Castronul cu fluturi

O priveam cu ochii înfloriți, ca o expandare necontrolată a uimirii, pe femeia din fața mea și nu-mi venea să cred că e Isabella. Trecuseră fix cincizeci de ani de când nu ne mai văzusem, dar nu aveam nicio îndoială că este ea. Mi-am luat farfuria de plastic cu minisenvișurile extravagante și m-am așezat la o masă înaltă în apropierea ei pentru a o studia mai atent. Deși vremea trecuse peste ea ca furtuna peste pădure, avea aceiași ochi negri, adânci și răscolitori ca o mare furtunoasă, aceeași bărbie ascuțită, aceeași privire pierdută, de parcă toată gloata aceea de oameni nici n-ar fi existat, iar ea ar fi trăit clipa alături de păsări, suspendată undeva între cer și pământ, același trup subțire și aceeași atitudine sfidătoare care spunea privitorilor: asta sunt eu, dacă nu vă place uitați-vă în cealaltă parte.

Am întors capul spre afișul de pe perete: Expoziție de pictură Herminia Bullrich, curator Lautaro Paredes, organizator Flavia Correas de Zapata. „Organizator” era de fapt un eufemism, indicându-l în drept pe mecena ce finanța evenimentul, ca în cazul oricărui alt eveniment artistic din Buenos Aires. Iar vernisajul Herminei Bullrich, desfășurat chiar la Centro Cultural Borges, era unul grandios, cu icre negre și șampanie. Ajunsesem acolo la invitația unui prieten, care la rândul său fusese coleg de liceu cu pictorița. 

Flavia Correas de Zapata nu era evident numele ei, dar probabil că și-l schimbase de atâtea ori în cei cincizeci de ani, încât și uitase că o cheamă de fapt Montiel. Ca pe mine. Isabella Nelida Montiel. Nu-mi venea să cred că e ea. După atâta timp în sfârșit ne reîntâlneam. Și legal vorbind era încă soția mea. 

Pe Isabella o întâlnisem într-o plimbare pe malul râului Lujan care trece prin centrul orașului cu același nume, cel în care m-am născut și în care trăiesc. Era pe înserat, când luminile caselor încep să se stingă și să se aprindă tăcerile, unele simple, rotunde, cu flacără abia pâlpâind, altele răsucite în vâlvătăi și împănate cu vise, altele ascuțite ca o durere adâncă dar neîmpărtășită. Tăcerea Isabellei era ca a unui fluture, subțire, străvezie, aproape transparentă, vibrând ușor în adierea vântului și pierzându-se în împrejur ca broasca cu coarne între frunzele uscate ale pădurii tropicale. M-am așezat lângă ea fără a cere voie, fără a o privi și fără a spune vreun cuvânt. La început tăcerile noastre s-au atins ca doi pui de mâță care caută căldura trupului mamei, apoi au început a se cerceta una pe cealaltă, privind înăuntru, cum cercetează corbul imaginea sa oglindită în fereastra de sticlă. 

- Ești de aici? 

Nu a răspuns și nici nu a întors privirea spre mine. Nici măcar n-a suspinat. A rămas cu ochii înfipți în niciunde, ca o piatră între multe altele, în care cineva, nu se știe cine, a sculptat un trup de femeie. I-am urmărit săgeata privirilor în încercarea de a vedea și eu ceea ce vedea ea, dar am constatat cu surprindere că ochii aceia nu priveau în afară, ci priveau înăuntru. 

- Nu te-am mai văzut până acum, iar Lujanul e mic. Eu aici m-am născut. 

Ea tot n-a schițat niciun gest. Din cauza întunericului nu-mi dădeam seama dacă e înaltă sau scundă, dacă e frumoasă sau orișicum, dacă e albă sau brună, dacă e o copilă sau e o femeie. Apoi i-am surprins tremurul trupului, unul mic, ascuns în penumbra copacilor, de parcă colțul Lunii însuși ar fi tresărit și-ar fi proiectat pe pământ fărâma de nestare.

Mi-am scos jacheta și am pus-o pe umerii ei, abia atingând-o. 

- Vrei să mergem să bem un mate? Așa ai să te mai încălzești. 

A înclinat din cap în semn de aprobare, dar nu s-a mișcat niciun pic, de parcă aripile ei ușoare de fluture ar fi început coborârea, dar trupul încă se mai zbătea în densitatea redusă care-l ținea suspendat deasupra lumii. 

