o dată la el. Nu aveam de unde să ne cunoaştem, deşi unele trăsături îmi păreau familiare, linia buzelor, flacăra dinapoia privirii, cutele de la capătul ochilor, degetele lungi şi subţiri. Am răscolit prin tot trecutul meu plin cu figuri bărbăteşti şi n-am găsit nimic care să-i semene, nici măcar pe aproape. Şi totuşi… chiar şi glasul îmi părea cunoscut. Apoi bărbatul a început să delireze, a început să-mi vorbească grăbit despre temerile mele, despre gândurile negre pe care chipurile nu le mai pot controla, care se înmulţesc ca viermii în cadavrul de vultur, se zvârcole ca omizile în bolul cu fructe şi care se vor ridica precum şerpii din întunecimea pământului pentru a mă devora de viu. I-am spus să nu-şi facă griji, să stea liniştit pentru că situaţia gândurilor mele negre e sub control şi că ar face mai bine s-o întindă spre casă dacă nu vrea ca o altă maşină să dea peste el, căci dacă l-ar fi lovit un truck, din cele multe care trec adesea pe acolo, în locul micuţului meu Ford, n-am mai fi stat niciodată de vorbă.
- Da?! – m-a întrebat el căscând ochii mari şi sticloşi. Chiar totu-i ok?! Dar ce făceai adineauri pe drum? De ce ai închis radioul?
Ochii săi strălucitori pâlpâind ca un far prăvălit peste mare mi-a amintit pe dată de bancul pe care îl auzisem puţin mai devreme de la băieţi. “Ştii ce păţesc licuricii care iau Viagra?! Devin neoane!”. Dar zâmbetul mi-a îngheţat pe buze şi s-a risipit ca praful de cretă alungat de pe trotuare de ploaia nevrednică.
- Cine eşti tu?! – l-am întrebat cu oasele îngheţate de spaimă.
- Mai bine am discuta despre cine eşti tu! – mi-a întors-o el privindu-mă dur drept în ochi ca şi cum eu aş fi fost derbedeul din mijlocul străzii, iar el bărbatul elegant grăbit să ajungă de la servici acasă lângă soţie. Mai bine am discuta despre cine eşti tu şi ce vrei – a repetat el enervant.
Nu aveam nicio îndoială, fusesem urmărit. Cineva mă urmărise pas cu pas. Am trecut repede în revistă toţi duşmanii mei mai noi sau mai vechi. Nu erau prea mulţi. I-am adăugat apoi şi pe cei dobândiţi de la firmă. Tot n-am descoperit cine ar fi dorit să-mi facă o asemenea porcărie.
- Cine te-a pus să faci asta?! – l-am zgâlţâit ca pe o cârpă ţinându-l strâns cu mâna de guler şi ridicându-l în faţa privirilor mele până când tălpile s-au dezlipit de umbra-i. Spune! Cine?
Bărbatul s-a strâmbat cu toată faţă ca şi cum ar fi vrut să spună “dacă o iei aşa, nu mai avem ce discuta” şi s-a înmuiat alunecand înapoi pe pământ.
- Cine dracu te-a pus să faci asta?! Şi ce mai ştii despre mine?
A început să râdă. Era un râs obraznit, jignitor, nesimţit. Dacă am fi stat faţă în faţă l-aş fi pocnit cu siguranţă peste gură.
- De ce naiba mai întrebi? – mi-a răspuns el tot printr-o întrebare. Când de la tine ştiu totul… Când tu îmi pui în cârcă toate tâmpeniile, mă laşi singur cu ele şi apoi fugi… Aşa cum faci mereu când e vorba de Julie… de acţiunile de la Vermont… de toate micile tale potlogării…
Tot trupul mi-a îngheţat. Ştia despre Julie! Nimeni n-ar fi trebuit să ştie despre Julie. Fusesem urmărit pas cu pas, asta era mai mult decât clar. L-am prins din nou de guler şi l-am zgâlţâit ca scos din minţi.
