Culori

“Offf…… ce bine că am prins scara asta rulantă” – spuse fetiţa sprijinindu-se de linguroiul uriaş care o depăsea cu un cap şi ceva pentru a sări pe banda rogvaivă a unui curcubeu deschis între o pajiste verdemugur şi un nor roz bombon, pufos ca o vată de zahăr şi mare cât o găleată de îngheţată. “Trebuia să iei şi tu o linguriţă de la ursul apicultor” – îi spuse ridicând din sprâncene pisoiului negruadânc cu ochi ca două flăcări tamanaprinse care se chinuia să ţină pasul cu ea. Sprâncenele ei ridicate ar fi trebuit să însemne “n-ai linguriţă, n-o să ai nici bunătăţi” dar pisoiul rată complet semnificaţia lor căci încremenise de spaimă văzând piscul înzăpezit pe care banda rogvaivă tocmai îl ocolea ondulându-se lin. “O să mâncăm spumă de nori cu aromă de căpşuni” mai adăugă fetiţa lingându-se pe buze cu gândul la trufandalele din care avea să se înfrupte. Pisicul nu părea însa la fel de încântat de perspectivsa unui desert pe marginea cerului. Pe măsură ce urcau copacii devenau din ce în ce mai mici până când rămăseseră doar pete de verdeadunat pe pliurile creponate ale câmpiei, florile doar nişte năsturaşi mărunţi cusuţi cu lujeri subţiri ici colo pe poale, iar câmpia o rochiţa mică mică numa bună de purtat. Pisicul Jill se chirci la picioarele fetei. Spuma de nori cu aromă de căpşuni cu siguranţă nu avea să-i priască.

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată.