Turnul

Strada începu să se agite dintr-o dată. Oameni alergând care încotro, claxoane de maşini, ţipete, scrâşnete de frâne, o salvare cu girofarul aprins stropind zidurile cu albastru. O femeie între două vârste cu trei sacoşe voluminoase pline cu d-ale gurii trecu în grabă pe lângă dânsul ca şi cum n-ar fi existat şi izbindu-l îl rostogoli dincolo de bordură într-o baltă rotundă. Un bărbat cu bicicleta abia avu timp să îl ferească dar se depărtă prea mult de bordură fiind lovit la rândul său de o maşină ce scrâşni scurt şi se opri cu roata din dreapta în cadrul metalic al bicicletei. Bărbatul se depărtă în grabă, privind cu teamă peste umăr cum biciclistul şi soferul maşinii coboară din vehicule şi se încaieră în mijlocul străzii smulgându-şi unul altuia părul. Un camion care transporta sticle cu lapte venind din faţă drept spre dânsul îl evită în ultima clipă, dar şoferul nu mai putu să redreseze maşina şi aceasta se prăvăli peste vitrina unei cesornicării aruncând timpul în aer. Bărbatul era complet ameţit. Doar câteva minute mai devreme, se plimba agale pe o stradă liniştită din centrul oraşului admirând pălăriile elegante ale doamnelor şi pantofii negri strălucitori cu cataramă aurie ai domnilor şi dintr-o dată începuse nebunia. Îi fu peste măsură de neînţeles de unde pornise toată urgia. Iar ceea ce se întâmpla nu putea fi parte decât a unei poveşti încă nescrise, căci în viaţa reală nu şi-ar fi putut imagina vreodată că se poate întâmpla aşa ceva. Nici nu apucă să-şi termine gândul că un stâlp de telegraf se prăbuşi la picioarele sale lovit de un autobuz plin ochi cu pasageri ce încerca să se strecoare prin sita deasă de oameni şi vehicule dar pesemne că nu izbutise căci rămase întepenit în ciotul de lemn, cu apa ţâşnind ca sângele din radiatorul fierbinte şi oamenii prăvăliţi claie pste grămadă spre locurile din faţă. Ieşi cu greu de sub plasa de sârme şi cabluri şi o porni în fugă de-a dreptul speriat. Nu era defel un fricos, dar putea face faţă doar situaţiilor controlabile, concrete, analizabile. Iar haosul care se desfăşura sub privirile sale nu avea nimic raţional. Era materializarea nebuniei, a fricii, a panicii. Deja bulevardul era blocat pentru maşini şi se umplea degrabă de oameni care coborau îngrijoraţi din blocurile dimprejur, din maşini, din autobuze, căutând o cale de eliberare precum şuvoaiele de munte. Iscodi din priviri, fără izbândă, după un loc unde să se adăpostească până trece nebunia, o portiţă spre linişte, o curbură rotundă ca un culcuş în linia dreaptă a timpului. Deodată un bărbat mic de statură ivit de niciunde, cu o mustaţă lungă, subţire şi încolăcită la vârfuri, îmbrăcat caraghios ca un fachir, îl apucă de braţ şi-l smuci din mijlocul mulţimii din ce în ce mai nervoase. Îl trase printr-un gang îngust crăpat între două clădiri zbârcite cu nisipul scurgându-se din crăpăturile largi, ca timpul din clepsidră, şi-l scoase într-o uliţă dosnică aproape liberă. Erau doar câţiva oameni care îşi încărcau în maşini cele d-ale casei, în încercarea disperată de a pleca cu cât mai multe catrafuse şi a nu le lăsa de izbelişte pradă dezordinii. Unii le înghesuiau în portbagajul maşinii, alţii le legau de cadrul bicicletelor, alţii le puneau înghesuite în cărucioare mici din cele pentru copii sau pentru zarzavaturi, sau în cele mai măricele pentru cărat mărfuri la târg. Omuleţul se opri, apoi coti brusc şi deschise o uşă verde. În mod mai mult decât ciudat uşa răsărise ca din pământ, căci era singură şi dreaptă în mijlocul drumului ca şi cum toată clădirea ce-ar fi cuprins-o cândva s-ar fi dărâmat şi doar usa ar fi rămas în picioare sau ar fi dispărut pur şi simplu sub bagheta magică a unui vrăjitor. Bărbatul ezită să-l urmeze dar omuleţul îi făcu un semn scurt din cap şi bărbatul întră dupa el, apoi închise uşa. Părea că abia îi ajunge la umăr, atât de mic era mărunţelul. Era îmbrăcat cu nişte pantaloni largi ca şalvarii, pantofi ciudaţi cu vârful răsucit în sus asemănători cu condurii lui Muc cel Mic şi o bluză largă prinsă la mâneci şi la gât cu sforicele roşii. Avea o faţă tare smochinită şi părea a fi turc. Dincolo de uşă era holul unui bloc vechi cu o podea obosită din marmură albă şi neagră, cu grilaje