- Unde? – m-a întrebat după ce s-a ridicat.

- Putem să întrăm într-un bar, nu știu niciunul care să fie deschis la ora asta. Însă sigur o să găsim ceva dacă mergem în centru. Sau putem merge la mine. Stau foarte aproape. 

- Está bien. La tine. 

Abia când am aprins lumina în cămăruța mea am văzut că trupul îi era la fel ca tăcerea, de fluture. Era frumoasă, delicată, fără să aibă nimic ieșit din comun. Avea ochii negrii ca un vuiet de păsări în așteptarea furtunii, bărbia ascuțită și fața prelungă și părea complet ruptă de lumea în care se învârtea.  

S-a așezat pe pat în timp ce eu am căutat puloverul meu gros și i l-am întins. Am aprins primusul și am pus apa la încălzit. Am scos singurele două boluri calabash pe care le aveam și le-am umplut pe trei sferturi cu mate, apoi am pus puțină apă rece să hidratez frunzele. Când apa s-a încălzit am luat-o de pe foc așteptând să se răcească cât să pot pune mâna pe vas, ceea ce știam că înseamnă vreo 70-80 de grade. Apoi am pus în cele două boluri bombilla cu care am ținut frunzele și am înclinat cana pe-o parte. Am turnat apa caldă fără să umezesc toate frunzele, urmând să mai adaug apă când ar mai fi fost nevoie. I-am întins bolul, împingând ușor paiul metalic în dreptul buzelor sale. Când am ridicat ochii s-o privesc, zâmbea.

- Așa se face? N-am văzut niciodată pe cineva făcând mate așa cum îl faci tu. 

A fost rândul meu să zâmbesc. 

- Așa se face la noi în casă de când mă știu. Așa îl făceau bunicii și străbunicii și probabil străbunicii bunicilor. Tu de unde ești? Nu ești din Lujan. 

- Stau în Cortinez. Vin aici la muncă și la plimbare. 

- Te-ai născut în Cortinez? Cunosc și familiile de pe acolo în mare parte. 

Cortinez era un sat la zece minute de Lujan, se ajungea pe jos imediat. Nu mi-a mai răspuns la întrebare, însă după ce s-a încălzit a început să-mi mai povestească una alta despre ea. Locuia cu părinții în Cortinez, însă nu se născuse acolo, avea 18 ani abia împliniți și lucra ca barmaniță la Mâța amețită, un local așa și așa nu departe de centru. Visa să ajung la Buenos Aires, să lucreze în barurile din orașul mare și să câștige bani, mulți bani, atât de mulți încât să poată să-și cumpere singură taverna ei unde oamenii să asculte tango și chamamé și cuarteto și payada și să se ridice de la mese și să danseze și să râdă și să bată din palme. Ea le-ar fi servit mate și fernet cu cola și vin de Mendoza și Masi Passo Doble Rosso și whisky și gin și rom. Le-ar fi gătit churrascaria, sau parillada, sau milanesa cu cartofi prăjiți, sau vasio înăbușit cu porumb, sau locro, sau matambre, sau yugoso, sau doar ar fi pregătit repede niște empanadas prăjite pe grătarul cu lemne din spatele curții în care ar fi îndesat multă carne de vită. 

- Știi tu să pregătești toate astea? – am oprit-o eu sincer mirat.

- Știu – a zâmbit ea cu bucuria copilului care abia poate vorbi, dar care e în stare să-ți răspundă la întrebarea câți ani ai tu, păpușică. 

Am aflat mai apoi că e singură la părinți, că ai ei sunt săraci, că plecase la muncă de când încă nu ajungea la vișinele din vișin și nici nu putea să le desfacă ca să le vadă carnea sângerie, că trecuse prin multe, îndeajuns de multe cât să scrie o carte de povești, că avusese câțiva frați care muriseră, n-am aflat niciodată câți și dacă fuseseră băieți sau fete și nici în ce împrejurări muriseră ei, acesta părea să fie un secret păstrat lângă inimă.    

Am făcut dragoste chiar în noaptea aceea. Dacă Isabella era ziua un fluture abia plutind deasupra lumii ca un fir de păianjen transparent, noaptea se transforma într-o panteră avidă de carne și de sânge, gata să-și sfâșie victima, să-i dezvelească înlăuntrul și să se înfrupte cu poftă din inima ei abia pulsând. 