- Ce ştii despre Julie? Spune-mi tot ce ştii despre Julie cretinule! – am ţipat eu.
- De unde să încep, de la curul ăla bombat sau de la sânii prelungi ca fructele de mango? – mi-a zâmbit el din nou zeflemitor.
Era prea de tot. Fusesem şi ascultaţi pe deasupra. Aşa-i spuneam eu în cuibuşorul nostru de nebunii, că are sânii ca fructele de mango, iar ea râdea de fiecare dată să se prăpădească, cu dinţii ei albi şi mărunţi ca boabele de orez tropăind de fericire. “Şi ce, ai fi vrut să fie ca portocalele? Sau ca fructele de grapefruit? Sau ca pepenii galbeni?” – mă tachina ea. Asta a pus capac la toate. Nu putea fi decât omul lui Mary, ea trebuie să-l fi pus să mă urmărească orbită de gelozie. Nu putea fi decât un amărât de detectiv particular decis să-şi vândă marfa concurenţei la preţ dublu.
- Cât vrei? – i-am strigat în faţă brutal.
Ori nu m-a înţeles, ori nu m-a băgat în seamă, aşa că am ţipat din nou.
- Cât vrei nenorocitule? Spune cât dracu vrei să încheiem povestea asta odată şi să te cari naibii de-aici! Altfel să nu-mi spui mie G. P. Watson dacă nu-ţi înşir măruntaiele de-a lungul şoselei până-n oraş.
El a început să râdă în hohote, strivindu-mi timpanele cu fiecare horcăit dispreţuitor.
- Crezi că despre bani este vorba? Dacă era vorba despre bani băgam mâinile în acţiunile de la Vermont. Şi mă umpleam de parale. Dar aici nu este vorba despre bani, nu înţelegi?! Aici este vorba despre tine, despre creierul tău înfundat ca drenajul de pardoseală. Când dai drumul la robinet ies toate pe-acolo, toate lăturile, toate scursorile putrezite, toată mizeria acumulată în ani. În ţeava aia îngustă în care n-ai băgat niciun băţ, nicio perie, niciun gând curat încercând să o cureţi…
Nici despre matrapazlâcurile mele cu acţiuni nu ştia nimeni nimic. Dacă ar fi aflat cineva aş fi fost un om pierdut. Nu era cine ştie ce şmecherie, dar fiindcă s-a putut am făcut-o. Azi una, mâine alta. Apoi am făcut un pachet, le-am vândut. Apoi alt pachet. Am acoperit totul cât se poate de bine. Nu erau sume uriaşe de bani, dar îndeajuns cât s-o ducem bine. Chiar foarte bine. Poate nici nu m-aş fi atins de ele dacă Mary nu m-ar fi înţepat de fiecare dată când ar fi avut ocazia cu venin în glas: “darling iar s-au făcut promovări în firma aia a voastră iar tu n-ai pescuit nimic”, “darling cere şi tu o mărire de salariu, că de cinci ani nu ţi-a mai crescut cu niciun cent”, “darling dar noi când mai schimbăm maşina, că a început să se mătuiască vopseaua”, “darling dar vreau şi eu în Europa, că toate prietenele mele au fost”. Şi am trimis-o val-vârtej în Europa. Să-i închid gura. Am rămas singur cu Julie… O lună întreagă. O întreagă lună de vis…
- Viaţa e ca o bucată de pâine unsă cu untură de porc - îl aud dintr-o dată ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Primii au să încerce să se înfrupte din ea câinii cei hulpavi. Dar dacă ai să te aşezi cu băţul la dânşii au să se întoarcă de cum au venit purtând mai departe în nări doar mirosul de carne uscată. Au să se îndemne apoi la bucata de pâine muştele. Au să dea rotocoale rotunde, au să se apropie, au să se depărteze şi în cele din urmă dacă n-ai să te aţii cu palmele la dânsele au să se aşeze pe bucata de pâine unsă şi au să-şi vâre-n untură trompa cea lungă înainte să apuci să le îndepărtezi. Şi în fine când vei fi obosit de atâta pândă lângă untura pe pâine şi-ai să aţipeşti lângă dânsa, au să vie buburuzele cele gingaşe, din cele roşii cu buline negre. Nu-ţi fă griji, au să rămâie acolo până ai să te trezeşti, căci se vor afunda pe de-a-ntregul în pasta cea albă, împotmolindu-şi picioarele şi aripile tari ca o armură.