metalice din fier forjat şi o scară îngustă cu trepte de beton şi pereţi scorojiţi. Şi scara răsărise tot în mijlocul străzii. Până să deschidă uşa nu se văzuse, ea se ivise doar când trecuse de partea cealaltă a uşii şi o închisese în urma-i. Ciudat însă, dejurîmprejurul rămăsese acelaşi, aceeaşi uliţă, aceiaşi oameni încărcându-şi maşinile sau cărucioarele, aceleaşi clădiri vechi cu trei patru etaje, doar uşa şi scara apăruseră în plus. Omuleţul începu să urce treptele pieptiş, una câte una, fără să se grăbească, ca şi cum ar fi pornit la un drum lung care necesită înainte de toate o bună dozare a efortului. Bărbatul îl urmă fără să crâcnească. Şi urcară… şi urcară... O vreme bărbatul urcă fără gânduri. Era prea neliniştit pentru ca gândurile sale să se aşeze la locurile lor şi să-i lase minţile limpezi. Abia după o vreme aruncâdu-şi ochii într-o parte şi alta constată că a depăşit demult acoperişurile oraşului, ba chiar şi înălţimea turnului de apă aflat nu departe pe o ridicătură de pământ. Continuă însă să urce ca în transă încercând să adune frânturi de gânduri pentru a găsi raţiunea agitaţiei din mijlocul căreia se refugiase. Căpătase o senzatie ciudată după ce închisese uşa aceea, ca şi cum ar fi închis cu ea lumea reală într-ânsul iar în afară ar fi rămas doar imaginea sa despre lume. Nici nu şi-a dat seama cât a urcat, s-a trezit din transă abia când o pasăre mare cu aripi negre s-a lovit de dânsul. Era mult deasupra oraşului. Casele se vedeau mici mici precum cutiile de chibrituri, turnul de apă ca un băţ stând în picioare, iar oamenii mărunţi şi mulţi ca praful de puşcă. Se îngrijoră. Îl trase de şalvari pe mărunţel iar acesta se întoarse încruntat. Scara devenise tare îngustă. Nu mai aveau loc două persoane. Mărunţelul îl privi de deasupra cu buzele strânse şi ochii mici şi abia întredeschisi în două fante drepte. Nu îi văzuse bine prima dată. Nu avea figură de turc ci mai degrabă de mongoloid. Avea ochii alungiţi, şi chipul rotund, şi pomeţi proeminenţi şi părul strâns la spate într-o coadă de cal. Clar se înşelase asupra individului. Nu avea deloc o figură simpatică, era mai degrabă aprig şi dur. Îi făcu semn să-l urmeze mai departe iar bărbatul continuă să urce apăsat ţinându-se cu mână de zidul central în jurul căruia se răsucea scară. N-a mai privit nici în stânga, nici în dreapta, a continuat să urce cu privirea în pământ numărând treptele ca să-i treacă urâtul şi frica. Treptele continuau să se îngusteze iar stâlpul central să devină tot mai subţire. La zece mii se opri. Treapta pe care călcau nu era mai mare decât două tălpi puse una lânga alta, iar în jos golul era fără sfârşit. Din oraş nu se mai putea distinge nimic, era doar o pată sângerie ce începuse să fumege. Bărbatul tresări. Aruncă încă un ochi spre pământ. Era neîndoielnic, oraşul ardea cu flăcări mari roşgălbui. Un fum gros se alungea înspre vest alungat de vântul iute de la răsărit. Nu mai avea unde coborî. Singurul său drum era doar înainte. Omuleţul se oprise şi îl privea. Îl aşteptă să se odihnească câteva minute apoi îi făcu iar semn din cap. “Mai stai” oftă bărbatul printre buze şi abia atunci realiză că erau singurele cuvinte pe care le schimbaseră de când îl întâlnise. Atât, altfel nici un cuvânt. Nu ştia de ce trebuie să mai stea. Nu era vorba de oboseală în nici un caz şi nici de reculegere sau analiză, lucrurile erau clare. Voia doar să tragă de timp. Îl privi pe bărbat. Chipul său nu mai semăna deloc cu cel pe care îl văzuse mai devreme. Nu avea ochii atât de alungiţi cum crezuse, şi nici faţa atât de rotundă, şi nici părul strâns în coadă de cal. Nu, nu… părul lui era creţ, negru şi creţ, şi avea buzele mari şi răsfrânte ca ale negrilor, şi faţa prelungă şi pielea aspră. Cum de putuse să se înşele atât de tare şi să nu-şi dea seama de asta mai devreme?! Că doar nu se schimbaseră între timp, omul mersese tot timpul în faţa sa! Apoi bărbatul fu străfulgerat de un gând. Greu de digerat dar asta era. Fizionomia omuleţului se modifica pe măsură ce urcau! Era singura explicaţie. Absolut ilogică, dar nu putea să existe alta. Omul din faţa sa nu-l mai aşteptă. Se răsuci si continuă să urce. Coloana de beton pe care erau înfipte treptele