Trecuse doar un an, o lună, optsprezece zile și șaisprezece ore de când ne cunoscusem și ne plimbam împreună pe aceeași potecă de-a lungul râului, când Isabella mi-a spus că vrea să ne așezăm. Apoi mi-a luat mâna în poala ei și a rămas încremenită, așa cum rămăsese atunci când o întâlnisem prima data. 

- Cere-mă! – a spus ea brusc după zeci de minute de tăcere a amândurora.  

- Poftim? – am întrebat eu neînțelegând ce vrea să spună, deși îmi părea că mare parte dintre sunete le-am deslușit. 

- Cere-mă! Știi tu! Așa cum orice bărbat cere o femeie de nevastă, cum lebădoiul o cere pe lebădă sau corcodelul pe corcodea. Pune un genunchi în pământ, ia-mi palmele amândouă în palmele tale, privește adânc în ochii mei, spune-mi întâi cât de mult mă iubești, apoi cere-mă cu o voce nici prea copleșită de emoții, dar nici prea bărbătească, asaaaa... cum te întreabă la restaurant când ai terminat de mâncat felul doi: „vreți sa serviți și desertul?”. 

Am râs fără să mă pot stăpâni.

- Nu râde! Eu vorbesc serios. Ori mă ceri acum, ori am să dispar pentru totdeauna, pufff, așa cum dispare oul din mâna magicianului de la circ și se transformă în porumbel. O să mă transform într-un porumbel și-o să zbor foarte departe, poate chiar peste apa cea mare, să știi. Sau poate într-un fluture am să mă transform. La circ nu e atât de spectaculos, dar în viața adevărată e mai ușor.  

M-am oprit din râs. Isabella chiar vorbea serios. Aș fi vrut să-i spun că oceanul e foarte mare, chiar și pentru un porumbel curajos și nu l-ar putea trece căci undeva pe parcurs ar fi obosit, s-ar fi prăbușit, iar  bestia lichidă l-ar fi înghițit, dar știam că nimic n-o poate convinge dacă și-a pus ceva în cap, așa c-am tăcut. O iubeam pe Isabella, nu trebuia să-mi răscolesc înlăuntrurile și să le cântăresc ca să știu c-o iubesc. Doar că eram niște puști. Eu abia trecusem în anul trei de facultate, ea abia împlinise 19 ani. Cum aveam să ne descurcăm? Cu puținii bani pe care-i primeam de la ai mei și cu ce mai făceam pe ici pe colo, cu banii pe care îi câștiga ea la Mâța amețită? Niciodată nu-mi trecuse prin gând să mă însor, de altfel nici nu era un subiect care să vâjâie cât de cât prin capul meu plin de alte vâjâieli. Stabilimentul căsătoriei însuși mi se părea unul instabil, făcut din scânduri fragile și periculos. Ar fi trebuit să împart jumătate din mine cu altcineva pentru totdeauna, nici nu bănuiam că am o jumătate bună din mine de împărțit cu cineva și să primesc în schimb o jumătate străină. Străină, da, căci oricât ai iubi în afară și oricât s-ar scurge înăuntru, ca lacul ce se prelinge în peșteră prin crăpăturile stâncii, nimic nu poate înlocui jumătatea ce-o pierzi.  

Isabella s-a întors spre mine cu ochii văpăi și mi-a tras capul spre pieptul ei. Ca un făcut primii doi nasturi ai cămășii au sărit ca arși, așa că nasul meu a aterizat exact între sânii ei. Nu purta niciodată sutien și avea sânii nici mici ca două vrăbii, nici mari ca două pepino, ci potriviți, ca doi hulubi temători. Și mirosea a iasomie și a caprifoi și a clematis și palmele ei mă apăsau cu putere pe ceafă, de m-am îmbătat pe dată oricât am încercat să mă împotrivesc și până la urmă a trebuit să ridic o palmă, s-o flutur ca pe un steag alb și să capitulez. Am pus un genunchi în pământ, i-am luat palmele și le-am ținut strâns între ale mele, i-am spus cât de mult o iubesc, apoi am întrebat-o cu glas tremurat. 

- Isabella, vrei să fii soția mea? 