Filozofeala lui de doi bani m-a enervat teribil iar furia mi-a ros raţiunea aşa cum şoarecii rod zidurile subţiri şi ajung întotdeauna la brânză. M-am repezit la maşină, am scos pistoletul din torpedou şi i-am înfipt şase gloanţe în cap. Aşa, brusc, fără să mă gândesc prea mult! De şase ori am tras. Pot să spun precis pentru că am gustat din plin fiecare apăsare pe trăgaci. I-am făcut ţeasta praf, nici nu mai putea fi recunoscut. Apoi m-am suit în maşină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi m-am dus direct acasă. M-am aruncat în pat şi am adormit pe dată. Poate că a doua zi dimineaţă nici n-aş mai fi ţinut minte toată povestea dacă nu aş fi găsit în baie cămaşa albă murdară de sânge pe la manşete. Abia atunci mi-am amintit totul şi m-am îngrozit. Ucisesem! Ucisesem cu sânge rece un om. Un om nevinovat. M-am speriat teribil. Nici n-am ştiut unde să sun mai degrabă, la psihiatru sau la avocat. Ceva nu era clar în regulă.
Mark mi-a spus să stau liniştit, că probabil era un derbedeu care mă urmărise o bună bucată de vreme în intenţia de a mă şantaja. I-am povestit toate detaliile şi a spus că o să meargă până acolo să vadă ce-am lăsat în urmă şi că o să urmăreasca îndeaproape evoluţia lucrurilor.
Spencer în schimb mi-a spus că avem mult de lucru împreună dar că ar fi bine ca o vreme să stau liniştit în casă, iar dacă mai simt impulsul de a-i băga cuiva şase gloanţe de pistolet în tigvă să-i dau degrabă un telefon la orice oră din zi sau din noapte. Amândoi mi-au recomandat să-mi iau câteva zile libere şi să plec din oraş.
Şi-am plecat. De la Mark am primit un SMS în aceeaşi zi “Totul OK, keep in touch”. Asta m-a mai calmat oarecum, dar tot mi-a fost frică să deschid televizorul sau radioul. Am stat ascuns în camera de motel ca un şobolan sedat, tresărind la fiecare adiere de vânt sau la fiecare glas omenesc. O vreme am încercat să citesc, dar nici asta n-am putut bineînţeles, eram prea nervos. Am ales să mă plimb. Plecam dimineaţa şi făceam plimbări lungi prin pădure. Uitam de cele mai multe ori pe unde am intrat şi ce cărare ar trebui să urmăresc pentru întoarcere. Îmi plăcea însă să-mi târâi picioarele prin mormanul de frunze agonizând în roşu, în galben, în ruginiu. Copacii erau dezbrăcaţi de cămăşi şi le era tare frig, se putea citi asta pe trupurile lor tremurânde. Păsările îşi căutau înfrigurate cuiburile în care să-şi dezvelească intimitatea şi tot răscoleau nervoase şi înfoiate, tot răscoleau. Frunzele se târau pe poteci victime ale unui incredibil carnagiu, încercând să se refugieze care încotro în culcuş de pământ. Iar eu, ca un nor pe întinderea albastră, rostogolit într-o parte şi alta de vântul tomnatec. Într-o zi am urcat creasta care veghea înspre vest deasupra motelului. A fost o adevărată aventură căci drumul ţinea mai bine de cinci ore. Dincolo de coamă ar fi trebuit să se vadă în zare oraşul. Mi-a fost o teamă teribilă să arunc un ochi