se transformă încet încet într-o bară metalică din ce în ce mai subţire, iar pe trepte nu mai puteau fi puse două tălpi de pantof ci doar una. Bărbatul mergea lipit de omul din faţa sa. Nu mai avea curaj să rămână în urmă, să se uite în jos sau în lateral. Se agăţă de acesta şi făcu exact aceleaşi mişcări ca şi el. Priviţi din lateral păreau a fi una şi aceeaşi persoană. Bărbatul simţi cu urcuşul devine practic imposibil. Singurul gând care îi mai păstra o licărire de optimism era legat de omul care urca înaintea sa. De ce l-ar fi tras din mulţime dacă nu l-ar fi putut ajuta să se salveze?! Ar fi avut rost atâta chin dacă drumul acesta n-ar fi dus niciunde?! Ar fi mers omul acela tot timpul în faţă dacă dintr-acolo ar fi venit pericolul?! Nu ştia să răspundă la niciuna din întrebări dar spera că raţionamentul său este drept. Când bara de metal se subţie într-atât încât deveni o vergea de metal care începu să se clatine, iar pe treaptă abia mai putea pune un vârf de pantof, bărbatul privi doar înspre cer. Căuta din ochi o scăpare. O scară, o frânghie, o pasăre, o aripă. Dar nu se putea zări nimic. Şi dintr-o dată treptele se terminară. O platformă mică de tot, nu mai mare decât talpa unui pantof era ultima ei porţiune. Nu mai erau însă nici un fel de trepte până la ea, doar un stalp lung si neted. Omul dinaintea sa cuprinse bara cu braţele şi picioarele şi începu să se caţere ca o maimuţă. Ajunse în cele din urmă in varf şi se aşeză chiar deasupra. Într-un picior, pe celălalt sprijinindu-l în aer. Îi făcu semn să urce. Bărbatul cuprinse şi el bara cu braţele şi picioarele. Îi era frică, teribil de frică. Pe de altă parte ştia că acesta nu poate fi altceva decât sfârşitul. Sfârşitul şi nimic altceva. Urcă încet şi ajunse cu greu până la platforma cât o talpă de pantof. Bărbatul de deasupra se aplecă şi-i întinse mâna. Bărbatul de dedesubt îi privi ochii şi se cutremură. Cel ce-i întindea mâna era chiar el. El însuşi. Aceeaşi faţă, aceleaşi grimase, aceiaşi ochi.. Deodată i se făcu frig, tare frig.
- Dă-mi mâna – îi spuse aplecându-se bărbatul cu propriul său glas.
Apoi îi cuprinse mâinile şi îl ridică încă aproape un metru aluncând pe ţeava subţire. Când ajunse aproape de el îi arătă din priviri o gaură în cer pe care nu o văzuse până atunci. Ca un chepeng de pod. Nu era mai mare decât circumferinţa unui om. De dincolo de ea omul putu auzi glasuri de bărbaţi şi femei discutând, râzând. Auzi chiar şi muzică şi clinchet de pahare. La început nu putu înţelege ce voia bărbatul-cu-chipul-său dar după câteva secunde pricepu. Ar fi trebuit să urce pe platforma, să îl ia pe acesta în braţe, să îl impingă prin gaură şi apoi ajutat să treacă şi el. Nu era deloc uşor. De fapt era aproape imposibil. Bărbatul se căzni preţ de câteva ore, dar nu găsi nicio soluţie. Abia târziu, târziu de tot, când cerul începuse să se coloreze în înnoptare reuşi. Bărbatul-cu-chipul-său trecuse dincolo prin gura căscată în cer, iar el stând într-un picior ca un cocostârc şi sprijinindu-l pe celălalt pe aerul rece, întinse mâinile spre ultimul hop. Bărbatul-cu-chipul-său se lăsă pe vine şi îşi apropie capul de deschizătură. Pentru câteva secunde se priviră în ochi. Era atât de aproape şi atât de el însuşi încât bărbatul fu convins că în gaura aceea de cer nu e decât o oglindă, o oglindă în care se reflecta propriul său chip. Mişcă un deget. Bărbatul mişcă şi el. Încruntă sprâncenele. Bărbatul încruntă şi el. Ridică braţele. Şi atunci bărbatul facu un gest pe care nu şi-l putu explica. În loc să întindă şi el braţele şi să-l ajute să treacă dincolo îi facu vânt înapoi spre pământ.
“Totul n-a fost decât o înşelăciune” – gândi bărbatul alunecând cu viteză ametitoare spre pământ. Apoi îşi pierdu cunoştinţa. Doar când trupul se strivi de pământ, se trezi din leşin. Simţi o durere sfâşietoare în tot trupul, bucăţile de craniu sfredelindu-i creierul, oasele sfărâmate sfâşiindu-i carnea, sângele ţâşnind prin toate rupturile şi înnecându-i ochii şi nasul şi gura…
- Vă rugăm depărtaţi-vă, nu vă apropiaţi, lăsaţi medicul să treacă …
- Da dom’le s-a aruncat de la etaj! Ce, n-ai mai pomenit sinucigaşi?! – mai auzi glasurile şoptite şi apoi căzu într-un somn luuung, lung de tot…