- Daaa... – a strigat ea să se audă până în Tara de foc. Credeam că nu mă mai întrebi niciodată. Da! Da! Da! Vreau! – și a sărit în picioare strângându-mă în brațe mai-mai să mă sufoce.   

Viața alături de Isabella a fost ca o călătorie cu goeleta pe o mare nehotărâtă. Când era dulce și caldă ca un copil, când mânioasă și aprigă ca o fiară a mării. Stătea adesea ascunsă în lumea ei suspendată deasupra copacilor, din care nu puteam s-o scot cu niciun chip și când cobora părea să fi aterizat într-o lume străină, în care nu recunoștea nici cele mai elementare semne. Părea a nu fi în stare să ducă la gură cana cu lapte, să deschidă o ușă, sau aducă o farfurie din dulap. În clipele acelea părea să nu mă mai recunoască nici pe mine. Cu asta începusem să mă obișnuiesc, dar nu reușeam să mă împac deloc cu bărbații dubioși care o cuprindeau cu brațul după mijloc, sau o sărutau fierbinte pe gât, sau cu care discuta aprins îmbrâncindu-se și înjurându-se, cu bărbații pe care îi vedeam în oraș mergând alături de ea, sau sorbind-o din ochi. Nu-mi imaginam că face dragoste cu ei, doar că aripile ei de fluture erau tot mai aspre și cerul în care refugia tot mai sus.  

- Nu fi prost. Ăștia sunt bărbații de la Mâța. Ce-ai vrea să fac, să-i dau naibii pe toți? Să le pun paharul cu vin în cap și farfuria cu tocană în poală? Nu pot, sunt clienți. De la ei își câștigă localul banii și eu bacșișul. 

Apoi mă săruta și mă împingea în așternuturi înainte să apuc să-i spun că dacă-i așa mai bine lăsa naibii jobul ăla mizerabil și își căuta altceva, poate să tundă, sau să spele, sau facă curățenie pe undeva, sau cel mai bine de mâncare, că tot se pricepea ca nimeni alta. Dar ea țipa la mine că visul ei să aibă la gran taberna, cu tango și chamamé și cuarteto și payada, unde să servească mate și fernet cu cola și vin de Mendoza și whisky și gin și rom și să gătească churrascaria, sau parillada, sau milanesa cu cartofi prăjiți, sau vasio înăbușit cu porumb, sau locro și că nimic nu avea s-o întoarcă din drum.

Îmi luasem o slujbă de seară și cu banii câștigați împreună reușisem să închiriem o garsonieră mai mare și mai plăcută, în care soarele poposea mare parte din zi. În micile bucățele de zi în care o locuiam, ne făceam vise, iar în nopțile lungi și negre precum cormoranii, făceam dragoste. Asta până într-o zi, exact la nouă luni după ce ne căsătorisem, când Isabella a ieșit să arunce gunoiul pe maidanul de la capătul străzii și nu s-a mai întors niciodată. Era în papuci, cu găleata în mana, îmbrăcată cu un tricou roz de casă jerpelit, cu Eagles și un vultur mare pe piept și cu un pantalon scurt, scurt de tot până la fund. 

                                                                ***

Când am văzut că nu mai apare, am ieșit și am căutat-o, aprig, avid, așa cum caută sugativa lichidul, dar nu era niciunde. I-am trezit apoi pe Santiago, pe Sebastian, pe Facundo, pe Pablo, pe frații Sosa, pe Nicolas, pe Lucas, pe Matias. Cu toții am răscolit întreg Lujanul, dar nu am găsit nicio urmă. De parcă undeva, în apropierea casei noastre, pământul deschisese o gură uriașă, o înghițise și apoi lipise la loc buzele de iarbă. A doua zi am căutat-o acasă în Cortinez, la rude, la prieteni, i-am descusut pe toți angajații de la Mâța amețită, dar nu am găsit nici măcar un fir care să ne conducă spre ea. Nimeni nu văzuse nimic, nimeni nu auzise nimic. După trei zile de căutări m-am întors mai mult mort decât viu în garsoniera noastră. Și dacă în toate acele zile trupul meu fusese înghețat în frenezia căutării, când am ajuns înapoi și am găsit urmele ei pe pereți, pe podea, pe paharul de apă, pe tăblia patului, ca niște fluturi uscați strânși grămadă într-un castron de pământ, am izbucnit în plâns și nu m-am mai putut opri ore în șir.