dincolo. Chiar sub coamă m-am oprit şi m-am aşezat pe un buştean. Fiecare muşchi mă trăgea înapoi, fiecare tendon mă înfrâna, tot trupul îmi înţepenise ca şi cum ar fi încercat să spună “întoarcete-te, aia nu mai e lumea ta”. Chiar mi-a trecut prin minte să mă întorc fără să mă uit dincolo. Am fost la un pas să o fac. M-am ridicat, am privit înspre creastă, apoi m-am întors şi am început să cobor. Pasărea aceea mi-a furat însă atenţia. S-a ridicat din cuibar şi a ţâşnit drept în sus către soare. Drept ca o suliţă zvârlită din braţul indienilor sioux către ochiul de aur al soarelui. M-am apropiat încet de locul de unde îşi luase zborul. Era chiar un cuib, iar în cuib cinci ouă rotunde. Am privit împrejur. Pasărea nu mai era. Mă aşteptam să se fi aşezat undeva pe aproape, să-mi supravegheze nervoasă mişcările, să mă bată cu ciocul dacă vreau să mă apropii mai mult, să-şi cheme rudele şi prietenii şi să-mi ciugule degetele şi ochii. Dar nu! Pasărea zburase drept în sus şi nu se mai vedea, ca şi cum ar fi înghiţit-o lumina. Asta m-a făcut să mă răzgândesc. Am mai făcut încă cinci paşi şi am privit peste coama dealului. Am rămas împietrit. Dincolo de ea se întindea un câmp nesfârşit. Nici urmă de oraş. Şi nimic altceva. Iar vizibilitatea era excelentă, nu era nici ceaţa, nici nor. Cât vedeai cu ochii doar câmp! Am început să tremur. Am coborât în grabă, am ajuns într-o fugă la motel, am intrat în cameră şi l-am sunat înfrigurat pe Spencer.
- Ai aflat? – m-a întrebat el înainte să deschid gura.
- Da… - am bâiguit eu. Nu mai înţeleg nimic. Chiar nimic.
Specer tăcea.
- Poţi să-mi explici ce înseamnă toate astea?! Spencer vorbeşte-mi, ce dracu!
Spencer a continuat să tacă. O vreme s-a aşternut o linişte ca un pustiu nesfârşit. Într-un târziu a mormăit ca o scuză.
- E totul acolo, ce vrei să-ţi mai explic?!
- Unde Spencer? Unde e totul atât de clar explicat? Eu am fost pe deal şi nu mai reuşesc să-mi explic chiar nimic! Oraşul a dispărut.
- Care deal, ce oraş?! Tu nu te uiţi la televizor?!
- Nu!
- Deschide repede televizorul, eu credeam că despre asta vorbeşti.
Am deschis televizorul. Pe toate canalele aceeaşi ştire explodând în salve luminoase şi zgomotoase. “Breaking news”!
- Societatea de invesţitii financiare “Brinkley and son” a dat faliment. Falimentul pare să fi fost provocat de furtul sistematic al unor acţiuni din pachetele investitorilor. Acest furt pare să fi fost înlesnit de persoane din interiorul companiei. Toţi angajaţii firmei urmează a fi audiaţi de poliţie. Falimentul societţăii de investiţii este pus de către poliţie în legătură cu decesul din cursul săptămânii trecute a lui G. P. Watson, broker în cadrul companiei, al cărui trup neînsufleţit a fost găsit pe autostrada 16 în autoturismul personal. Trupul bărbatului era desfigurat de cele şase gloanţe trase de la mică distanţa de către o persoană care până la acestă oră nu a fost identificată. Vom reveni cu detalii”.