Cum transformi un gând într-o stea căzătoare

 - Hai, spune-mi o poveste despreee – și aici urmă o pauză cât să tragi un tramvai cu cai, maroniu-roșcat, cu marginile înnegrite și alămurile strălucitoare în stație, să cobori și să urci toți pasagerii și să-l pregătești de plecare – păsări.

Bătrânul apăsă nasul cârn al fetiței care clincheti exact ca un clopoțel al unui tramvai tras de cai care pleacă din stație la drum lung și începu.  

- A fost cândva demult, o lume alcătuită numai din cărți. 

- Adică cum numai din cărți? Și paturi nu erau? Nici mese? Nici oameni?

- Nu, nu erau nici paturi, nici mese, nici oameni, doar cărți cu coperțile deschise pretutindeni. Și într-o zi a trecut pe deasupra cărților o boare. 

- Păi cum a trecut o boare, dacă în lumea aia nu existau decât cărți?

- Era o boare adusă de Cel-ce-citește-cărțile, care se învârtea printre ele. Unele cărți erau vechi, cu filele îmbătrânite și subțiate de vreme, altele noi, cu filele drepte și tari, mirosind încă a cerneală. 

- Dar Cel-ce-citește-cărțile cum mânca și cum se odihnea dacă nu existau nici mese și nici paturi, ci doar cărți?

- El nu avea nevoie nici să mănânce, nici să bea și nici să se odihnească, pentru că el era doar un gând.   

- Un gând – murmură fetița cu degetul mare înfipt sub buza de jos și cu ochii scormonind întunericul.

- Da, un gând. Și în lumea aceea unde existau numai cărți, din cauza aerului care s-a vânturat atunci când Cel-ce-citește-cărțile a trecut pe lângă ele, una dintre filele cărților deschise, subțiate de vreme, s-a desprins și s-a ridicat în văzduh, plutind ca un v ondulat pe deasupra lor.

- Aha, deci existau și cărți și văzduh. 

- Nu chiar. Ai răbdare și ascultă. Și fiindcă fila din carte, în formă de v ondulat, a trecut pe deasupra cărților de povești, a celor de poezie, a celor de aventuri și n-a mai vrut cu niciun chip să coboare, Cel-ce-citește-cărțile a inventat aerul și copacii, aerul ca să aibă pe unde să zboare, iar copacii ca să aibă unde să coboare.    

- Tiii... – murmură fetița încântată. 

- Și fiindcă era atât de bine să zbori prin aerul curat și să te pitulezi prin coroana bogată a arborilor și fiindcă tot mai multe file au început să se desprindă din cărți, să plutească pe deasupra lor ore întregi, poate chiar zile sau luni și să se lase în cele din urmă pe-o ramură, ele s-au transformat cu timpul în păsări. Propozițiile au fost scheletul pe care s-au dezvoltat, paragrafele au fost carnea, iar literele mărunte s-au transformat în pene ce le-au acoperit. 

- Și nu era prea mare înghesuială într-o lume atât de mică, doar cu păsări și cărți? 

- Nu, nu, căci Cel-care-citește-cărțile a văzut că spațiul în care zboară păsările este prea îngust și zborul lor prea scurt, așa că l-a mărit în sus creând cerul și în jos creând marea.  

- Și oamenii? Oameni tot nu erau? – întrebă curioasă fetița? 

- Eiii, oamenii au apărut mult mai târziu. Mult după cărți și după păsări. Însă cu timpul, fiindcă păsările erau tot mai multe și începuseră să semene una cu alta, Cel-ce-citește-cărțile a prins a le însemna diferit. Ciorile au rămas negre ca literele, dar pe altele le-a înmuiat în lapte și ele au devenit albe, iar el le-a spus porumbei. Pe altele le-a înmuiat în iubire și păsările au învățat a cânta, iar el le-a numit mierle. Pe altele le-a aruncat înspre soare și ele s-au întors cu penajul colorat ca un curcubeu, iar el le-a numit păuni. 

- Dar ce, exista atunci soare? 

- O , da, asta am uitat să-ți spun. De teamă că păsările au să se uite pe sine zburând, să obosească și să se prăbușească dintr-o dată din cer, Cel-ce-citește-cărțile a inventat Soarele și Luna, ziua și noaptea. Astfel, ziua păsările zburau și cântau și dansau, iar noaptea se odihneau, pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt.

- Și mai apoi? – întrebă nerăbdătoare fetița. 

- Mai apoi Cel-ce-citește-cărțile a văzut că păsările încep să se plictisească și le-a adus o mână de prieteni. A tras de aripile păsărilor până au atins pământul și le-a făcut patru picioare, a subțiat literele și a făcut părul ce le-a acoperit, a întărit propozițiile, a pus mai multe paragrafe și uite așa au apărut oile și câinii și caii și viezurii... 

Fetița nu mai spuse nimic. Rămase cu gura căscată și cu ochii măriți privind oile și caii și câinii și viezurii ce traversau dormitorul dinspre fereastră spre dulapul de haine. 

- Cel mai mult le plăcea păsărilor să stea de vorbă cu oile. Deși privirea lor era orizontală și nu verticală ca a păsărilor, oile știau cele mai multe despre lume, chiar așa șchioapă cum era, fără oameni. De exemplu oile știau că dacă aluneci din foarte desusul cerului și ajungi pe pământ, poți trece pe partea cealaltă a lui, unde există o lume identică cu cea de deasupra, doar cu capul în jos.  

- Si oamenii?

- Ei bine, oamenii au apărut dintr-o greșeală. Într-o zi o capră s-a ridicat în două picioare și s-a înălțat să culeagă muguri tineri de salcie. Păsărilor le-au plăcut arătările cu două picioare, le-au copiat de-a lungul cerului și al marii și le-au pus numele de oameni. Doar că asta a dus la dispariția lumii păsărilor și a cărților. Căci oamenii au început să privească cărțile de deasupra, așa cum ai privi Luna odihnindu-se în fântână, au dat din umeri și au închis cărțile una câte una. Iar de sub ele au apărut casele și șoselele și blocurile și magazinele și mai ales fabricile cu coșurile lor murdare, așa cum le știi tu azi. 

- Și cu Cel-care-citește-cărțile ce s-a întâmplat? 

- A fost închis din greșeală într-o carte de istorie de către un om grăbit. 

- Si?

- Și acolo, în carte, a găsit o lume unde nu există nimic altceva decât cărți. Cărți și o adiere adusă de vânturarea Celui-care-citește-cărțile printre ele.

Fetița a zâmbit.  

- Deci a scăpat. Și păsările au scăpat, n-au dispărut. Ele sunt pretutindeni împrejur. 

- Da, da, ele sunt pretutindeni, doar că nimeni nu mai știe de unde au venit cu adevărat...