„Derian spune că a văzut-o, la două zile după ce-a dispărut, împreună cu Luka Brancco pe la marginea orașului, spre vii. Mergeau unul lângă altul, atenți să nu fie văzuți. I-am spus lui Derian să nu plece de-acasă că o să venim să mai discutam” mi-a spus într-o seară Nicolas. Luka Brancco era cel mai mare golan din Lujan. Conducea celebra bandă Trapecistas care se ocupa cu spargerile din oraș, cu drogurile, cu fetițele. Dacă intrase pe mâna lor era terminată. 

- Când i-ai văzut? – l-am întrebat pe Derian care se făcuse mic între mine și Nicolas.

- Păi joi seara ai spus că a dispărut, iar eu i-am văzut sâmbătă pe înserat.

- Și o brusca, o ținea legată, o apucase cu mâna de braț, de gât? Țipa la ea?

- Nu, mergeau amândoi unul lângă altul ca și cum ar fi fost împreună.

- Bă, tu vorbești serios? Cum dracu să meargă Isabella de bună voie lângă ăla?

- Eu îți spun ce-am văzut, tu n-ai decât să accepți sau să nu dai crezare. Dar mă jur pe Sfânta Fecioară a Miracolului, asta e ceea ce-am văzut. 

Am crezut că înnebunesc. Mi se topea pământul sub picioare și flăcări uriașe începeau să se ridice printre grăunții de glod. Deși știam că e o adevărată sinucidere, m-am dus să-l confrunt pe Luka Brancco. „Nu-i aici. E plecat cu treburi peste munți. Da ce treabă ai tu cu el?” m-a întâmpinat unul din locotenenții lui. „E plecat peste munți” însemna în jargonul trapecistas că e plecat din țară. „O caut pe Isabella Montiel, Isabella Nelida Montiel - i-am spus răstit și i-am arătat o fotografie - E soția mea și-am înțeles c-a fost pe-aici și că s-ar fi întâlnit cu Brancco”. Bărbatul a privit fotografia scurt și a clătinat din cap. „N-am văzut-o niciodată pe aici.” Dacă asta eram sigur că-i o minciună, în schimb eram aproape convins că Luka Brancco nu mai era în țară. Altfel n-ar fi pierdut prilejul să mă cheme înăuntru și mă umilească în fața alor săi. Am scrâșnit din dinți și m-am întors înapoi. Dacă o scosese din țară și o vânduse în târgurile de carne vie din Columbia sau din Brazilia, Isabella era definitiv pierdută, nu aveam cum s-o mai găsesc vreodată, chiar viața fiindu-i în pericol. 

Am încercat cum am putut să mai aflu câte ceva despre ea, dar urmele i se șterseseră definitiv, așa cum se șterg paginile de zăpadă între coperțile soarelui. Am scos verigheta de pe deget și am privit-o lung fără să pot înțelege ce se mi se întâmplă. Eram căsătorit cu Isabella, ea nu murise și totuși o pierdusem pentru totdeauna. În cazul ăsta cu verigheta ce-ar fi trebuit să fac? Dar cu starea mea de bărbat căsătorit? Așa ceva mai pățisem pe când eram copil și imaginam curse de formula unu cu piesele de remy, pe care le consideram mașini, pe preșurile din casă. Fiecare dintre mașini era condusă de un pilot celebru al vremii, Jim Clark, Trevor Taylor, Jack Brabham, Innes Ireland, Bruce McLaren, sau mexicanul Ricardo Rodríguez, care era unul de-ai noștri. De altfel, Ricardo câștiga majoritatea curselor din casă fiind mult mai rapid decât englezii sau neerlandezul. Doar că într-o bună zi am auzit la stație că Ricardo Rodríguez a murit, a avut un accident la Gran Premio de Mexico, suspensia pe spate a cedat, mașina s-a rotit, s-a izbit de barierele de protecție, iar Ricardo a fost azvârlit din carcasa de fier rupându-și gâtul. Când am auzit am rămas cu mașina lui în mână neînțelegând ce se întâmplă. Mașina lui Ricardo Rodríguez era acolo, în pole position, gata de start, dar pilotul nu mai venea. Niciodată. Deși mașina lui era acolo și nu trebuia decât să cobor steagul, iar ea ar fi pornit în tromba pe circuit. A trebuit să ascund mașina lui Rodriguez afară, sub o stivă de pietre cenușii, pentru a o elimina din vederile mele pentru totdeauna. Verigheta însă am prins-o cu un lanț și am păstrat-o la gât mulți ani înainte. Nu m-am mai căsătorit însă, deși trebuie să recunosc că am avut relații cu multe femei, niciuna serioasă.

Despre Isabella nu am mai auzit absolut nimic până în vara lui ’85, cand ea ar fi trebuit să aibă 29 de ani și când ziarele au început să vorbească despre încercările poliției columbiene de a combate prostituția. Atunci Matias a venit la mine cu Buenos Aires Herald și mi-a arătat fotografiile. „Ia uite ce bine seamănă asta cu Isabella ta” mi-a spus el și mi-a întins ziarul. Era un articol uriaș pe două pagini întregi: „Descinderile din Bogota la marile bordeluri au dezvăluit adevărata față a prostituției de lux columbiene. Au fost arestate peste două sute de persoane care urmează să fie audiate. Clienți celebri ai casei au cerut să li se păstreze anonimatul”. Fotografiile, destul de proaste, arătau mai multe secvențe din timpul arestărilor, în majoritate femei surprinse coborând treptele unor vile somptuoase, flancate de polițiști și de o mulțime de fotoreporteri strânși ca viespile la picătura de miere. Într-adevăr, una dintre femeile care ieșeau dintre-una din vile semăna foarte bine cu Isabella. Era greu de spus din fotografie dacă femeia era o fată de moravuri ușoare sau una dintre persoanele care conduceau afacerile, iar textul nu oferea niciun indiciu. Am dat telefoane, am angajat un detectiv particular la Bogota, dar oricât m-am străduit să descurc ițele, nu am reușit să aflu nimic. Femeia surprinsă într-un colț de fotografie nu putuse fi identificată și cu atât mai puțin găsită. Iar eu nu aveam nicio certitudine că era ea, putea fi oricine altcineva.  

Între timp scosesem verigheta de pe lănțișorul de la gât și o pusesem la păstrare într-o cutie veche de bijuterii, mică, căptușită cu catifea roșie, în dulapul de haine, iar actul de căsătorie rămăsese la un loc cu celelalte acte. Mă mutasem într-o casă mai mare, cu două camere și multă, foarte multă lumină, aproape de centrul Lujanului. 

Prima confirmare fără tăgadă că Isabella trăia am primit-o cincisprezece ani mai târziu. Toată mass-media din Columbia anunța cu mare fast căsătoria doamnei Maria Del Valle Acuña cu magnatul cimentului Luis Gilberto Buitrago. Am privit atent imaginile care se derulau la televizor. Doamna Maria Del Valle Acuña, era fără îndoială Isabella, nu aveam niciun dubiu. Acum imaginile erau clare și amintirile încă limpezi. „Doamna Del Valle Acuña, cu numeroase afaceri în domeniul imobiliar, dar și cel al bananelor sau al cafelei, se căsătorește cu cel care deține monopolul cimentului, din est până în vest și din nord până în sud” spunea crainicul, în timp ce eu o urmăream atent pe Isabella. Nu mai semnă deloc cu pasărea speriată pe care o cunoscusem. Acum era o acvilă cu aripi uriașe și puternice, cu privirea ascuțită țintind drept înainte și tăind în felii mari realitatea înconjurătoare. Era îmbrăcată elegant după ultima modă europeană, având câteva bijuterii simple dar de efect, în mod evident extrem de scumpe. Crainicul mai adăugase că doamna Maria Del Valle Acuña avea 44 de ani și că mai fusese căsătorită de trei ori, prima dată cu domnul Mauricio Velasco, avocat, de care a divorțat în 1988, apoi cu David Machado, bancher, de care a divorțat în 1993 și în fine cu Juan Carrascal, om de afaceri, decedat într-un tragic accident de automobil în Brazilia cu doi ani în urmă. Fiecare dintre cei trei îi lăsaseră o avere impresionantă.    

Apoi n-am mai auzit nimic despre Isabella până la vernisajul pictoriței Hermina Bullrich. Arăta altfel și totuși la fel cum o știam. Avea părul vopsit în culori vii, roșu, portocaliu, mov, purta o rochie din dantelă neagră făcută fâșii, de parcă ar fi alergat-o pumele Anzilor, un lanț mare din aur la gât și un monoclu curgându-i pe piept spânzurat de-o ureche. Trăgea cu înverșunare dintr-un portțigaret de fildeș lung, foarte lung, care se întindea până aproape de nasul interlocutorului și care îl învălua continuu în fum. M-am mai învârtit o vreme și am tras cu urechea. Am aflat astfel că doamna Flavia Correas de Zapata avea în jur de șaptezeci de ani, era putred de bogată, excentrică și nemăritată, dar oamenii vorbeau foarte frumos despre ea, ca fiind o ființă sensibilă, darnică și visătoare.   

Înainte de plecare am privit-o lung și mult, ascuns după una din coloanele stabilimentului. Aș fi vrut să mă apropii și să mă prezint: „Sunt Montiel, Nathaniel Montiel, iar dumneavoastră sunteți soția mea, dacă e nevoie pot să dau o fugă până acasă, să scot din mapa cu acte ascunsă sub cearceafurile de pat din șifonier actul de căsătorie semnat pe 4 octombrie 1976 și să vi-l arăt. Vă mă aduceți aminte de mine, doamnă?” Dar la ce bun toată această mascaradă?! Cui ar fi folosit și mai ales în ce scop?! Am oftat, mi-am aruncat haina pe-un umăr și am ieșit din pavilion. În ușă m-am oprit și am dat să mă întorc. Mi-ar fi plăcut totuși s-o întreb: „Isabella, să lăsăm la o parte toate celelalte, dar La gran taberna unde e? La gran taberna cu tango și chamamé și cuarteto și payada, cu oamenii aceia modești care se ridică de la mese și dansează și bat din palme și cântă, iar tu le servești mate, și fernet cu cola, și vin de Mendoza, și Masi Passo Doble Rosso, și whisky, și gin, și rom, și le gătești churrascaria, sau parillada, sau milanesa cu cartofi prăjiți, sau vasio înăbușit cu porumb, sau locro, sau matambre, sau yugoso, sau doar niște empanadas prăjite pe grătarul cu lemne din spatele curții. Unde a dispărut La gran taberna, Isabella?”. Însă chiar în clipa aceea un taximetrist m-a văzut răsucindu-mă derutat în fața intrării, a oprit și a claxonat. Am renunțat. Era timpul să las totul baltă și să mă întorc acasă, în Lujan.

- La gară – i-am spus șoferului și am strâns ochii încercând să-mi șterg totul din minte. Pentru totdeauna. 

Șoferul a dat radioul mai tare. La început s-a auzit o melodie a Mariei Becerra, apoi o alta a lui Tini, după care muzica a încetat și cineva a început să vorbească. O vreme cuvintele s-au auzit ca un șuier de vânt, în timp ce eu mă chirceam tot mai mult pe canapeaua din spate, devenind tot mai mic. Apoi mi s-a părut că am auzit numele Herminei Bullrich, apoi al Centrului Cultural Borges, apoi al Flaviei Correas de Zapata. Era chiar un reportaj despre expoziția de unde abia plecasem.   

- Strașnică femeie – a spus șoferul apăsând năprasnic pe S. 

- Cine? Doamna Montiel? 

Șoferul și-a întors capul peste umăr privindu-mă încruntat.

- Doamnaaa... Flavia Correas de Zapata, am vrut să spun.

- Desigur că dumneaei. E probabil cea mai bogată femeie din Argentina. A plecat de jos și a pus unul peste altul bănuț cu bănuț. Acum are o mulțime de firme din toate domeniile, ciment, imobiliare, cafea, banane, electronice, IT. Spune-mi ceva ce nu are. De fapt a avut, că a donat totul unui fond pe care l-a înființat anul ăsta, Isabella Montiel Foundation. Nu multă lume știe asta... 

- Stai, stai, cum ai spus că-i zice?

- Isabella Montiel Foundation! O fi fii-sa care-a murit, sau cine știe, d-aia m-am și mirat că știi de Montiel – a continuat șoferul de taxi. Îi ajută pe oamenii săraci și pe artiști, e o femeie tare cumsecade. De fapt n-a donat chiar totul fondului, a păstrat un business mic de care se ocupă singură, un local la marginea Buenos Airesului, într-unul din cartierele modeste, San Telmo, mie nu prea-mi place să intru cu mașina acolo, clienții sunt cam bleah. L-a cumpărat de cum s-a întors din Columbia acum cinci ani, a fost prima ei afacere aici, Nathaniel parcă îi zice. Nu știu de ce i-o fi ales un nume atât de anost, nici nu-l ții minte, putea să-i spună La purceaua fericită, sau La butoiul cu stele, era mult mai mișto, da în fine, e treaba ei, oricum locul e fain. 

- Mă duci acolo, te rog? 

Șoferul s-a întors iar peste scaun scăpând din priviri drumul înainte.

- Nu mai mergem la gară? E taman în partea ailaltă.

- Nu! Întoarce! 

Localul era exact așa cum mi-l imaginasem. Era construit în întregime din lemn brut, neprelucrat, ca o bodegă de țară, cum aveam în Lujan în anii 60-70, sau cum mai vezi saloanele din westernurile americane. Avea o sală cu vreo 10-15 mese, cu ferestre multe și mari și cu multe păsări împăiate pe pereți, vrăbii, rândunele, lăstuni, rațe, ciocănitoare, un tucan, un vultur andin, un funar roșu. Într-un colț era un tonomat vechi foarte bine restaurat. Melodiile erau împărțite pe patru coloane: tango, chamamé, cuarteto și payada. Am scos o monedă, am urmărit cu degetul prima coloană începând de sus și am apăsat butonul al șaptelea, La Compartita. M-am dus apoi la bar și am cerut un fernet cu cola. Barmanul, un băiat foarte tânăr, s-a întors și a apucat sticlele turnând în pahar. Erau foarte multe sticle pe rafturile din spatele lui, și vin roșu și alb și whisky și gin și rom și de toate. 

- Pot să mănânc ceva aici? 

Flăcăul a confirmat din cap.

- Poți să-mi pregătești o churrascaria? 

Flăcăul a confirmat iarăși din cap.

- Sau poate o milanesa cu cartofi prăjiți.

- De ce nu?! – a șoptit el cu ochii plecați.

- Sau poateee... vasio înăbușit, cu porumb.

- Facem și asta – a ridicat el privirea cu jumătate de față zâmbind enigmatic și cu cealaltă jumătate strâmbându-se revoltat.  

- Gata, vreau o empanada! Dar prăjită pe grătarul cu lemne. Se poate? Dacă da, așa rămâne. Aaa... și încă ceva. Doamna Zapata vine des aici? 

Flăcăul m-a privit lung și strâmb, ca pe-un inspector sanitar în control, apoi a murmurat printre buzele strânse. 

- În fiecare seară.

- O să fie aici și în seara asta?

- Probabil.   

Mi-am luat paharul și m-am așezat la o masă. Flăcăul de la tejghea a dispărut. Un băiat și o fată așezați în colțul cel mai luminos al încăperii, singurii ocupanți ai localului la ora aceea, s-au ridicat și au început să danseze. Erau ca două păsări abia conturate alergând una în jurul celeilalte în mijlocul cerului, găsindu-se, despărțindu-se, cătându-se iarăși. Apoi am început să simt în nări mirosul cârnii de vacă sfârâind pe grătarul cu lemne din spatele curții.  

Deși am încercat să mă țin tare m-au podidit lacrimile. Cuibărite în coltul ochiului, au profitat că am dat voie uneia să se strecoare printre gratiile pleoapelor și să privească în afară și s-au aruncat toate cu capul înainte. Am scos batista să-mi acopăr ochii. Un bătrân pe nume Nathaniel plângând într-o tavernă de la marginea Buenos Airesului numită Nathaniel era cea mai stupidă melodramă posibilă. 

Am mâncat repede, cu noduri, am plătit și-am plecat. Am mers pe jos fără să privesc în stânga și-n dreapta, fără să mă pot gândi la ceva, fără ca vreun cuvânt sau vreo imagine să se mai rostogolească prin înlăuntru. Aveam sufletul atât de plin încât nimic nu mai încăpea. Nici măcar o bucurie, mică și străvezie, ca un fluture uscat peste alți fluturi uscați într-un castron de pământ... 

(sursa foto: internet, youtube)